Publicat: 31 Martie, 2014 - 12:01

Nu se putea ca fenomenul evaziunii să nu se manifeste şi în câmpul electoral. Şi aici n-am să mă refer la o infracţiune cu tradiţie: semnăturile de pe listele electorale unde numărul de falsuri este estimat la o proporţie de peste 50%. Nu se ştie cu exactitate, pentru că nu există răgazul material – şi competenţa tehnică – necesare unei măsurări. Unicul caz în care aşa ceva s-a verificat (incluzând aici şi voturile propriu-zise) este referendumul de suspendare a preşedintelui (al doilea), când „instituţiile verticale” au avut o motivare superioară. Iar dacă este să luăm cazul Mircea Diaconu, nimeni nu mă va convinge că ceea ce a fost posibil în „cazul EBA” (datorită mecanismului complex pus în funcţiune), ar fi fost posibil şi în acela al actorului, o asemenea performanţă fiind imposibilă, scriptic, în cele doar câteva zile avute la dispoziţie.

Evaziunea electorală la care vreau să mă refer cu predilecţie este aceea în care diverşii „investitori” evită criteriul fundamental: votul.

Un precursor al acestei metode este fondatorul Partidului Umanist/Conservator a cărei formaţiune este în parlament din anul 2000 fără a fi participat vreodată independent, în alegeri. „Profesorul” a avut priceperea de a-şi agăţa de fiecare dată partidul de o formaţiune potentă, căruia i-a oferit serviciile mediatice ale grupului său. În felul acesta nu doar că a avut acces în Parlament, dar şi la guvernare, unde a deţinut funcţii importante – miniştri, secretari de stat, şefi de agenţii. A fost „remorcat”, pe rând, de PSD, PNL şi USL, fiind în 2004 forţa care a înclinat balanţa decisiv în favoarea guvernării Alianţei D.A., prin istorica „soluţie imorală”, solicitată imperativ de Băsescu.

O altă formaţiune lipsită de testul electoral, formată direct în parlament, este UNPR-ul lui Oprea. După disidenţa acestuia, cauzată de scandalul de Ministerul de Interne din 2008, mai mulţi colegi din PSD i s-au alăturat formând „tamponul” cu care acelaşi Băsescu a întârit PDL-ul, ajutându-l să rămână la guvernare. UNPR a supravieţuit alegerilor din 2012, schimbând barca şi revenind la sânul partidului-mamă într-o formulă convenabilă şi pentru acesta şi pentru Oprea, care a avansat de la ministerul Apărării, în precedentul mandat, la funcţia de vicepremier şi ministru de Interne în cel actual.

Dar cea mai interesată formulă de evaziune electorală aparţine aceluiaşi maestru al combinaţiilor care este Traian Băsescu. Nereuşind să determine prin presiuni alegerea la cârma PDL-ului a favoritei sale, Elena Udrea a preferat să spună „adio” partidului pe care l-a condus, de facto, din 2000 şi să realizeze o operaţiune „sub acoperire”: înfiinţând o fundaţie (Mişcarea Populară) a deschis calea unui nou partid format din nemulţumiţii ademeniţi dintr-un PDL fără perspective. Creşterea în sondaje a PMP-ului se datorează exclusiv racolării, prin fundaţie, a primarilor democrat-liberali, aducători de voturi, şi a parlamentarilor PDL. Încet-încet, PMP se constituie prin ronţăirea temeinică a caşcavalului lui Blaga pe care, dacă e să dăm crezare aceloraşi sondaje, a cam ajuns să-l egaleze. Creând platforma necesară lansării în competiţia prezidenţială a politicianului inventat de preşedinte: Elena Udrea.    

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Sporul de nesimtire

Punctul pe Y / vineri 21 august 2009 Nr: 2840

Sporul de nesimtire

Este de-a dreptul uimitor cum reusesc sa castige magistratii procesele intentate guvernului si ministerului. Nu pentru ca sunt judecate de colegii lor, ci pentru ca au dreptate: un drept castigat este bun castigat. Chiar daca statul nu are de unde sa-l mai plateasca, ca e criza si agentii economici ori falimenteaza, ori abia-si trag zilele. Magistratii trebuie platiti, cat mai bine, ca sa nu fie supusi tentatiilor.

Principiul este atat de sfant incat magistratii de la Curtea Suprema refuza de vreo doua luni sa-si mai incaseze sutele de milioane fara sporul de stress si de solicitare neuropsihica, care e cam jumatate cat leafa pe o luna. Prefera sa sufere si sa fie supusi tentatiilor, dar nu accepta sa nu fie platiti cum scrie la carte.

Alte categorii nu au tot atat de mult succes. Si nici nu au sporuri din astea, de stress neuropsihic. Va dati seama ce presiune e pe un magistrat care trebuie sa-l judece si sa-l condamne pe amantul fiicei sale, procuror, care este un interlop notoriu! Ce lupta cumplita se da in sufletul acelui om, ale carui sfasieri interioare nu pot fi alinate decat cu amintitul spor!

S-au inventat multe sporuri in tara romaneasca, in anii de efervescenta ai salarizarii haotice a angajatilor publici - de la sporul de confidentialitate, acordat secretarelor, pana la cel de risc de intalnire cu extraterestrii, obtinut de angajatii autoritatii de aviatie civila. Dar nici unele nu egaleaza forta si greutatea sporurilor magistratilor, unde pana si pentru redactarea unei hotarari trebuie pus in miscare un resort de stimul financiar. Eu unul as contopi toate aceste sporuri intr-unul singur: sporul pe nesimtire! Pe indiferenta fata de ce este in jur. Pe lipsa de jena cu care magistratii joaca pe toate posturile: ei centraza, ei sar la cap si marcheaza si tot ei scot mingea din poarta! In felul asta s-a clarificat si o eventualitate de guvernare juridica: ce nevoie mai e de guvern, daca justitia poate rezolva toate problemele prin hotarari judecatoresti? Ce nevoie mai e de un parlament ales, daca niste judecatori inamovibili pot decide tot ceea ce este bine sau rau pentru societate, prin aceste sentinte fiind definitive?

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-2715.phtml