Publicat: 11 August, 2014 - 10:48

Nu împărtăşesc nici indecenţa plăcerii aproape sexuale cu care procuroarea Monica Macovei a salutat triumful colegilor săi împotriva celui care o „înghesuia” cu câţiva ani în urmă, nici satisfacţia morbidă a complexatului Ludovic Orban, dar nici efuziunile sentimental-activiste ale frustratei echipe a Antenei 3. Drama personală – căci despre aşa ceva este vorba în ultimă instanţă – merită mai mult bun simţ şi jenă din partea celor implicaţi într-un fel sau altul în ce i s-a întâmplat lui Dan Voiculescu.

Nu am reacţionat „pe loc” din dorinţa de a-mi aşeza în ordine reflexele acestui episod exemplar al vieţii noastre politice, în special. Căci despre aşa ceva este vorba în primul rând.

Sunt unul dintre jurnaliştii care au colaborat îndeaproape cu Dan Voiculescu, în vremea în care nu devenise încă mogul şi mă pot lăuda cu faptul că am contribuit la ieşirea din anonimat a postului Antena 1 şi intrarea sa în competiţia pentru audienţă prin memorabilul „Turneu al Candidaţilor” pe care l-am organizat în 1996. Într-un mod straniu, dar tipic pentru el, nu am binemeritat vreun sentiment de recunoaştere sau recunoştinţă, ba din contră. Ne-am reîntâlnit pe aceeaşi baricadă peste zece ani mai târziu când, sub influenţa fiicei sale, a lăsat baltă, taman înainte de debut, un proiect editorial ce putea fi de succes. Nu am nutrit faţă de el nici recunoştinţă şi nici resentimente, acordându-i circumstanţa atenuantă a dreptului de a lua decizii în conformitate cu impulsurile şi interesele de moment. Nu am putut însă să nu-i recunosc tenacitatea şi determinarea în a crea un mecanism jurnalistico-politic extrem de eficient, care a şi făcut din el unul dintre principalii vectori ai evoluţiilor din ultimul deceniu. Nu ştiu care ar fi fost cursul existenţei sale dacă în locul confruntării ar fi ales varianta colaborării cu personajul numit Traian Băsescu. Sau, dacă acesta n-ar fi calificat cu atâta brutalitate mâna întinsă de profesor (cu riscul resentimentelor de rigoare) pentru a accede la putere într-un moment hotărâtor. Cert este că artizanul „soluţiei imorale” a devenit cel mai îndârjit adversar al preşedintelui şi motorul celor două suspendări ale acestuia. Evident că această poziţie l-a expus represaliilor declanşate prin intermediul „instituţiilor verticale” rămase fidele, care au ţesut cu tenacitate în jurul său plasa juridică care l-a dus în cele din urmă la Jilava, via Rahova.

Nu pot să bag mâna în foc asupra nevinovăţiei lui Voiculescu în această speţă. Pot însă să o bag în slujba afirmaţiei că am asistat la o execuţie în stil mafiot.

În slujba căreia vor aduce doar câteva elemente: repetatele poziţii asumate de şefa DNA care introduceau vinovăţia sa ab initio; punerea dosarului pentru decizia finală în mâinile a doi magistraţi tineri, abia promovaţi şi recunoscători; foaia de parcurs livrată acestora, concretizată în doar 4 termene pentru un dosar kilometric, târât mai bine de şase ani şi respingerea sistematică a tuturor cererilor apărării; acceptarea unei expertize vădit părtinitoare efectuate chiar de către acuzator şi nu de un expert independent. Dar, elementul cel mai important care duce cu gândul la metodele mafiote este confiscarea extinsă a averii: practic, condamnarea de zece ani (nici dacă o viola pe Monica Macovei când a înghesuit-o n-ar fi luat atât) este prea puţin importantă. Esenţială este anularea bazei materiale a demersurilor publicistice. Nu e nevoie (ar fi şi de condamnat!) să se interzică nişte posturi de televiziune neprietenoase: este suficient să le „tai” baza materială a acţiunii.

Acesta rămâne demersul esenţial pentru care Traian Băsescu n-a trebuit să cheme vreun procuror ca să-i dea indicaţii: a fost suficient să-l „păcălească” pe Ponta şi acesta să înghită numirea Codruţei Kovesi în fruntea unui DNA lăsat în cumpănă prin izgonirea credinciosului Morar.

Misiune îndeplinită! – pot spune cu mâna pe inimă cei care nu se află la prima acţiune de acest fel. Au început cu Vântu şi e foarte posibil să continue, dacă mai au timp, cu Ghiţă. Prietenii ştiu de ce...     

Topic: 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Nastase: un autor cu... greutate!

Punctul pe Y / luni 18 ianuarie 2010 Nr: 2954

Nastase: un autor cu... greutate!

In ziua in care se aproba bugetul, fara nici unul dintre amendamentele PSD-ului, presedintele Consiliului National isi lansa, la Casa Titulescu, doua noi volume (6 si 7) ale serialului „Romania dupa Malta”. Doua tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini si cantarind vreo 2,5 kilograme.

Un numeros public, compus din politicieni social-democrati, diplomati, jurnalisti si colaboratori apropiati, a tinut sa fie prezent la evenimentul promovator de o redutabila echipa de „moderatori”: presedintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, presedintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu si parlamentarul Titus Corlatean.

Adrian Nastase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizeaza, tot ceea ce a fost legat de activitatea si actiunile sale in calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constitutional”, din guvernele Roman II si Stolojan. Cele doua op-uri sunt burdusite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evolutia sa de pe scena interna si pe cea internationala, in intervalul 1 Iulie - 31 Decembrie 1991.

Atunci cand a fost numit ministru de Externe si a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Nastase era un necunoscut pentru marele public. Intrase in scena pe la inceputul lui ’90, in calitate de expert la CPUN, in echipa CFSN-ului care gestiona relatiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) si se remarcase, datorita calitatilor sale - cultura solida, prezenta agreabila, talent de relationare interumana - in fata echipei eterogene care se instalase la carma tarii. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru ca Nastase a dovedit rapid ca este omul potrivit la locul potrivit si persoana cea mai apta sa reconstruiasca (chiar si la propriu) o institutie pe masura noilor sale misiuni. In prezentarea facuta la Casa Titulescu, cineva a schitat si un bilant fizic al mandatului sau, cu kilometri parcursi, zile petrecute peste hotare (peste 200 intr-un an!) si contacte avute. Pana si aceasta ilustreaza stilul dinamic pe care l-a impus si de care, atunci, Romania avea nevoie ca de aer. Indraznesc sa afirm ca Nastase a fost cel mai bun ministru de Externe postdecembrist, ca provacarile carora le-a facut fata au fost dintre cele mai complexe (ecoul international negativ al mineriadelor, primirea Romaniei in Consiliul Europei, contactele premergatoare parteneriatului cu NATO, relatia bilaterala cu Statele Unite si clauza) si ca el a reusit sa proiecteze in perceptia internationala o noua imagine pentru diplomatia romaneasca. Intamplator sau nu, perioada pe care o evoca cu minutie istoriografica volumele lansate este cea din care se poate descifra cel mai bine modul in care s-a format personalitatea celui care avea sa ocupe (cu o singura exceptie) cele mai inalte pozitii din stat, acumuland totodata premisele unei autoritati personale pe care n-a mai avut-o nici cu un alt lider roman in viata.

Suspiciosii ar putea crede chiar ca evenimentul evocat in aceste randuri constituie o prima demonstratie pentru intentiile de viitor ale lui Adrian Nastase si un argument al sprijinului politic de care va beneficia in competitia pentru sefia unui partid aflat intr-o periculoasa deriva.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3143.phtml