Publicat: 11 Decembrie, 2015 - 12:48
Share

Imagine cutremurătoare: prinţul Paul, vizibil tras la faţă, în scaun cu rotile, ţinându-l în braţe pe finul lui Băsescu şi flancat de prinţesa Lia, cea care l-a salvat resuscitându-l (lucru la care se pare că se pricepe) după starea de rău resimţită pe drumul spre DNA Braşov.

După o noapte petrecută la un spital din Ploieşti, cuplul princiar plus odrasla a reluat parcursul iniţial la al cărui capăt capul neîncoronat îşi va susţine cu tărie nevinovăţia.

O nevinovăţie care constă într-o situaţie extrem de simplă: “Dacă sunt proşti, ce să le fac? Eu le-am cerut, ei mi-au dat. Nu le-am pus lovervelu’n pept!”

Până la urmă cam aşa poate fi rezumată aventura patrimonială a prinţului Paul. După ce-a scăpat de FBI, pentru nişte încurcături de-ale tinereţii, “prinţul” s-a stabilit în România, unde a simţit că are mai multe şanse decât oriunde să se căpătuiască pe seama prezumtivilor săi strămoşi. Şi-a urmat cu determinare planul recunoaşterii liniei de sânge (pronunţată de o instanţă de pe la Ciorogârla) după care a purces viguros la înşfăcarea părţii de moştenire pe care o considera ca aparţinându-i de drept. Nu singur, ci în compania unor băieţi deştepţi care au mirosit bunul prilej de a-şi face ei înşişi parte din partea princiară. Cea mare. Era inevitabil ca dintr-o asemenea combinaţie să lipsească mintea strălucită a unui Truică şi oportunismul lui Andronic (Dan). Şi ale altor câţiva bine înfipţi în mânosul sol politic al epocii, în preajma unor premieri de cursă lungă. Prinţul însuşi şi-a creat legături ferme, onorându-l pe plebeul Băsescu cu calitatea de naş aş progeniturii princiare. Premieri, preşedinţi, consilieri VIP - a fost armătura care l-a consolidat pe Paul în ofensiva sa revendicativă. Nu pe bază de acte (nici măcar false, cum se proceda deobicei la vremea respectivă) ci doar de tupeu şi influenţă. PrensPol şi-a alcătuit o listă de bunuri care credea el că i s-ar fi cuvenit şi s-a dus grămadă peste actualii deţinători, somându-i să i le returneze. Şi deţinătorii – proşti sau doar cointeresaţi? – au achiesat într-o voioşie. Cea mai spectaculoasă retrocedare  a fost o fermă regală doar cu numele, pentru că nu a aparţinut niciodată regelui. În valoare de multe zeci de milioane de euro, pe care au împărţit-o frăţeşte: 20% prinţul şi 80% Truică şi compania. Era la rând o halcă de pădure, doar că ghinionul a făcut ca demersul să se încalece cu cel al unui Sturdza, finalizat dezastruos pe filiera Hrebenciuc. Şi aşa mai departe…

Prinţul s-a ales cu sume importante de pe urma solicitărilor revendicative, despre care acum urmează să dea socoteală. Cu sume importante s-au ales şi membrii echipei Truică, care s-au grăbit să le investească în vile pe Coasta de Azur, yachturi şi maşini. Totul părea să meargă ca la carte, mai ales că lista de revendicări a prinţului era lungă. Dar…

Din toată această poveste cele mai de neînţeles aspecte sunt următoarele: nu ştia preşedintele despre “afacerile” finului său? Nu l-a informat SRI-ul despre aspectele dubioase ale vieţii şi activităţii acestuia? Ce-a păzit vigilentul Daniel Morar, stăpânul dosarelor care începuseră să fie făcute încă de prin anii 2005-2006? Ce fel de imunitate a avut maidanezul regal?       

Topic: 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Libertatea cuvantului

Punctul pe Y / luni 05 iulie 2010 Nr: 3072

Libertatea cuvantului

La o recenta dezbatere prilejuita de aparitia ultimei carti semnate de Ion Iliescu - 'Dupa 20 de ani' - profesorul Ion Scurtu trecea in revista cateva lucruri legate de impactul pe care momentul 22 Decembrie 1989 l-a avut asupra societatii romanesti contemporane.

Cu rigoarea proprie omului de stiinta, reputatul istoric mentiona faptul ca desi bilantul celor doua decenii trecute nu este comparabil - prin rezultate - cu momente asemanatoare din istoria Romaniei (si profesorul Scurtu amintea cei 20 de ani interbelici), nu poate fi contestata importanta pe care a avut-o si o are cucerirea aproape instantanee, in cazul Romaniei, a catorva libertati fundamentale, printre care cea mai importanta ramane libertatea cuvantulu.

Intradevar: dupa lunga domnie a arbitrarului si a bunului plac, dupa cenzura severa aplicata intregii populatii, romanii s-au trezit deodata ca pot sa spuna ceea ce gandesc.

De aici pana la excesele unei libertati necontrolate si necontrolabile n-a fost deat un pas, iar granita este depasita sistematic si astazi.

Dar nu aceasta este problema principala: intre libertatea cuvantului si exigentele civilizatiei se pot realiza acorduri trainice pe baza unor reglementari judicioase. Chestiunea pe care dorea sa o aduca in discutie profesorul Scurtu era urmatoarea: la ce ne foloseste aceasta libertate, atata timp cat ea nu genereaza dialog? Ajungem sa vorbim cu totii si sa nu asculte nimeni, intr-o harmalaie din care ratiunea nu mai poate distinge nimic. Am avut parte, recent, de o ilustrare sugestiva a acestui soc: protestele societatii civile, in legatura cu unele proiecte considerate abuzive ale Guvernului, s-au irosit in van. Masurile de asuteritate au fost adoptate in absenta unui dialog real. Ba, mai mult, s-au manifestat tendinte autoritariste care nu mai au legatura cu un autentic sistem democratic. Atat invocarea Articolului 65 din Constitutie, in relatie cu aplicarea masurilor de austeritate, ca un 'remediu' al reactiilor posibile (este acolo vorba despre 'restrangerea temporara a unor drepturi'), cat si recent elaboratul document al CSAT vizand amenintarile la adresa securitatii nationale venite din partea presei reprezinta momente grave de afectare sau anulare a unor libetati fundamentale. Este, plastic vorbind, un pumn pe care o autoritate aflata in impas, il pune in gura celor care exprima puncte de vedere contrare unui anumit curs politic. Niciodata in cei 20 de ani trecuti de la Revolutie nu s-a recurs - chiar sub forma voalata a atentionarii - la asemenea tentative brutale de reglementare, cu atat mai bizare intr-o Romanie care acum face parte dintr-o comunitate ce pune la baza existentei si functionarii sale exact acele principii care contravin acestor intentii.

O presa libera, neingradita, este principala garantie a democratiei. La fel ca si posibilitatea individului de a se exprima fara teama ca va avea de suferit de pe urma afirmatiilor sale sau a convingerilor sale. Si intr-un caz si in altul, statul este obligat sa gaseasca caile necesare pentru a dialoga, pentru a convinge sau pentru a renunta la acele demersuri si orientari ce contravin contractului social dintre guvernanti si guvernati.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3262.phtml