Publicat: 11 Martie, 2012 - 13:00

Pe măsură ce spectacolul din teren devine tot mai dezolant, se încing meciurile fotbalistice din afara lui. Suflarea suportericească aşteaptă cu sufletul la gură rezultatul meciului DNA – „Finanţatori”. Îi înfundă Parchetul pe şmecherii care şi-au umplut buzunarele cu banii din transferuri sau scapă iar? Pierde Becali pariul premiere/mituire şi valiza aferentă, sau îşi mai cârpeşte finanţele văduvite de ţeapa din Băneasa? Se schimbă iar gazonul pe Naţional? Va avea vreun succes propunerea generosului Borcea ca tot românul să contribuie cu bani pentru plata amenzii lui Mutu, pentru ca el să se bucure în continuare de confortul vilelor din Miami, trăgând pe nas aromele preferate? Pentru că în teren nu prea se mai întâmplă nimic...

Este fotbalul de vină? Nicidecum! Acesta rămâne un sport minunat – dar atunci când e practicat şi gestionat de oameni talentaţi, cu responsabilitate şi dăruire. Chiar săptămâna trecută am avut două mostre de ceea ce înseamnă fotbalul adevărat şi am putut înţelege de ce este atât de iubit.

Prima ne-a oferit-o transmisia întâlnirii dintre Barcelona şi Leverkusen. Inutil să mai spunem că Barcelona este echipa numărul unu a lumii în acest moment. Că practică un fotbal ce se apropie de perfecţiune, cu ţesătura miraculoasă a paselor care compun ecuaţia viitorului gol. Este o echipă de jucători străluciţi în care străluceşte Messi, acest model de anti-vedetă, la fel de modest pe cât de talentat. Messi este omul care, în teren, are un singur scop: golul! Tot ce face se subsumează acestei ţinte. Nici un gest gratuit, nici o fentă inutilă, pentru public: precizie şi eficacitate! Şi lipsă de egoism: nu ezită niciodată să servească un coechipier mai bine plasat. Şi se bucură cu temporanţa-i devenită tradiţională. În meciul cu nemţii de la Leverkusen a dat cinci goluri, performanţă de neegalat în Liga Campionilor, după cum recunoaşte chiar Hagi. Cinci goluri, înscrise precis, exact aşa cum trebuia pentru ca mingea să intre în plasă!

A doua lecţie a venit de la meciul dintre Machester United şi Athletico Bilbao. O supercampioană care a câştigat tot ce se putea câştiga şi o echipă fără prea multe pretenţii din Ţara Bascilor. Despre Athletico se ştia doar că are o echipă tânără cu jucători formaţi chiar de club (în regulamentul său scrie clar că nu pot face parte din echipă atât oameni născuţi şi formaţi pe meleaguri basce!) În timp ce la majoritatea echipelor mari, dacă mai găseşti unul sau doi jucători de naţionalitatea campionatului respectiv (la noi, CFR Cluj ajunsese să mai aibă doar un jucător român în echipă) la Bilbao toţi sunt spanioli, cu excepţia antrenorului, un argentinian cu metode exotice de pregătire. Bilbao s-a aşezat din primul moment în teren cu precizie şi dezinvoltură, chiar dacă între ea şi adversară era o diferenţă de vreo 700 de milioane de euro (la preţul jucătorilor), oferind o lecţie de fotbal colectiv şi eficient, umilind pur şi simplu team-ul lui Alex Fergerson, în faţa unui stadion arhiplin, care a primit cu sportivă resemnare înfrângerea.

Doar două exemple de ce este şi trebuie să fie fotbalul adevărat – specie care la noi este pe cale de dispariţie.   

Topic: 

Format: 

Rubrici: