Publicat: 4 Noiembrie, 2016 - 11:58

Împlinirea unui an de la tragedia care a avut loc la discoteca COLECTIV a prilejuit manifestarea unui veritabil triumf al tehnicilor de manipulare. Ceea ce s-a întâmplat atunci la fosta fabrică Pionierul a fost un accident. Definiția cea mai clară este „ceva ce, în mod normal, nu ar trebui să se întîmple”. Dar se întâmplă. În mod normal o discotecă nu ia foc. Sunt mii de discoteci și doar în vreo două s-a produs ceva similar. Un accident de discotecă este - în mare - similar unuia de circulație. Circulă pe șosele, sute de mii de mașini, dar nu toate sunt implicate în accidente. Sunt cîteva - uneori mai multe, alte ori mai puține. Șoferii tuturor știu că așa ceva poate să se întâmple, dar nimeni nu renunță la șofat din acest motiv. După cum nici unul dintre tinerii care s-au înghesuit la discoteca care avea intrarea liberă, nu s-a gândit că au mai fost incendii în discoteci și că ar putea fi periculos. Accidentele generează tragedii, de mai mică sau mai mare amploare. Tragediile individuale sunt egale, nu pot fi unele mai mari decât altele - prin ireparabilul lor. Dacă la Colectiv murea un singur tânăr, tragedia acestuia și a familiei lui nu ar fi fost mai mică sau mai puțin dureroasă decât a celorlalte 63 de victime. În esența lor  urmările accidentelor diferă de cele ale dezastrelor provocate cu intenție. De actele teroriste, de exemplu. Pentru că sunt diferite cauzele. Fiecare accident are una sau mai multe cauze. Atacul terorist are una singură. La COLECTIV a fost vorba - s-a dovedit - de o încrengătură de cauze, acolo întrepătrunzându-se neglijența, imprudența, incompetența. Acei tineri n-ar fi trebuit să moară. Și nu corupția este aceea care i-a trimis într-o lume, poate mai bună, cum a încercat să acrediteze un președinte care a emis cu promptitudine o gogomănie-record, una incomparabil mai gonflată decît suma tuturor bazaconiilor puse în circulație de predecesorul său.

Să nu ne facem însă iluzia că Iohannis a fost de bună credință și că a făcut doar o eroare de apreciere, când a spus ce a spus. A fost oportunist până în măduva oaselor sale. A intuit faptul că pe fondul unor nemulțumiri care mocneau, zicerea sa putea avea efectul unei infuzii de benzină care să incendieze tot peisajul. Nimeni nu s-a mai gândit atunci că corupția  nu avea cum să se numere printre cauzele tragediei, pentru simplul motiv că ea este definită cu totul în afara acestui cadru. Corupția poate să afecteze, prin consecințele sale generalizate, orice fenomen negativ. Dar nu are cum să ucidă 64 de tineri. Care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Corupția, însă, este cea care generează personaje și mentalități de genul celei a lui Klaus Iohannis. oameni dispuși să se se folosească de indiferent ce pretext pentru a-și atinge niște obiective. Obiectivul lui Iohannis era atunci să scape de guvernarea social-democrată și să o înlocuiască cu cea al cărei exponent devenise. Una prea fragilă și inconsistentă, însă, pentru a ajunge pe căi constituționale, la putere. Iohannis a găsit soluția  într-o manipulare colectivă grosolană. Asmuțind amestecul de persoane de bună credință și de activiști profesioniști din stradă în direcția folositoare lui. Atunci, într-adevăr, acei tineri au trebuit să moară pentru ca el să-și atingă obiectivul. Unul parțial, pentru că soluția aflată la îndemână a fost nu doar de conjunctură, dar și complet nepotrivită, tehnocrația de extracție bruxelleză dovedindu-se nu doar ruptă de realitatea locului și a momentului, dar și de aspirațiile celui care a pus-o în operă. 
Manifestările oficiale de la trista aniversare s-au dovedit nu doar cinice, dar și profund imorale pentru o categorie  care clamează că nu are obiectiv mai sfînt decît decât lupta cu corupția ( în cel mai inalt grad proprie, după cum o dovedesc ultimele anchete ale DNA) și înnoirea clasei politice cu aceleași personaje compromise. Nu drama celor morți a fost sărbătorită, ci succesul propriei diversiuni.

Topic: 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Nastase: un autor cu... greutate!

Punctul pe Y / luni 18 ianuarie 2010 Nr: 2954

Nastase: un autor cu... greutate!

In ziua in care se aproba bugetul, fara nici unul dintre amendamentele PSD-ului, presedintele Consiliului National isi lansa, la Casa Titulescu, doua noi volume (6 si 7) ale serialului „Romania dupa Malta”. Doua tomuri consistente, cu peste 1600 de pagini si cantarind vreo 2,5 kilograme.

Un numeros public, compus din politicieni social-democrati, diplomati, jurnalisti si colaboratori apropiati, a tinut sa fie prezent la evenimentul promovator de o redutabila echipa de „moderatori”: presedintele de onoare al partidului, Ion Iliescu, presedintele Academiei, Ionel Haiduc, fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu si parlamentarul Titus Corlatean.

Adrian Nastase a adunat, cu scrupulozitatea ce-l caracterizeaza, tot ceea ce a fost legat de activitatea si actiunile sale in calitatea pe care a avut-o, de prim ministru de Externe „constitutional”, din guvernele Roman II si Stolojan. Cele doua op-uri sunt burdusite cu note, comentarii, documente, fotografii care reconstituie aproape pas cu pas evolutia sa de pe scena interna si pe cea internationala, in intervalul 1 Iulie - 31 Decembrie 1991.

Atunci cand a fost numit ministru de Externe si a preluat de la veteranul Sergiu Celac portofoliul, Adrian Nastase era un necunoscut pentru marele public. Intrase in scena pe la inceputul lui ’90, in calitate de expert la CPUN, in echipa CFSN-ului care gestiona relatiile externe (patronate atunci, autoritar, de Brucan) si se remarcase, datorita calitatilor sale - cultura solida, prezenta agreabila, talent de relationare interumana - in fata echipei eterogene care se instalase la carma tarii. Numirea sa ca ministru de Externe a fost una dintre cele mai inspirate decizii luate atunci, pentru ca Nastase a dovedit rapid ca este omul potrivit la locul potrivit si persoana cea mai apta sa reconstruiasca (chiar si la propriu) o institutie pe masura noilor sale misiuni. In prezentarea facuta la Casa Titulescu, cineva a schitat si un bilant fizic al mandatului sau, cu kilometri parcursi, zile petrecute peste hotare (peste 200 intr-un an!) si contacte avute. Pana si aceasta ilustreaza stilul dinamic pe care l-a impus si de care, atunci, Romania avea nevoie ca de aer. Indraznesc sa afirm ca Nastase a fost cel mai bun ministru de Externe postdecembrist, ca provacarile carora le-a facut fata au fost dintre cele mai complexe (ecoul international negativ al mineriadelor, primirea Romaniei in Consiliul Europei, contactele premergatoare parteneriatului cu NATO, relatia bilaterala cu Statele Unite si clauza) si ca el a reusit sa proiecteze in perceptia internationala o noua imagine pentru diplomatia romaneasca. Intamplator sau nu, perioada pe care o evoca cu minutie istoriografica volumele lansate este cea din care se poate descifra cel mai bine modul in care s-a format personalitatea celui care avea sa ocupe (cu o singura exceptie) cele mai inalte pozitii din stat, acumuland totodata premisele unei autoritati personale pe care n-a mai avut-o nici cu un alt lider roman in viata.

Suspiciosii ar putea crede chiar ca evenimentul evocat in aceste randuri constituie o prima demonstratie pentru intentiile de viitor ale lui Adrian Nastase si un argument al sprijinului politic de care va beneficia in competitia pentru sefia unui partid aflat intr-o periculoasa deriva.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3143.phtml