Publicat: 1 August, 2014 - 13:00
Share

Chiar dacă Alianţa Creştin Democrată (PNL-PDL) nu şi-a desemnat încă – oficial – candidatul la preşedinţie, aproape nimeni (ce excepţia, poate, a lui Predoiu) nu se îndoieşte că acesta va fi Johannis. Pentru mulţi asta este şi raţiunea mişcării făcute de cele două partide – aceea de a-i opune lui Ponta un contracandidat puternic, cu notorietate şi – evident, cu şanse.

Scepticii invocă două motive pentru care Johannis ar putea rata tentativa sa de a accede de la funcţia de primar la cea de preşedinte: primul – faptul că nu e “român”. Că, etnic, aparţine unei alte naţionalităţi. Au mai fost etnici care au candidat la preşedinţie, fără şanse şi este suficient să-l amintim pe Gheorghe Frunda. În cazul său, însă, a funcţionat un veritabil complex istoric ce făcea practic imposibilă asumarea de către majoritate a unei asemenea variante. Al doilea motiv – invocat şi de Ponta – este acela al religiei: într-o ţară majoritar ortodoxă, un neoprotestant n-ar reprezenta decât un eşantion minor.

Ambele argumente sunt circumstanţiale şi nu rezistă. Au fost alte tabu-uri celebre care au picat cu succes la testul electoral. Este suficient exemplul Americii unde, deşi Constituţia nu prevedea aşa ceva, părea de la sine înţeles că la Casa Albă n-ar fi putut accede două categorii: negrii şi femeile. Obama a distrus acest mit care operaţiune este pe cale să se desăvârşească dacă Hillary Clinton va decide să intre în competiţie.

În dezbaterile noastre electorale de până acum, originea etnică şi religia nu au constituit subiecte serioase. Nici măcar în cazul lui Vadim, despre care se ştia că aparţine unui cult evanghelic.

De ce ar fi acum acestea nişte subiecte?

Nu este exclus ca la ediţia din acest an a prezidenţialelor să se producă un fenomen pe care l-aş denumi “sindromul Cuza”.

În urmă cu 150 de ani, cele două ţări române sătule de dezmăţul fanariot au recurs la un truc pentru a-şi uni forţele şi creşte puterea, lucru care nu era pe placul “comunităţii europene” de pe atunci, alegând cu entuziasm acelaşi domnitor, pe Cuza, şi punând puterile garante în faţa unui fapt împlinit.

Un domnitor care a îndreptăţit unele speranţe, dar care a şi generat o serie de nemulţumiri pentru motive care nu-l făceau mult diferit de predecesorii săi. Atât de intense au fost acestea încât au generat o mişcare politică surprinzătoare: aducerea unui domnitor tot străin, dar din Germania.

De ce nu s-ar repeta acum, la un secol şi jumătate acest sindrom? La ieşirea din scenă a “fanariotului” Băsescu şi a clicii sale de exploratori şi după un exerciţiu “cuzist” de doi ani, în cursul căruia deosebirile faţă de precedenţii guvernanţi nu s-au făcut simţite cu pregnanţă, de ce n-ar accepta majoritatea electorală soluţia unui Carol autohton, ale cărui calităţi – sobrietate, seriozitate, onestitate – s-au făcut cunoscute în cursul exerciţiului său local, cu patru mandate succesive la administrarea unui oraş căruia a reuşit să-i confere carate europene? Şi – mai ales – care ar putea deschide mai lesne uşile acceptării noastre din partea celei mai importante forţe politice şi economice a Uniunii?

Este, bineînţeles, o speculaţie. Cred însă că ea poate fi luată în consideraţie în configurarea celor o sută de zile de campanie dură care ne aşteaptă.     

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Independenta Republicii iganeasca

Punctul pe Y / miercuri 11 august 2010 Nr: 3099

Independenta Republicii iganeasca

Sarkozy le-a pus gand rau tiganilor. Doar celor proveniti din Romania si Bulgaria. Ai lor nu mai sunt tigani, sunt „gens de voyage”. Exista 500 de astfel de tabere, pe care vigurosul presedinte francez vrea sa le desfiinteze una cate una si sa-i trimita pe locatari la origine. Adica de unde au venit.

Inceputul a fost facut pe undeva pe langa Lille, unde se aciuisera vreo 200 de compatrioti de-ai nostri, de etnie tiganeasca. Nu stiu de ce le-o spune romi, cand ei sunt tigani sadea. „O sa ne intoarcem” - au declarat acestia dupa ce si-au strans catrafusele. Si nu ma indoiesc ca or s-o faca ...

Mintea m-a dus, bezmetica, la un scenariu posibil. Un interlocutor (fictiv) imi marturiseste care este planul tiganilor:

„Prima data plecam fara sa facem taraboi. Dar ne intoarcem. La a doua incercare opunem rezistenta. igancile fac front comun si-i lovesc pe politisti cu puradeii. Noi, barbatii, ne baricadam in rulote, de unde bombardam cu oua ciordite de la supermarketul din apropiere. E faza de debut a rezistentei active. A treia oara cand ne repliem, incepem sa parjolim terenul din jur: furam rufele puse la uscat, orataniile de prin ograzi, bicicletele copiilor. Populatia se revolta si ataca. Alertam mass media, sa asiste in direct la masacrul care ni se aplica si la discriminarea care infloreste. Impotriva unui nou asalt al politiei imobilizam forte din alte tabere, care ni s-au alaturat. Ne baricadam din toate partile si rezistam. Solicitam ajutorul ONU si trimitem un reprezentant acolo care sa ne apere drepturile impotriva abuzurilor autoritatilor. Reclamam ca n-avem scoli, asistenta medicala, fast-food-uri si mall-uri. igani din toata Europa ne trimit ajutoare si instructori care sa ne ajute sa ne organizam. In preajma atacului decisiv al fortelor de ordine, lansam o declaratie la independenta, bazata pe autonomia de facto existenta pe teritoriul taberei. Solicitam recunoasterea celorlalte natiuni. O parte ne vor recunoaste, o parte nu. Cerem asistenta umanitara din partea Uniunii Europene si de indata ce Curtea de la Haga va decide ca declaratia noastra este legala, proclamam Republica iganeasca, dupa care alegem, urgent, un imparat si un rege ...

Gasiti ceva exagerat in acest scenariu? (Orice asemanare cu situatii reale este pur si simplu neintamplatoare).
Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3289.phtml