Publicat: 27 Ianuarie, 2012 - 00:00
Share

Cei care l-au urmărit pe Traian Băsescu în cele două apariţii publice ale sale, de marţi şi miercuri, au putut vedea două personaje: marţi – un mr. Hyde, scrâşnind din dinţi şi arătând cu degetul spre “agenturile” ale căror reprezentanţi sunt Iliescu, Ponta, Antonescu şi… Voronin, anunţând chiar, în final, că va pune lucrurile definitiv la punct în cursul “intervenţiei” sale cu “românii”, de a doua zi; miercuri – un Dr. Jeckyll, politicos, sfătos, plin de înţelegere şi adânc preocupat de binele public – unicul său obiectiv şi de împlinirea angajamentelor asumate.

Dispăruse uitătura chiorâşă, dispăruseră aluziile transparente, totul era frumos şi curat, aproape ca-ntr-o Românie deja reformată. Nu puţini se vor fi întrebat, pe bună dreptate, care este Traian Băsescu cel adevărat? Cel rău şi pus mereu pe harţă, cu oricine, sau cel bun şi blând, cuvinciios şi plin de compasiune?


Indiferent care ar fi, un lucru a reieşit limpede din cele două înfăţişări: Train Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. După două săptămâni de proteste şi contestări vehemente, singura concluzie pe care el o trage – ca şi Ceauşescu – e că toul e o manipulare, opera unor răuvoitori care nu văd cu ochi buni succesele înregistrate de guvernarea sa.

La festivitatea de investire a lui Diaconescu, am avut chiar, la un moment dat, sentimentul că-l văd pe Ceauşescu, înconjurat de membrii CPEX, numai că aceştia aveau, în mod straniu, chipurile lui Boc, Oprea, Onţanu, Baconschi şi alţii.


A doua zi am avut chiar impresia că se pregăteşte pentru al treilea mandat – atât de complet şi de ritos a fost discursul său din care n-a lipsit practic nici o idee.
În intervenţia sa, preşedintele a ţinut morţiş să desfiinţeze câteva dintre etichetele pe care consideră că le-a primit pe nedrept. “Sunt eu un dictator?” – a întrebat preşedintele, mirându-se şi el ce fel de dictator e ăla pe care-l înjură lumea de dimineaţă până seara. Băsescu este, însă, prizonierul dicţionarului: nimeni nu l-a acuzat de fapte comparabile cu cele ale tiranilor clasici. Ideea care s-a înfipt în mintea românilor este că obsesia controlului a fost împinsă până la ultima limită democratică.

Că şi-a asumat nu doar rolul constituţional de arbitru, ci şi pe acela de jucător-marcator în toate echipele politice. Joacă la Guvern, la partid – unde conduce mai bine decât Boc (să fim serioşi: oricine ar conduce mai bine decât Boc) joacă în coaliţie, unde-i convinge pe unguri să voteze nu ştiu ce lege, la CSM, unde se duce periodic şi-i trage de urechi pe magistraţi şi aşa mai departe.

În condiţiile astea a încetat de mult să mai fie un mediator, modul în care a tratat sistematic opoziţia fiind acela al unuia căruia nu-i pasă de nimeni şi nimic. “A venit un procuror să spună că i-am dat eu ordin să facă cuiva un dosar?” – mai întreabă preşedintele. Dar nu e nevoie de aşa ceva. Un procuror – mai ales dacă e şi şef, promovat politic – ştie foarte bine ce vrea sau ce i-ar place preşedintelui. Nu e nevoie să i se spună că Năstase trebuie făcut, oricum, se vor găsi resurse şi voinţă să i se facă câte dosare e nevoie. “Avem nevoie de oameni politici credibili şi asta nu se poate face decât prin transparenţa cheltuielilor publice” – afirmă preşedintele.

Vă mai amintiţi vreun guvern compus din atâţia incompetenţi câţi a adunat Boc în guvernul validat de preşedinte? Vă mai amintiţi alţi miniştri care să fi sfidat mai mult decât Elena Udrea, Gabi Oprea, Videanu, Berceanu bunul simţ, prin etalarea bunăstării personale cu mai multă neruşinare şi prin folosirea banului public pentru satisfacerea clientelei politice? Nu cred.


“Îmi este extrem de clară situaţia în care se află românii” – mai spune, plin de compasiune, preşedintele. Mă îndoiesc. Dacă i-ar fi fost, ar fi făcut ceva. Ar fi căutat soluţii şi nu ar fi perpetuat cu încăpăţânare, o guvernare ineficientă şi incapabilă să facă altceva decât să reducă nivelul de trai al populaţiei pentru a-l proteja pe cel al clasei politice aflate la putere. Miercuri, în “intervenţia” sa cu ziariştii – nu cu românii, că ăia erau în stradă, nu la televizor – Traian Băsescu n-a clarificat nimic. A reuşit doar să ilustreze vechiul proverb: nici usturoi dictatorial n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase a demagogie ieftină.     

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Golurile din buzunare!

Punctul pe Y / miercuri 14 iulie 2010 Nr: 3079

Golurile din buzunare!

In urma cu 16 ani, la Cupa Mondiala din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionari colective ale meciurilor Romaniei. Am adunat seara de seara, la Teiul studentesc, mii de suporteri care simteau nevoia sa se bucure (sau sa sufere) impreuna, sa retraiasca atmosfera de pe stadioanele indepartate ale Lumii Noi. A fost o veritabila premiera care astazi, iata, practic s-a globalizat. Cateva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial in pietele publice sau pe stadioane, in conditiile tehnice pe care le ofera era digitala. In 1994 reusisem cu mare dificultate sa gasim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionarii nu vreau sa mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de romani care asteptau atunci de la fotbal revansa pe care se parea ca nici Revolutia nu le-o poate oferi.

Anul 1994 a fost si ultimul din cartea recordurilor fotbalului romanesc, a carui explozie majora s-a consumat in 1988, odata cu castigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua. A fost inceputul sfarsitului, o generatie de sportivi de exceptie stingandu-se treptat. Le-au luat locul nu alti fotbalisti dotati, ci negustorii fotbalului - „finantatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern intr-o parodie cu castigatorii desemnati pe sub masa si cu aranjamente de culise fara perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit si rezerva de fotbalisti de vanzare si iata ca am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea in fotbal, sa nu mai joace decat Chivu. Acelasi Chivu, care alaturi de Lobont joaca intr-o sceneta comerciala penibila, in care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...

Cat este de important fotbalul pentru moralul unei natiuni s-a vazut limpede cu aceasta ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numarul mare de spectatori, angrenarea emotionala a tuturor segmentelor societatii au facut ca pentru o luna macar, cei care si-au pus sperante de diferite calibre in capricioasa minge „Jabulani”, sa mai uite de criza si de efectele sale. A fost un soi de armistitiu, in timpul caruia previziunile sumbre au lasat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu stiu cat de puternic a fost impactul asupra noastra, in conditiile in care n-am mai avut de ce sa ne implicam sufleteste, dar cred ca cei vreo trei milioane de romani care au urmarit finala au incercat ca macar pentru cele 120 de minute dramatice sa nu se mai gandeasca la taierea lefurilor, la cresterea TVA, la efectele inundatiilor si la incoerentele strigatoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc sa joace nici in divizia „Onoare” (chiar cu atat mai putin) a politicii.

Campionatul mondial a trecut, finala a ramas in amintiri si noi ne intoarcem la miutele noastre de fiecare zi si la incapacitatea cronica a „jucatorilor” nostri de a marca altceva decat goluri in buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3269.phtml