Publicat: 8 Februarie, 2013 - 13:04

Pentru destul de puţini participanţi – din motive de spaţiu – la dezbaterea organizată joi, de Asociaţia pentru Promovarea Culturii şi Responsabilităţii Civice, în colaborare cu Fundaţia Creştin-Democrată şi cu Institutul Verde, cu tema „Evoluţii sociale post-belice: Comunism versus Democraţie”, momentul va rămâne memorabil şi este păcat că manifestări intelectuale de asemenea calibru nu au loc în programale unor televiziuni mai interesate de dezbaterile între interlopi sau „asistente de platou”. Protagoniştii acestei discuţii au fost doi intelectuali de marcă – Adrian Cioroianu şi Theodor Baconschi – a căror trecere prin politică nu a reuşit să le afecteze statura culturală. Ambii au fost, în perioade diferite, evident, miniştri de Externe.

Au întâmpinat, în această calitate, provocări diferite cărora le-au răspuns în funcţie de opţiunile partinice ale momentului: Adrian Cioroianu în perioada 2005-2007, Theodor Baconschi în 2009-2011. În timp ce primul a renunţat la cariera politică dând prioritate celei profesionale, cel de-al doilea a încercat să supravieţuiască naufragiului formaţiunii sale, nereuşind însă să prindă colacul de salvare parlamentar, datorită valului tsunami care a trimis la fundul percepţiei publice întregul echipaj. În timp ce Adrian Cioroianu s-a concentrat pe activitatea didactică de la SNSPA, Baconschi îşi găseşte temporar refugiul în Fundaţia pe care a creat-o.

Tema discuţiei – „Comunism versus Democraţie” – nu i-a plasat pe protagonişti pe poziţii diferite. Ba dimpotrivă. Ceea ce i-a distanţat au fost însă nuanţele de percepţie şi de interceptare. În timp ce Baconski a marcat o relativă „încremenire în proiectul” clasic al Opoziţiei, Cioroianu a demonstrat capacitatea unei analize complexe, în care personajul activ politic a făcut loc, cu eleganţă, istoricului. Temele atinse în cursul discuţiei au fost diverse: de la identificarea celei mai faste etape din istoria României, la baza de selecţie a opţiunilor comuniste şi la diferenţele specifice dintre totalitarismul legionar şi cel comunist; de la utopia comunistă la metodele practice de implementare a acesteia, de la revelarea aspectelor condamnabile ale politicii autoritariste, la avantajele decizionale ale unei economii strict centralizate, sau de la iluzia unui rol activ în politica mondială, la realitatea unei etape în care România a constituit o prezenţă reală în câmpul marilor decizii politice.

Asistenţa – compusă din oameni tineri, în special studenţi – a avut parte de surprize. Şi de invitaţia corespunzătoare de a renunţa la clişee în favoarea unei viziuni mai realiste asupra parcursului istoric al României. Iar din acest punct de vedere, Adrian Cioroianu a avut meritul de a şoca prin câteva aserţiuni a căror rezistenţă la analiză nu poate fi pusă la îndoială. Ca, de pildă: cea mai fastă perioadă  din istoria modernă a României nu este cea interbelică, plină de contradicţii şi marcată de autoritarisme nedemocratice, ci finele secolului XIX şi debutul celui de-al XX-lea, când s-a produs, într-un ritm irepetabil, modernizarea reală a României; interdicţia aplicată Partidului Comunist a determinat parte din structura sa alogenă (mare parte din membrii erau evrei sau unguri – categorii încă neasimilate în România Mare) a împiedicat România de a intra în etapa postbelică cu un astfel de partid mai bine individualizat şi mai rezistent faţă de Moscova; opţiunea lui Ceauşescu pentru interzicerea avortului a fost motivată de ritmul alarmant al scăderii populaţiei, modul în care a fost aplicată a generat însă dramele cunoscute; avantajale unui sistem autoritar în implementarea unor decizii de impact major, în faţa cronofagiei cronice a sistemelor democratice: metroul ar fi fost, probabil, construit şi într-o societate necomunistă, dar ar fi luat cu siguranţă mult mai mult timp şi ar fi necesitat mult mai multe resurse; politica externă a României din anii 70 a fost una remarcabilă, făcută de veritabili profesionişti.

Evident, aceste scurte consemnări nu pot reda esenţa unei dezbateri memorabile şi plină de miez pe care au oferit-o cu generozitate cei doi invitaţi.    

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Ce semeni si ce culegi…

Punctul pe Y / joi 25 septembrie 2008 Nr: 2321

Ce semeni si ce culegi…

Presedintele Traian Basescu si-a prezentat cel de-al patrulea mesaj catre natiune in fata camerelor reunite ale Parlamentului. Reunite, e un fel de a spune. In timp ce presedintele Senatului se afla prin Mexic, iar cel al Camerei refuza ostentativ sa participe la manifestarile in care evolueaza presedintele, reuniunea a fost prezidata de „vici”. In sala au fost prezenti mai putin de jumatate din numarul total de parlamentari, iar dintre acestia majoritatea au reprezentat-o deputatii si senatorii PD-L. Cu alte cuvinte, presedintele s-a adresat, in primul rand, propriului sau partid si celor cativa „invitati speciali”. Evident ca, in aceste conditii, mult mai inspirat ar fi fost daca s-ar fi adresat natiunii, ca de obicei, de pe treptele de la Cotroceni.

Absenteismul masiv al alesilor, la o manifestare la care s-a autoinvitat primul dintre alesi, apare din primul moment ca un gest nepolitete. Nu fata de omul Basescu, ci fata de institutia pe care acesta o reprezinta. Din al doilea, ea se inscrie ca un protest fata de atitudinea exprimata constant de presedintele Basescu fata de cei „322”. Intamplator sau nu, acestia au fost, in mare, cei care n-au onorat evenimentul, in mod justificat, dat fiind faptul ca presedintele nici nu si-a retras acuzatiile si nici nu si-a cerut scuze. Prezenta sa in fata unor persoane pentru care nu manifesta nici un fel de respect nu are nici o logica, cu atat mai mult cu cat n-ar fi servit decat ca prilej pentru lansarea de noi acuzatii. Nu este normal ceea ce se intampla, dar Traian Basescu trebuie sa realizeze, macar acum, la final, ca nu poti sa culegi decat ceea ce semeni.

In alta ordine de idei, discursul sau de ieri ar fi meritat o alta primire. Lucru remarcat, de altfel, in functie de propriile viziuni, de cativa dintre reprezentantii opozitiei. Mircea Geoana a intrezarit o posibilitate de a fi numit premier, in ciuda declaratiilor anterioare, iar PRM-ul si-a vazut confirmate, de la nivelul Cotrocenilor, propriile optiuni electorale.

Altminteri, am sentimentul ca puterile din stat au ajuns la apogeul dezbinarii, lucrand tot mai putin si mai dezlanat pentru binele, proclamat doar, al natiei care i-a ales.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-2465.phtml