Publicat: 30 Iunie, 2014 - 11:49
Share

La revenirea sa în scena politică după o absenţă forţată de aproape o jumătate de secol, Partidul Naţional Liberal a constituit una dintre atracţiile majore pentru cei care s-au arătat sceptici faţă de „emanaţia” Revoluţiei. Având în Radu Câmpeanu un lider charismatic (în totală opoziţie de imagine cu Corneliu Coposu), partidul a atras în rândurile sale numeroşi intelectuali, dar şi nu puţini oportunişti. Contribuţiile radicale ale generaţiei tinere au intrat curând în contradicţie cu spiritul incomparabil mai tolerant al lui Câmpeanu şi au determinat o primă sciziune, din partid rupându-se „aripa tânără” – PNLAT. Cu un scor modest la primele alegeri parlamentare – dar dublu faţă de deja rivalii ţărănişti – PNL a obţinut în Constituantă funcţia de preşedinte al Senatului.

Nefericita iniţiativă a liderului de a anunţa candidatura Regelui Mihai la Preşedinţie a condus direct la eşecul de la parlamentarele din 1992, când PNL a trecut pragul electoral doar la Senat. Puciul de la Poiana Braşov din anul următor l-a scos din joc pe Radu Câmpeanu şi a deschis larg drumul fărămiţării unui partid care a avut aproape întotdeauna prea mulţi lideri pentru efectivele sale reale. În pierdere serioasă de teren, partidul a fost nevoit să accepte tutela Convenţiei Democratice pentru a reveni în cărţi şi – cel mai dureros resimţit lucru – rolul conducător al rivalilor ţărănişti. Partidul s-a refăcut ca entitate în această structură şi sub presiunea forţelor externe care ameninţau să nu mai susţină, inclusiv financiar, o opoziţie divizată. Găsind în veteranul Mircea Ionescu Quintus un factor omogenizator, partidul a revenit la putere (după contribuţiile guvernamentale parţiale din mandatul lui Stolojan) în 1996, împărţind cu ţărăniştii şi foştii adversari democraţi mandatele guvernării. O guvernare considerată, unanim, catastrofală, datorită incapacităţii de a realiza o acţiune coerentă şi care s-a soldat cu o drastică ieşire în decor, în 2000, în urma alegerilor partidul reuşind să-şi conserve reprezentarea parlamentară doar datorită abandonării lui Emil Constantinescu. Având în Stoica un lider realist, care a înţeles că trebuia să se producă o schimbare inclusiv de lideri, partidul i-a fost încredinţat lui Stolojan, al cărui prestigiu dobândit în urma confruntărilor cu Cosma dăinuia. Din două partide mici – cu o pondere de 8 şi 6% - s-a reuşit crearea unei alianţe considerate drept unica alternativă la marşul de tăvălug al PDSR-ului spre un nou mandat. Alchimia electorală a lucrat, ca de obicei, transformând o sumă aritmetică într-o ecuaţie algebrică cu o cunoscută: alianţa DA, care condusă de voinţa de catâr a lui Băsescu, a reuşit să obţină un scor parlamentar care să-i dea posibilitatea să negocieze cu sateliţii PDSR-ului o majoritate guvernamentală. Cei patru ani de guvernare cu şi fără democraţi, au întărit partidul minoritar al lui Tăriceanu până la cel mai bun scor din istoria liberală: 18%. Insuficient însă pentru a lua din mâinile noului partid altoit pe trunchiul său (PDL) puterea, împărţită de acesta cu PSD-ul.

Istoria PNL se prezintă sub forma unor valuri succesive în care partidul s-a înălţat şi a coborât sub influenţa diverselor impulsuri: de la aproape dispariţia sa după 1993 la revenirea la guvernare împărţită din 1997-2000, de la opoziţia firavă din 2000-2004, la câştigarea puterii în 2005-2008. De la plasarea sa în opoziţie de alianţa PDL-PSD, la realizarea unei alte alianţe, câştigătoare, PSD-PNL. Apoi, la ieşirea voluntară de la putere, până la tentativa de unificare cu foştii rivali din PDL.

Recentul congres nu a adus doar un nou lider – pe liberalul de ultimă oră Johannis – dar şi perspectiva unei fuziuni pe care stângăciile din congres au pus-o deja în pericol. Dacă în septembrie, aşa cum se vorbeşte, fuziunea se va realiza – şi se va lămuri inclusiv problema unei candidaturi unice la preşedinţie – PDSR-ul va avea de făcut faţă unei opoziţii mai puternice decât cea de acum. Dacă nu, nu...             

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

O institutie handicapata: ANI!

Punctul pe Y / joi 12 august 2010 Nr: 3100

O institutie handicapata: ANI!

Legea ANI ar fi trebuit sa fie un avort juridic. S-a nascut inainte de termen, avand greutatea minima pentru a supravietui si o serie de organe esentiale nedezvoltate sau malformate. A fost hranita la sanul catorva politicieni cu laptele acru al incompetentei si data apoi pe mana unui personaj dubios, pentru a i se face educatie. Cand sa dea examenul de maturitate, comisia de la Curtea Constitutionala a trantit-o de doua ori pe motiv de nelegalitate, anulandu-i studiile de parca le-ar fi facut la Spiru Haret, de la distanta. Soarta ei ar fi fost trista daca nu i-ar fi sarit in ajutor Europa, cea atat de sensibila la nevoile orfanilor. Daca nu-i gasiti iute un rost nu mai pupati Schengen la anul! - a fost mesajul transmis de la Bruxelles prin aceeasi mama vitrega, devenita intre timp europarlamentar.

Si iata ca jucam jocul: „ei se fac ca vor sa luptam cu coruptia, noi ne facem ca luptam!”. Dupa atacurile la baioneta ale lui Frunda, urmeaza un vot cuminte in ambele Camere: legea e atat de neputincioasa, chiar cu vechile prevederi, incat n-are rost sa ne mai batem capul cu ea - isi spun demnitarii si parlamentarii, iar ultimii se pregatesc de noul botez. Asa cum este, legea ANI da doar o satisfactie formala Comisiei Europene. Ea se alatura DNA in evantaiul de „inlocuitori” juridici prin care, chipurile, lupta cu coruptia ar fi mai nemiloasa. Cine are insa curajul sa rasfoiasca bilantul celor doua institutii va constata ca: DNA deschide tot felul de procese care in final se-nchid pe motiv de vicii deprocedura; ANI prinde cu ocaua mica doar demnitari neglijenti care uita ce-au scris ultima data in declaratiii sau fac „misto” introducand bunuri necuantificabile. In forma actuala probabil ca vom astepta mult si bine pana cand insectarul sau va fi prins cu acul primul parlamentar care s-a imbogatit in cursul mandatului din altceva decat din leafa si diurna.

O problema adiacenta care-i framanta pe politicieni este cum sa mai ia ceva de la bogati si sa dea la saraci fara a se face apel la procedurile haiducesti. UNPR-ul lui Oprea - el insusi un om destul de bogat - a venit cu o idee din care vrea sa faca un proiect de lege si sa introduca taxa de solidaritate a bogatanilor. Averea personala (notiune destul de nebuloasa) compusa din bunuri imobile si mobile (case, masini, iahturi, elicoptere) care depaseste vreo 600.000 euro ar urma sa fie taxata cu 1% pe an. In acest fel, cred uneperistii, s-ar putea strange doar anul asta vreun miliard de euro, ce ar urma sa fie dirijati spre fondul de pensii. Idee nobila, dar total inaplicabila. Cand se va face inventarul bogatanilor, s-ar putea sa se ajunga la concluzia ca in Romania asa ceva nu exista!

O chestiune cu adevarat importanta o constituie solidaritatea vazuta prin prisma actelor de binefacere. In toata lumea civilizata mari bogatasi isi directioneaza parte importanta din avere (contra unor facilitati fiscale, evident) spre domeniile pe care statul nu le poate sustine suficient: sanatate, educatie, cultura. Cred ca si la noi, unii dintre marii imbogatiti ar avea astfel de impulsuri daca reglementarile fiscale n-ar fi atat de restrictive: practic, poti sa donezi doar 2% din venituri. Si nimeni nu are chef sa dea statului niste sume de care sa dispuna acesta dupa bunul plac al guvernantilor temporari. Si atunci ce sa faca bogatii nostri, decat sa-si faca palate si sa-si ia flotile de masini de fite inmatriculate pe firma?
Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3290.phtml