Publicat: 30 Iunie, 2014 - 11:49

La revenirea sa în scena politică după o absenţă forţată de aproape o jumătate de secol, Partidul Naţional Liberal a constituit una dintre atracţiile majore pentru cei care s-au arătat sceptici faţă de „emanaţia” Revoluţiei. Având în Radu Câmpeanu un lider charismatic (în totală opoziţie de imagine cu Corneliu Coposu), partidul a atras în rândurile sale numeroşi intelectuali, dar şi nu puţini oportunişti. Contribuţiile radicale ale generaţiei tinere au intrat curând în contradicţie cu spiritul incomparabil mai tolerant al lui Câmpeanu şi au determinat o primă sciziune, din partid rupându-se „aripa tânără” – PNLAT. Cu un scor modest la primele alegeri parlamentare – dar dublu faţă de deja rivalii ţărănişti – PNL a obţinut în Constituantă funcţia de preşedinte al Senatului.

Nefericita iniţiativă a liderului de a anunţa candidatura Regelui Mihai la Preşedinţie a condus direct la eşecul de la parlamentarele din 1992, când PNL a trecut pragul electoral doar la Senat. Puciul de la Poiana Braşov din anul următor l-a scos din joc pe Radu Câmpeanu şi a deschis larg drumul fărămiţării unui partid care a avut aproape întotdeauna prea mulţi lideri pentru efectivele sale reale. În pierdere serioasă de teren, partidul a fost nevoit să accepte tutela Convenţiei Democratice pentru a reveni în cărţi şi – cel mai dureros resimţit lucru – rolul conducător al rivalilor ţărănişti. Partidul s-a refăcut ca entitate în această structură şi sub presiunea forţelor externe care ameninţau să nu mai susţină, inclusiv financiar, o opoziţie divizată. Găsind în veteranul Mircea Ionescu Quintus un factor omogenizator, partidul a revenit la putere (după contribuţiile guvernamentale parţiale din mandatul lui Stolojan) în 1996, împărţind cu ţărăniştii şi foştii adversari democraţi mandatele guvernării. O guvernare considerată, unanim, catastrofală, datorită incapacităţii de a realiza o acţiune coerentă şi care s-a soldat cu o drastică ieşire în decor, în 2000, în urma alegerilor partidul reuşind să-şi conserve reprezentarea parlamentară doar datorită abandonării lui Emil Constantinescu. Având în Stoica un lider realist, care a înţeles că trebuia să se producă o schimbare inclusiv de lideri, partidul i-a fost încredinţat lui Stolojan, al cărui prestigiu dobândit în urma confruntărilor cu Cosma dăinuia. Din două partide mici – cu o pondere de 8 şi 6% - s-a reuşit crearea unei alianţe considerate drept unica alternativă la marşul de tăvălug al PDSR-ului spre un nou mandat. Alchimia electorală a lucrat, ca de obicei, transformând o sumă aritmetică într-o ecuaţie algebrică cu o cunoscută: alianţa DA, care condusă de voinţa de catâr a lui Băsescu, a reuşit să obţină un scor parlamentar care să-i dea posibilitatea să negocieze cu sateliţii PDSR-ului o majoritate guvernamentală. Cei patru ani de guvernare cu şi fără democraţi, au întărit partidul minoritar al lui Tăriceanu până la cel mai bun scor din istoria liberală: 18%. Insuficient însă pentru a lua din mâinile noului partid altoit pe trunchiul său (PDL) puterea, împărţită de acesta cu PSD-ul.

Istoria PNL se prezintă sub forma unor valuri succesive în care partidul s-a înălţat şi a coborât sub influenţa diverselor impulsuri: de la aproape dispariţia sa după 1993 la revenirea la guvernare împărţită din 1997-2000, de la opoziţia firavă din 2000-2004, la câştigarea puterii în 2005-2008. De la plasarea sa în opoziţie de alianţa PDL-PSD, la realizarea unei alte alianţe, câştigătoare, PSD-PNL. Apoi, la ieşirea voluntară de la putere, până la tentativa de unificare cu foştii rivali din PDL.

Recentul congres nu a adus doar un nou lider – pe liberalul de ultimă oră Johannis – dar şi perspectiva unei fuziuni pe care stângăciile din congres au pus-o deja în pericol. Dacă în septembrie, aşa cum se vorbeşte, fuziunea se va realiza – şi se va lămuri inclusiv problema unei candidaturi unice la preşedinţie – PDSR-ul va avea de făcut faţă unei opoziţii mai puternice decât cea de acum. Dacă nu, nu...             

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Fraudatorul neprins e castigator cinstit!

Punctul pe Y / luni 14 decembrie 2009 Nr: 2931

Fraudatorul neprins e castigator cinstit!

De la debutul scandalului (caci ce altceva decat un scandal este?) am fost sceptic in legatura cu posibilitatea de a se demonstra frauda pe care pesedistii o acuza a fi avut loc la alegeri. Cu atat mai mult cu cat pana la aparitia rezultatului-surpriza, in noaptea de duminica spre luni, nu s-au agitat de loc in acest sens.

Abia dupa ce a devenit evidenta neconcordanta dintre estimarile de la exit-poll si numaratoarea concreta a voturilor echipa lui Geoana a inceput sa se agite, cautand explicatii. Sunt aproape sigur ca reactia democratilor ar fi fost identica in cazul in care avantajul ramanea de partea lui Geoana si asta dovedeste ca a avut loc o veritabila intrecere intre cele doua parti, pentru a consolida victoria favoritului cu orice mijloace. Iar prima concluzie, plastica, a acestei competitii a tras-o, cu cinism, Victor Ponta: „Sistemul lor a functionat mai bine!”. Si asa este: fiecare dovada pe care o obtin investigatorii lui Geoana este un argument in favoarea intaietatii si - fie-mi scuzat termenul - profesionalismului cu care echipa democrata a abordat turul 2. Nimic nu a fost lasat la intamplare si niciun mijloc nu a fost evitat: de la „mita” electorala net superioara valoric celei oferite de social-democrati, pana la coordonarea atenta prin logistica STS-ului a furtului calificat din sectii. Pe masura ce noi dovezi apar, dovezi care n-ar putea fi ignorate de nicio instanta calauzita de principiul impartialitatii creste si sentimentul ca acestea nu vor avea niciun impact asupra rezultatului.

Daca „reteta” furtului prin soft clamata cu cinci ani in urma chiar de Basescu se dovedeste inoperanta, echipa dlui Videanu a descoperit formula ideala: furtul cu bucata. Experimentat la europarlamentare, cand in fiecare sectie care a avut la comanda un om de-al lor, democratii au avut sarcina sa obtina un minim de 10 voturi pentru odrasla prezidentiala, tot asa si acum, cuvantul de ordine pare sa fi fost obtinerea unui plus de voturi, peste ceea ce se acumula in mod real, pe baza de CNP-uri falsificate. Dar, argumentul decisiv l-a avut Ministerul de Externe, unde dupa inlaturarea lui Cristian Diaconescu, democratii au putut lucra in voie, obtinand recordul absolut al „interesului” diasporei fata de alegeri. Numarul celor care ar fi stat la cozi interminabile (de 5000 de oameni - dupa spusele unui „partizan” din Paris, unde n-au votat decat 3500!) pentru a baga in urme talonul stampilat in dreptul „anticomunistului” Basescu depaseste de vreo patru ori ultimul record. Organizatorii scrutinului au inteles rapid faptul ca aici lucrurile pot fi tinute in mana si ca nimeni nu-si poate baga nasul, asa ca au actionat practic discretionar. Nu stiu cata valoare va avea in instanta calculul facut pe timpul necesar fiecarui vot pentru a se demonstra imposibilitatea acumularii cifrelor vehiculate, dar cu siguranta ca de aici se trage, direct si nemijlocit, succesul nocturn al lui Traian Basescu (si scuza operatorilor de la exit-poll).

Inca o data: presupun ca soarta alegerilor este pecetluita. Cred insa ca trebuie sa se faca definitiv lumina in legatura cu posibilitatile de manipulare si fraudare pe care le au organizatorii alegerilor - inclusiv prin subordonarea in acest scop a unor institutii ale statului, cum aproape s-a dovedit in cazul STS-ului lui Opris.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3120.phtml