Publicat: 4 Martie, 2012 - 13:00
Share

Această a doua piatră de încercare la care istoria supune o relaţie tradiţională de bună vecinătate, unică de-a lungul şi de-a latul frontierelor noastre, s-ar putea să lase urme mai adânci şi mai greu de şters decât prima.


În 1999, nefericita formulare a preşedintelui Constantinescu cum că intervenţia NATO în Iugoslavia ar fi “necesară şi legitimă” se subsuma unor atitudini oficiale şi unor interese globale cărora România nu le putea face faţă. Abia săriţi din valul de la Madrid şi cu perspectiva incertă a aderării la Uniunea Europeană, România nu se putea situa împotriva cursului, fără riscuri majore. Că decizia autorităţilor n-a fost împărtăşită de populaţie şi de conştiinţele responsabile dar fără  responsabilităţi, a fost mai mult decât evident şi prietenii noştri sârbi au înţeles, în mare, dificultatea în care ne aflam.


De data aceasta, lucrurile capătă o altă dimensiune. Pentru Serbia, intrarea în Uniunea Europeană este vitală pentru supravieţuirea sa ca entitate şi sârbii fac mari eforturi de a-şi ţine în frâu orgoliul naţional atât de adânc rănit de diktatul kossovar. Teoreticul nostru veto de la Bruxelles i-a surprins, în condiţiile în care neprieteni tradiţionali, precum nemţii, i-au susţinut în acest demers. Iar media europeană n-a avut nici o reţinere din a face din ţânţar armăsar. Şi asta chiar dacă rezervele noastre erau cât se poate de îndreptăţite.


În ciuda bunelor relaţii, de-a lungul ultimilor vreo zece ani sârbii au făcut “ureche surdă” la repetatele noastre intervenţii care vizau drepturile românilor din Valea Timocului. Aproape de neînţeles, acest lucru, în condiţiile în care minoritatea românească din Voivodina beneficia de ele. Am avut prilejul chiar eu, în cadrul unor vizite oficiale, să particip la întâlniri ale liderilor noştri cu reprezentanţii acestei comunităţi şi la promisiunile – aprobate tacit de gazde – făcute cu aceste prilejuri. Cu toate acestea, nimic nu s-a concretizat. Care este explicaţia?
Istoria. Românii din Voivodina au făcut parte din fostul imperiu austroungar, de pe vremea căruia au obţinut primele drepturi. Cei din Valea Timocului au împărtăşit soarta tuturor celor din paşalâcul turcesc din această zonă. O minoritate “vlahă” a fost inventată abia după recensămintele de după primul război mondial, nefiind afiliată celei din Voivodina. De-a lungul întregii perioade s-a produs un intens proces de asimilare, care face ca astăzi doar o parte dintre cei 300.000 de vorbitori de limbă română din zona să se considere români.

Încăpăţânarea sârbilor de a nu lua în seamă solicitările României ţine de teoria faptului că vlahii nu au un corespondent geostatal. Dacă pentru unguri şi pentru români există nişte tutele statale, pentru “vlahi” nu există nimic. Şi în orice contencios internaţional se poate veni cu argumentul acesta, pentru a scoate din joc România. Cam acelaşi lucru se întâmplă în cazul românilor din Ucraina, trataţi drept moldoveni, interlocutorul agreat în orice negociere fiind Moldova, nu România.


Se pare că diplomaţii noştri nu au încă la îndemână “cheia” problemei, atâta timp cât discuţiile vor continua în registrul “minorităţii vlahe”.     

Topic: 

Format: 

Rubrici: