Publicat: 17 Februarie, 2015 - 13:11

Pe când copiii noştri vor fi bunici, printre poveştile pe care le vor spune nepoţilor lor se va număra, foarte probabil şi aceea care începe cu „A fost odată ca niciodată o mândră autostradă de la Comarnic până la Braşov...”

Desigur, nu sunt convins că, odată şi odată, acest vis nu va deveni realitate. Dar nu acum. Este un proiect frumos, dar prea îndepărtat, printre motivele care fac ca noi să n-avem parte de el fiind şi cele care ţin de costuri. Pentru o ţară ca a noastră, care se scotoceşte prin buzunarele bugetului pentru cheltuielile de fiecare zi, o investiţie de peste opt miliarde de euro – indiferent de durată şi cu atât mai mult cu cât durata va amplifica considerabil costurile – este o extravaganţă. Nu că n-ar fi necesară sau că, din punct de vedere tehnologic, ar fi greu de realizat. Sunt şi alte autostrăzi realizate în condiţiile unui teren asemănător – şi n-aş menţiona-o decât pe cea dintre San Remo şi Cannes, care este compusă, practic, doar din tunele şi apeducte. Numai că autostrada asta uneşte Italia cu Franţa, două ţări cu posibilităţi şi resurse incomparabil mai mari decât ale noastre.

Noi vorbim de cel puţin zece ani de iminenţa acestui proiect renunţând şi luând-o de la capăt cu aceeaşi vigoare. Piedica principală rămâne aceea a costurilor. Atunci când trei mari companii au decis să o facă, s-au lovit de refuzul băncilor de a o credita. Era o aventură financiară în care nimeni nu dorea să se bage. Nici acum nu se arată amatori, indiferent de formulele pe care se screme Ministerul Turismului să le găsească pentru a face proiectul suportabil. Zilele trecute, pesimistul ministru Rus ne-a înştiinţat că abia prin aprilie vom avea un răspuns. Pun pariu că inclusiv domnia sa îl ştie de pe acum.

Dincolo de costuri, se mai pune încă o problemă: cât de necesară este, în momentul de faţă această autostradă? Cât de vitală este ea pentru tranziturile naţionale? Dacă nimeni nu mai are vreo îndoială că urgenţa nr. 1 o constituie autostrada Piteşti-Sibiu, de care depind foarte multe lucruri – dar, mai ales activitatea fabricii DACIA, de Comarnic-Braşov ar beneficia în special turismul de week-end. În timpul săptămânii, traseul este ultra suficient pentru traficul obişnuit. Problemele survin doar când amatorii de sporturi de iarnă şi deţinători de case de vacanţă se hotărăsc să-şi petreacă activ sfârşitul de săptămână. Poate fi acest un motiv serios pentru a pune în balanţă investiţia enormă pe care o reclamă? N-ar fi mai potrivit ca onor Ministerul Transporturilor să se concentreze pe realizarea unor variante ocolitoare ale principalelor puncte de aglomeraţie? Sau pe modernizarea alternativelor prin Cheia sau Târgovişte? Sau pe realizarea de trei benzi pe porţiunile în pantă? Cu cheltuieli infinit mai reduse, grosul resurselor putând fi îndreptat spre critica zonă a Văii Oltului, unde traficul este aglomerat pe toată durata săptămânii?

Aşa că mult mai raţional ar fi să lăsăm proiectul acestei autostrăzi de lux pentru vremuri mai favorabile şi să ne ocupăm cu mai multă atenţie de tot ce s-a început şi nu s-a terminat.

Proiectul autostrăzii Comarnic-Braşov este unul clar de ne-fezabilitate.   

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Exercitii de democratie

Punctul pe Y / vineri 16 octombrie 2009 Nr: 2878

Exercitii de democratie

In cei douazeci de ani proorociti de Brucan, societatea romaneasca a exersat partitura democratiei, parcurgand aproape toate etapele prevazute in Constitutie. Spun „aproape toate”, pentru ca una singura a ramas netestata: alegerile anticipate!

Am plecat, in 1990, la primele alegeri libere, cu majoritati asemanatoare celor din comunism si primul partid care a guvernat a facut-o fara nici o teama la vremea aceea, a cere demisia premierului sau a incerca o motiune de cenzura semana cu fluieratul in biserica. 2006 a adus prima alternativa la putere, PSDR-ul lasand locul unei Coalitii - o alta noutate. In timpul acesteia s-au schimbat trei guverne, dar Puterea a ramas...la putere, avand de partea ei si presedintia, si legislativul. Tot in 1996 a avut loc si primul transfer civilizat de putere si de prerogative, la Cotroceni inregistrandu-se ceremonia de predare intr-o atmosfera civilizata. „Schimbarea schimbarii” din 2000 a permis castigatorilor sa exerseze ultima guvernare corelata pe toate planurile.

Odata cu victoria lui Traian Basescu, in 2004, au inceput sa se deruleze, in valuri, tot felul de formule originale. A fost prima „coabitare”, intre un presedinte de o culoare si un Executiv de alta (chiar daca plecasera la drum impreuna). A avut loc si prima suspendare constitutionala a unui presedinte, urmata de un referendum care l-a repus la locul sau. Lucrurile au debutat insa cu prima fortare a textului Constitutiei, care de atunci inainte a fost interpretat asa cum le convenea celor care-l lecturau. Daca pana in 2004 propunerea presedintelui nu ridica niciodata probleme, parand ca articolele din Constitutie referitoare la acest aspect sunt suficient de clare, de atunci inainte s-a lasat o ceata deasa care nu s-a ridicat nici astazi, dupa prima motiune de cenzura care are ca rezultat demiterea unui guvern. Emil Boc ramane in istorie ca primul premier demis de Parlament, iar guvernul sau de dupa eliminarea social-democratilor, ca primul in care ministrii au condus cate doua ministere deodata.

Ce urmeaza? Trebuie sa asteptam mai intai rezultatul bataliei dintre presedinte si partide, referitoare la numirea premierului. S-ar putea sa asistam si la o (pen)ultima premiera: aceea a respingerii de catre Parlament a unui premier desemnat. Despre „ultima solutie” - alegerile anticipate - s-ar putea sa vorbim doar dupa alegerile prezidentiale. Pana atunci sa observam doar faptul ca toate aceste exercitii de democratie au loc pe nervii si pe banii nostri, nu ai lor.

Ei exerseaza, ca altceva tot nu stiu sa faca...

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-2947.phtml