Publicat: 6 August, 2012 - 12:43
Share

Deşi mă aşteptam să fie, Olimpiada asta nu e, totuşi, un dezastru pentru România. Avem deja 8 medalii (doar două de aur) înaintea ultimelor probe individuale de gimnastică feminină. Am mai putea adăuga o medalie, dar atât. Din restul probelor rămase până la gongul final nu se mai poate extrage nimic. Însă, cu doar două medalii de aur, România regresează spectaculos în clasamentul pe naţiuni, cel neoficial din punctul de vedere al CIO, dar singurul care contează pentru participanţi.

Pentru că principiul lui Pierre de Coubertin – „important e să participi!” – este demult căzut în desuetudine. Important e să câştigi – şi pentru asta marile naţiuni competitoare nu ezită să investească masiv. Sportul este marca cea mai de succes şi el poate promova afaceri şi interese ca nimic altceva. Decenii la rând olimpiadele au fost o competiţie paralelă cu „războiul rece”, între americani şi ruşi. Astăzi asistăm la explozia chineză. Participarea la olimpiade a devenit un plan de afaceri cu criterii extrem de serioase şi de precise. Nu se investeşte într-un sportiv de dragul participării, ci ţinând cont exclusiv de ceea ce el poate să întoarcă sub forma metalelor preţioase ale medaliilor.

De multă vreme, cele mai pragmatice naţiuni se focalizează asupra disciplinelor cu potenţial de revenire mare: cele care oferă multe medalii, şi unde cu un singur sportiv se pot obţine beneficii cât de la zece. Atletismul şi nataţia sunt cele mai bune exemple, unde marii campioni pot aduna până la opt medalii – cum a făcut Phelps la Beijing. Şi gimnastica este un sport cu grad înalt de revenire, doar că aici steaua noastră a început să apună. Nu-mi amintesc o altă olimpiadă în care echipa noastră de fete să fi obţinut doar două medalii, ca acum. Dealtfel, cred că suntem  una dintre puţinele ţări în care mai funcţionează principiul clasic al olimpismului: adunăm vreo sută de sportivi pe care-i aruncăm în luptă în nădejdea că va ieşi ceva. Şi uneori chiar iese: cine-i dădea vreo şansă medaliatului cu aur la tir? Sau celor cu argint de la haltere? Uite că nici nu le ştim numele...

Din păcate, bilanţul actualei olimpiade ne dă cel mai clar diagnostic al sportului românesc: hazard şi lipsă de profesionalism. Puţinii bani pe care-i acordă bugetul acestui sector sunt cheltuiţi aiurea, împrăştiaţi în tot felul de discipline fără talente şi fără audienţă. Sau în funcţie de dubioase interese politice sau de grup. Altfel nu ne-am fi pricopsit cu săli de sport în comune fără tineri, cu bazine de înot în localităţi fără apă sau cu pârtii de schi în locuri unde nu ninge decât odată pe an. Ce pot să producă astfel de investiţii, altceva decât paragină şi dezinteres?

Deocamdată, şansa ne-a mai salvat odată. Echipa noastră nu se întoarce de la Londra cu mâna goală şi va fi un bun prilej pentru ca guvernanţii să se întreacă în complimente cu gândul la beneficiile proprii de imagine. Am mai luat câteva medalii, dar e clar că nu ne mai numărăm printre naţiunile care decid prezentul şi viitorul sportului. De-acum înainte vom fi, probabil, mai credincioşi spiritului olimpic decât beneficiilor olimpusmului.        

Format: 

Rubrici: