Publicat: 30 Aprilie, 2014 - 10:40

După o matură chibzuinţă, de vreo 20 de ani, timp în care s-a dedicat cu febrilitate profesiei, un bun prieten de-al meu, printre puţini pe care îi am între colegii de breaslă, a decis să legifereze relaţia cu aceea care i-a stat alături, şi la bine, şi la mai puţin bine, în toată această perioadă. Aşa că am primit şi acceptat cu bucurie (deşi nu mă omor după asemenea festivităţi) invitaţia de a le fi alături la căsătoria ce urma să aibă loc acasă la ei, în capitala Banatului.

Din episodul caracterizat prin bun gust, rafinament şi măsură, un lucru mi-a reţinut cu deosebire atenţia: ceremonia civilă şi cea religioasă au fost comprimate pentru o durată rezonabilă şi s-au efectuat la chiar locul de desfăşurare a nunţii propriu-zise, într-un elegant local de pe malul Begăi. Deşi mirii sunt de etnie maghiară şi de religie catolică, pastorul oficiant a oferit o veritabilă lecţie de toleranţă şi de bun simţ: „Tatăl nostru” a fost rostit în latină, română şi maghiară şi, ca un semn de respect pentru asistenţa în care se aflau invitaţii de diferite naţionalităţi, scurtul mesaj adresat mirilor a fost făcut în limba română.

Am simţit nevoia să îl felicit pe prietenul meu pentru modul în care a rezolvat această situaţie care putea să devină oricând o problemă. Nu trebuie să te miri – mi-a răspuns el. E spiritul Banatului.

Şi mi-am amintit că în copilăria petrecută în cel mai vestic oraş al ţării, populat de oameni aparţinând unor etnii diferite – români, unguri, şvabi, sârbi, bulgari şi... olteni – unul dintre obiceiurile respectate cu stricteţe era acela de a-l saluta pe cel cu care-ţi încrucişai drumul în limba sa, el răspunzându-ţi în a ta. Că toată lumea de acolo reuşea să comunice în limbile reprezentate, neconstituind o dificultate să-ţi aproprii bagajul lingvistic necesar. Dar, cel mai important şi interesant mi se pare că în localitate nu se constituiseră, în timp, ghetouri, că pe aceeaşi stradă locuiau şi români şi şvabi şi unguri, şi că în cartierul care purta dintr-o vechime neidentificabilă numele de „comuna germană” găseai reprezentanţi ai tuturor naţiilor, inclusiv ţigani, care acolo reuşiseră să se insereze social cu un succes neaşteptat. Nu-mi amintesc ca pe acolo să fi fost vreodată tensiuni etnice – nici măcar când şvabii au fost aruncaţi dintr-o parte în alta de evoluţiile de dinainte şi de după război. Doar atunci când, spre deosebire de alţii, ei au putut să plece (fugind peste graniţă, pe la sârbi, sau „cumpăraţi” de rude) în Germania, faptul a născut o oarecare gelozie din partea celor care nu aveau o astfel de şansă.

Spiritul Banatului este o moştenire istorică valoroasă pe care ar trebui nu doar să o păstrăm, dar şi să o putem generaliza, peste tot unde intoleranţa şi aroganţa duc la discriminare şi tensiuni inutile.    

Topic: 

Format: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Capusa CNADNR

Punctul pe Y / joi 08 aprilie 2010 Nr: 3017

Capusa CNADNR

Au facut valva dezvaluirile referitoare la bijuteriile doamnei Tiron, sefa de la Compania de drumuri. Dansa pare sa fie atat de atasata de ele incat nu le poarta doar la ocazii festive - baluri, receptii, nunti - ci in activitatile de fiecare zi. Ca doamna Tiron ignora faptul ca ele ar fi trebuit mentionate in declaratia de avere nu ma mira: cati sunt cei care tin cont de aceste declaratii? Care respecta prevederile legale? Cativa. Restul pun chestiunea ca pe o birocratie care trebuie tratata cu sictirul de rigoare.

Ce i-a socat, totusi, pe cei care au facut aceste remarci? Doamna Tiron e, la urma-urmelor, femeie, si femeile iubesc bijuteriile, dupa cum bine se stie. Are aceasta slabiciune - sa le poarte tot timpul. Pe cine deranjeaza chestia asta?

Cred ca, in primul rand pe cei care, pricepandu-se nitel la cifre, realizeaza ca intre valoarea acestor bijuterii si leafa de la stat a doamnei directoare exista o neconcordanta. Si nu una mica. Situatie in care expozitiile sale itinerante pot sa deranjeze persoanele mai susceptibile.

Adevarata problema a doamnei Tiron nu sunt, insa, bijuteriile, ci chiar institutia pe care o pastoreste. O institutie cu 400 de oameni, majoritatea rude intre ele, cu o sumedenie de directori si cu competente care se bat cap in cap. La CNADNR se poate bloca, cu anii, orice problema. Cred chiar ca existenta acestei institutii-capusa, care suge la greu din fondurile ministerului, este cauza faptului ca nu se fac autostrazi si nu se repara drumuri. Ea trebuie sa justifice utilitatea celor 400 de oameni si 40 de directori, ceea ce nu-i mai lasa timp si resurse sa se mai ocupe si de altceva. CNADNR este o forma de colectare organizata a spagilor, atata timp cat decide asupra oricarui amanunt. Cred ca un ministru mai preocupat de bunul mers al treburilor, care ar elimina aceasta veriga inutila externalizand activitatea de drumuri, ar impusca mai multi iepuri dintr-un foc: ar scapa de balastul a 400 de oameni ( la privat, toata treaba s-ar rezolva cu cel mult o suta ) si ar pasa responsabilitatile asupra celor care fac treaba. Dar pentru asta iti trebuie curaj: curajul de a scoate din ecuatie spaga…



CNADNR, o caracatita cu mai multe capete? Ce poate face ANI?
Sefa CNADNR: Ma supun controlului ANI
Dorina Tiron (CNADNR): ANI poate sa controleze fara probleme, declaratia mea de avere este in regula
Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3206.phtml