Publicat: 4 Decembrie, 2015 - 12:30
Share

Vestea a căzut ca o bombă, în plină Zi Naţională, cu întreaga suflare românească concentrată asupra aromei de cârnaţi cu fasole care plutea deasupra oştilor mărşăluind festiv în faţa notabilităţilor statului: atentat terorist! În sfârşit, intrăm şi noi în clubul select al ţărilor luate la ochi de jihadişti. Vestea proastă era însă completată de cea bună: atentatul a fost dejucat de vigilenţa organelor! Faptul că jihadistul nostru era ungur n-a tulburat prea mult. Teroristul e terorist, indiferent în ce limbă se roagă!

Opiniei publice ahtiate de informaţii i s-au servit detaliile cu linguriţa, treptat. Teroristul făcea parte dintr-o organizaţie temută, cu ramificaţii în ţara vecină şi prietenă. Bomba în cauză era, însă, o intenţie – la fel de periculoasă - de bombă, pentru că graţie vigilenţei organelor individul nu apucase să o plaseze, cum intenţiona: în mijlocul populaţiei venite să asiste la defilare. În Târgu Secuiesc, e drept, deşi şi acolo mai ies nişte români pripăşiţi ca să dea onorul la tricolor. Dezvăluite cu zgârcenie, detaliile actului criminal s-au dovedit a fi următoarele: numitul Beke primise prin poştă nişte echipamente pe care el le numea petarde. Acasă la el, la percheziţie, fuseseră găsite lucruri cu care chiar şi un terorist începător putea să confecţioneze o bombă care, chiar dacă n-ar fi omorât pe nimeni, ar fi băgat groaza în populaţie. Specialiştii dlui Hellvig împreună cu cei de la crima organizată l-au urmărit cu atenţie pe suspect şi chiar în Ziua Naţională l-au umflat, înainte de a-şi pune în aplicare planurile criminale. Başca, în ograda lui s-a descoperit şi un poligon de tir în care acesta se antrena, dar n-au fost găsite armele...

Era, trebuie să recunoaştem, gura de oxigen la care aspirau cu nesaţ serviciile noastre mai mult sau mai puţin secrete, acum în prag de votare a bugetului. Când trebuia să se demonstreze câtă nevoie este de ele, chiar dacă sunt mai multe şi mai numeroase decât pe vremea „împuşcatului”, când şi pericolele externe erau mai puţine. A fost momentul în care s-a confirmat luciditatea şi inspiraţia pe care a avut-o preşedintele Iohannis de a numi – cu acordul tacit al tuturor forţelor politice – primul său om la cârma unei instituţii importante: micul şi nesemnificativul Hellvig. Iată, dar, cum împotriva aparenţelor, acesta şi-a dovedit iscusinţa nativă în a conduce cu mână fermă o astfel de instituţie, menită să asigure liniştea populaţiei şi a conducătorilor săi.

Dintr-un alt punct de vedere, unul evident răuvoitor, totul n-a fost decât o tiribombă, o fumigenă teroristă şi plasarea ei în contextul respectiv a fost doar o manevră oportunistă... 

Format: 

Rubrici: 

Punctul pe Y - acum 10 ani

Libertatea cuvantului

Punctul pe Y / luni 05 iulie 2010 Nr: 3072

Libertatea cuvantului

La o recenta dezbatere prilejuita de aparitia ultimei carti semnate de Ion Iliescu - 'Dupa 20 de ani' - profesorul Ion Scurtu trecea in revista cateva lucruri legate de impactul pe care momentul 22 Decembrie 1989 l-a avut asupra societatii romanesti contemporane.

Cu rigoarea proprie omului de stiinta, reputatul istoric mentiona faptul ca desi bilantul celor doua decenii trecute nu este comparabil - prin rezultate - cu momente asemanatoare din istoria Romaniei (si profesorul Scurtu amintea cei 20 de ani interbelici), nu poate fi contestata importanta pe care a avut-o si o are cucerirea aproape instantanee, in cazul Romaniei, a catorva libertati fundamentale, printre care cea mai importanta ramane libertatea cuvantulu.

Intradevar: dupa lunga domnie a arbitrarului si a bunului plac, dupa cenzura severa aplicata intregii populatii, romanii s-au trezit deodata ca pot sa spuna ceea ce gandesc.

De aici pana la excesele unei libertati necontrolate si necontrolabile n-a fost deat un pas, iar granita este depasita sistematic si astazi.

Dar nu aceasta este problema principala: intre libertatea cuvantului si exigentele civilizatiei se pot realiza acorduri trainice pe baza unor reglementari judicioase. Chestiunea pe care dorea sa o aduca in discutie profesorul Scurtu era urmatoarea: la ce ne foloseste aceasta libertate, atata timp cat ea nu genereaza dialog? Ajungem sa vorbim cu totii si sa nu asculte nimeni, intr-o harmalaie din care ratiunea nu mai poate distinge nimic. Am avut parte, recent, de o ilustrare sugestiva a acestui soc: protestele societatii civile, in legatura cu unele proiecte considerate abuzive ale Guvernului, s-au irosit in van. Masurile de asuteritate au fost adoptate in absenta unui dialog real. Ba, mai mult, s-au manifestat tendinte autoritariste care nu mai au legatura cu un autentic sistem democratic. Atat invocarea Articolului 65 din Constitutie, in relatie cu aplicarea masurilor de austeritate, ca un 'remediu' al reactiilor posibile (este acolo vorba despre 'restrangerea temporara a unor drepturi'), cat si recent elaboratul document al CSAT vizand amenintarile la adresa securitatii nationale venite din partea presei reprezinta momente grave de afectare sau anulare a unor libetati fundamentale. Este, plastic vorbind, un pumn pe care o autoritate aflata in impas, il pune in gura celor care exprima puncte de vedere contrare unui anumit curs politic. Niciodata in cei 20 de ani trecuti de la Revolutie nu s-a recurs - chiar sub forma voalata a atentionarii - la asemenea tentative brutale de reglementare, cu atat mai bizare intr-o Romanie care acum face parte dintr-o comunitate ce pune la baza existentei si functionarii sale exact acele principii care contravin acestor intentii.

O presa libera, neingradita, este principala garantie a democratiei. La fel ca si posibilitatea individului de a se exprima fara teama ca va avea de suferit de pe urma afirmatiilor sale sau a convingerilor sale. Si intr-un caz si in altul, statul este obligat sa gaseasca caile necesare pentru a dialoga, pentru a convinge sau pentru a renunta la acele demersuri si orientari ce contravin contractului social dintre guvernanti si guvernati.

Sursa zp.ro: http://www.zp.ro/module-Pagesetter-printpub-tid-5-pid-3262.phtml