Publicat: 19 Aprilie, 2013 - 11:24

Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care cere statelor membre care nu au recunoscut independenţa Kossovo să facă acest lucru cât mai curând. Este, mai degrabă decât un îndemn, un fel de ultimatum. Cinci ţări nu s-au aliniat acestui incalificabil abuz comis de către marile puteri: Grecia, Spania, Slovacia, Cipru şi România. A fost, după Revoluţie şi după intrarea noastră în Comunitatea Europeană, unicul gest de demnitate şi este meritul preşedintelui Băsescu de a fi adoptat şi impus o astfel de poziţie, în ciuda presiunilor care s-au făcut la momentul respectiv.

“Independenţa” Kosovo a fost actul final al anihilării, prin dezmembrare, a unei Iugoslavii care încerca să reziste procesului de fragmentare a estului european, considerat o condiţie a înglobării acestuia de pe poziţii nesemnificative. Istoria va demonstra că această operaţiune era programată să înceapă în România, având ca semnal de start evenimentele de la Tg Mureş din 1990. Eşecul de atunci a îndreptat atenţia asupra unei Iugoslavii a cărei marcă comunistă – ramasa singura din Europa în urma valului revoluţionar din 1989 -  o făcea indezirabilă. Mişcările de secesiune din Slovenia şi Croaţia au fost dirijate şi impulsionate de diplomaţia germană aflată sub conducerea lui Genscher, iar războiul iugoslav a fost considerat o pedeapsă pentru afronturile istorice ale sârbilor. Albanezii din Serbia au fost folosiţi ca detonator al acestor procese, neluându-se nici un moment în calcul terenul propice din această provincie iugoslavă pentru exportul de fundamentalism islamic.

Sub ochii unei Europe orbite de propaganda interesată care a creat antinomia dintre “sârbii cei răi” şi bosniacii şi kosovarii “cei buni”, islamismul a pus temeinic piciorul în mijlocul unei Europe pe care legenda drepturilor omului o împiedică să vadă consecinţele în timp ale acestor manevre. S-a ajuns până acolo încât o mişcare de gherilă, acţionând după toate regulile terorismului, să fie acreditată drept o armată de eliberare. O armată albaneză care lupta pentru eliberarea unei provincii istorice sârbeşti, ocupată printr-un exod masiv şi prin suprapopulare. Recunoaşterea “independenţei” Kossovo reprezintă, după “acordul” de la Rambouillet, cea mai abuzivă şi mai ilegală măsură luată asupra unui stat pus cu spatele la zid de o coaliţie internaţională preocupată doar de interesele proprii.

De-a lungul “independenţei” sale, Kossovo şi-a consolidat atu-urile de traficant internaţional de arme, droguri şi carne vie, subzistând din “ajutoare” permite contra amanetării resurselor sale naturale de către marile companii transnaţionale la cârma cărora, nu întâmplător, se regăseau foşti conducători militari şi politici ai misiunilor “de pace” staţionate în Kossovo.

A recunoaşte independenţa Kossovo impusă prin forţă Serbiei ar însemna, pentru România, renunţarea la ultima pretenţie de demnitate şi de loialitate faţă de unicul stat vecin cu care nu s-a aflat vreodată în conflict. Şi, implicit, achiesarea la posibile acte de “eliberare” a altor zone şi entităţi care-şi doresc deocamdată doar autonomia. Iată de ce cred că afirmaţia lui Ponta, că “trebuie să mergem alături de familia europeană” este una pripită şi riscantă. Şi poate că – în cazul în care măsura n-a fost cuprinsă în lista cu 11 puncte pe care i-a înmânat-o Barroso - o astfel de decizie ar trebui să fie rezultatul unui referendum popular şi nu al unei decizii politice. 

Format: 

Rubrici: