27 octombrie 2021

 Refacerea în România de azi

Distribuie pe rețelele tale sociale:

  Andrei Marga

În România s-au irosit deja mulți ani prețioși. Se vor irosi și alți ani dacă nu se fac acum schimbări până la capăt.

Țara produce mai elementar, vinde mai ieftin, importă mai mult din ceea ce făcea odinioară și trăiește devalizarea resurselor. Sărăcia cea mai extinsă în Europa, emigrația cea mai mare dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai mic consum de carte pe locuitor, analfabetism funcțional în creștere, fuga tinerilor de sistemul indigen de educație, desconsiderarea inovației sintetizează situația. Se observă ușor că decidenții actuali nu au capacitatea reformelor. Banii pe care-i invocă nu compensează neputința, căci bani fără pricepere și idei nu înseamnă mare lucru. Desemnările personale au înlocuit în stat concursurile. O dictatură ridicolă prin incompetența ei a înlocuit consultarea democratică. S-a oprit până și aplicarea legilor privind indemnizații de copii, salarii și pensii. Acum se încearcă eliminarea sărmanilor de la îngrijire medicală. Profesionalismul scade continuu. Abilitatea de a minți populația este luată ca politică. Vulgaritatea noilor cațavenci se dă drept cultură. „Să fim în parteneriat cu șeful” și, mai nou, „să punem mâna pe bani”, fie și prin devalizarea țării, sunt devizele lor. La ultimele două Olimpiade țara a ajuns, emblematic, la cele mai slabe rezultate din istorie. În cabinetele puterilor lumii se privește cu consternare incapacitatea autorităților din țară de a face față pandemiei și de a da soluții în interes public. Politica externă s-a transformat în excursii.

Toate acestea în vreme ce în alte țări au loc dezvoltări și funcționează valori civice și idealuri de afirmare. Oriunde în lume sunt frământări și căutări, dar în România de azi s-a ajuns la fapte fără analog. Nu este de mirare că și ofițeri și ambasadori încep să-și exprime, la rândul lor, nemulțumirea privind felul în care este condusă țara.

A sporit, în schimb, securismul. Dacă și delegații la recentul congres al PNL au acuzat intervenția „președintelui” și a securiștilor, devine limpede unde s-a ajuns. România deține acum întâietatea la servicii secrete în Europa, în destule privințe, iar finanțarea instituțiilor de forță este, proporțional, dintre cele mai înalte pe continent.  Lupta „președintelui” pentru a-și adjudeca numirea procurorilor și judecătorilor este indiciu al degradării justiției, ce merge iarăși până la fabricarea de probe.

Regimul actual a plasat tot mai evident România pe o direcție anormală și o stabilizează  la coada Europei. Încet-încet devine sesizabil că nici o alegere curată nu legitimează regimul actual. Nici un decident nu este vârf al promoției sale și nicio personalitate nu este în siajul regimului. Parolelele regimului – de la „România educată” (fără a stabili cine și cum trebuie educat), trecând prin „România normală” (fără a lămuri cine este anormal), la„România eșuată” (fără a indica cine și ce a dus la eșuare) – sunt doar penibile ofense din partea unora ajunși unde nu se cuvine.

Situația în care a fost adusă țara, dă, firește, de gândit. De ce, însă, în vreme ce în alte țări s-a reușit modernizarea, România stagnează sau dă îndărăt? Nu lipsesc fapte pentru a acuza „capitalismul de cumetrie”, „statul securist”, „regimul colonial”, „dictatura prostească”. Ori pe ce față se întorc, însă, lucrurile, nu se poate evita întrebarea: ce decizii se iau, cum se iau și cine le ia. Nu se poate evita, în cele din urmă, diagnoza prostocrației, pe care cartea Ieșirea din prostocrație (Cotidianul, București, 2021) a argumentat-o în detalii, iar Declarația de la București (15 septembrie 2021) a semnalat-o din nou.

În orice caz, așa cum am mai subliniat, situația în care a fost adusă România obligă la punerea unei întrebări noi privind regimurile politice: ce valoare au cei ajunși să decidă? Răspunzând direct, nu se poate ocoli faptul că s-a ajuns la regimul în care cineva ajunge la decizie, mai mult sau mai puțin întâmplător sau împins din culise, pentru ca, apoi, combinând nepriceperea cu sărăcia culturală, să încalce legile și să desemneze în funcții inși slab pregătiți, pentru a se sprijini reciproc, cu efectele de rigoare. Excluși de la dezbateri, cetățenilor le rămâne să rabde în tăcere, să privească butaforia sau să vocifereze zadarnic. Ca și cum ar fi o țară prizonieră unor persoane, nu stat cu funcții în slujba cetățenilor!

Desigur, fenomenul nu ar fi posibil fără „statul paralel” care asigură „aranjarea” ocultă a funcțiilor publice. Cum remarca istoricul care a făcut bilanțul Centenarului, în România nu s-a lămurit nici astăzi rolul Securității în viața politică. Șeful ultimei campanii „prezidențiale” acuză acum contiguitatea cu serviciile secrete, după ce pentru mulți era evident că „președintele” intrumentează, în pofida Constituției, justiția, armata și serviciile. „Sufrageriile” pentru măsluirea de alegeri, „protocoalele secrete” ale justiției și Securității, desemnările în interes personal, cohorta neisprăviților puși să decidă viața oamenilor – fapte grave și fără seamăn în Europa actuală – spun totul.

Cum se iese de aici? Schițez, în gândurile de față, la solicitarea tot mai multor concetățeni, perspectiva. Firește, ea poate fi completată, căci fiecare cetățean are drepturi ca oricare altul. Consider că, în situația dată, refacerea din România de azi este condiționată de cinci premise.

Prima premisă este să se înțeleagă de către marea parte a concetățenilor că societatea modernă este condusă de politică. Te poți sustrage politicii, dar, când prea mulți se sustrag, se plătesc costuri grele. Desigur, nu toți ne ocupăm de politică și nu ne ocupăm tot timpul. Oamenii  muncesc, își trăiesc viața, fac economie și multe altele. Dar atunci când este vorba de stat, este de examinat politica. După cum, atunci când politica este vinovată, trebuie mers la cei care decid. Nu rezolvă nimic iluzionismul (a vrea schimbări stând cu brațele încrucișate), nici lichelismul (abaterea în orice chip a atenției de la urgențele acțiunii) și nici belferismul (a aștepta ca alții să se lupte pentru mai bine).

A doua premisă a reconstrucției este asumarea adevărului clasic  că la democrație nu se ajunge decât democratizând. Cei care au conceput ruptura de socialismul răsăritean (Guillermo O’Donnell,Philippe C.Schmitter,Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Johns Hopkins University Press, 1986) au arătat, la rândul lor, că în tranziția spre democrație trebuie schimbate   repede mijloacele: de la mijloacele care au permis înlăturarea autoritarismului la democratizare. În România s-a ignorat acest adevăr, democratizarea a fost înlocuită cu segregarea politică și ascensiunea nepotriviților la decizii și s-a ajuns în impas. Acesta se vede cu ochiul liber. Aduc, totuși, în sprijinul susținerii cîteva fapte.

Bunăoară, astăzi chiar oamenii regimului reclamă încălcarea de sus a Constituției. Un fost președinte al PNL a spus-o tranșant, iar unul dintre beneficiarii încălcării, fost prim-ministru al „guvernului meu”, o acuză net.

Este tot mai sesizabil că alegerile organizate de „guvernul” de uz personal („prezidențiale”, „europarlamentare”, „locale” etc.) au fost desfigurate de la început (prin arestări, șantaje și diabolizări) și fraudate. Chiar în aceste condiții neobișnuite, “președintele” a fost ales de abia o treime din electorat, iar “guvernele sale” cu până la un sfert. Despre legitimare și stat  democratic nu se poate vorbi în România actuală.

O spunea, de altfel, chiar cel care a creat prin abuzuri situația dramatică de azi, când, la Aachen a declarat că România actuală este „stat eșuat”. După ce a comunicat în Bruxelles că  România nu este capabilă să exercite președinția rotativă a Uniunii Europene! Și după ce agită în declarații iresponsabile tot felul de “pericole” închipuite – “nazist”, “antieuropenist”, “antisemitism”, etc., iar “primul său ministru” informează cancelariile europene despre “pericolul extremismului”.

Nici unul dintre pericole nu trebuie subestimat, nicăieri în lume. Acum România nu are, însă, asemenea curente. Nu este “extremist” cel care semnalează suferințe și-și asumă democrația! “Cinic” nu este cine votează acum schimbarea, ci acela care face din nepriceperea sa păguboasă criteriul normalității!

Pe de altă parte, la ce folosește pictarea românilor ca înapoiați și inapți să priceapă modernitatea? Se simt, oare, aplaudacii acestei aiureli înapoiați și inapți? Să tragă consecințele!

În România s-a ajuns și la situația în care, printr-o evident falsă interpretare a Constituției,  se și spune aberația că „președintele nu vrea guvern al țării”. Ca și cum într-un stat de drept – și cu atât mai puțin în statul de drept democratic prevăzut de Constituție –  o persoană poate condiționa satisfacerea interesului public!

Nu scrie de fapt nicăieri, în nici o lege, că „președintele” trebuie sau nu să vrea. Cât de mare este abuzul se observă la o simplă comparație cu  Bulgaria: acolo președintele a luat în seamă rezultatul alegerilor parlamentare, la noi „președintele” l-a ignorat și a înlocuit guvernul țării cu „guvernul său”.

A treia premisă a refacerii este învățarea din tripla catastrofă a recentului congres al PNL. Acesta a atestat fără putință de tăgadă la ce degradări ale vieții publice s-a ajuns. “Noaptea minții!” – spuneau unii participanți, după ce clamau “nici nu este sigur că mai există partidul cu acel nume” și “circul trebuie încheiat!”

Prima catastrofă este, din nou, a constituționalismului. “Președintele” a intervenit pe față în alegeri, iar forțele securiste care îl însoțeau se mișcau în jurul cabinelor de votare. Întrebarea simplă, din partea celor care cunosc suferințele cauzate de Securitate sașilor transilvăneni și tributul plătit acesteia de liberalii de altădată, este: cum se va putea explica faptul că un ins venit din rândul sașilor, care se autoproclamă liberal, a dus la cel mai securist stat și cultivă securismul?

A doua catastrofă a fost, încă o dată, a democrației. Nu discut faptul că se fac congrese de partid fără raport de activitate și fără dezbateri doar în dictaturi. Dar este stupefiant să fi văzut liberali purtând  lozici scrise și clamând, ca partid dus la guvernare, “vrem libertate!” și aproape huiduindu-și „președintele”. Este apoi cât se poate de grav să vezi „miniștri” ocupându-se de controlul voturilor și de reciprocul control al unor votanți.

A treia catastrofă a fost împiedicarea în plus a meritocrației. A fost la fel de grav să vezi ce soluții jalnice de personal au fost impuse și obsesia nu a valorilor, ci a banilor din PNRR. Nu numai că problemele cetățenilor nu au preocupat, dar tot felul de nesiprăviți, palavragii și iresponsabili, au ajuns să decidă. Congresul PNL a fost confirmarea cu brio, încă o dată, a tezei prostocrației și a “cercului vicios” în care s-a intrat: “susținem șeful, căci ne dă funcții, iar șeful ne asigură sprijin, ca să nu cădem cumva”. Un “cerc vicios” original doar în primitivism!

A patra premisă a refacerii este schimbarea certificării și acordării diplomelor de studii. Favorizat de legislația în vigoare – cu comercializarea examenelor, licențe false, doctorate plagiate, abilitări în reciprocitate, instalări în funcții cu ajutorul serviciilor, așadar, cu o amplă compromitere a certificatelor, titlurilor și funcțiilor – sistemul a dus România într-o situație unică în Europa.

Acest sistem continuă nestingherit. Doar ca un exemplu, chiar în săptămâni recente un “ministru” al “guvernului meu” lua doctoratul pe un subiect ingineresc la o catedră de istorie, cu examinatori dintre decidenții regimului! Fraudă, deloc singulară! Fraudele vor trebui curmate prin lege – drept condiție de asanare a evaluărilor din societate.

A cincea premisă a refacerii este disponibilitatea la a merge până la capăt. Cineva care întreține un blogg sub semnătura Contele de Saint Germain a scris plin de inteligență: “s-a spus totul! Este cazul acțiunii”. Nu poți să nu fi de acord!

Nimeni nu ignoră că în orice situație sunt cauze și condiții multiple, că schimbarea este dificilă, că interesele sunt diverse și pentru convergență este de lucrat din greu. Numai că pe lume nimic nu pică de a gata.

Situația creată în România – cu degradarea indicatorilor, absența legitimării, guvernarea prin antagonizare, incapacitatea decidenților, convertirea partidelor în adunături – nu are decât soluții pe măsură. Aici le enumăr doar, plecând de la subiectele acestor zile.

Am în vedere: a) guvern de personalități care s-au dovedit capabile să conducă și să conceapă legislația schimbării în politica internă și alegeri generale; b) restabilirea Constituției, a pluralismului, a partidelor și a democrației; c) alegeri generale cât mai curând; d) legiferarea scoaterii serviciilor secrete din politică și a scoaterii justiției de sub controlul unei persoane; e) vot de listă combinat cu vot pe candidați individuali; f) selecție de personal dintre cetățenii nu doar interesați, ci și dovediți capabili să servească interesul public; g)  sfătuirea și determinarea “președintelui” să se retragă, ca urmare a abuzurilor, daunelor și obtuzității și  pentru a se putea demara neântârziat reconstrucția statului “eșuat”; h) încurajarea de persoane evidențiate prin competență profesională, viziune și preocupare să-și asume roluri publice; g) reorientarea, prin măsuri și reglementări adecvate, a vieții publice din România spre valorile civismului și ale unei democrații meritocratice.

Este nevoie de o politică integrativă. Nu este nimic de așteptat de la decidenții actuali. Cum spunea liderul unui partid din coaliția „guvernului meu”, „președintele  nu este normal și răspândește ura”, iar un senator mărturisea că nu înțelege cum s-au dat voturi cuiva care nu a realizat ceva și nu a promis nimic. Acum, fostul prim-ministru al „guvernului său” îl consideră pe „președinte” paralel cu realitatea. Și mai nou, subalternii încep să acuze erorile, de altfel vizibile, din pandemie.

Înainte de „guvernare puternică”, cum se spune tot mai obsesiv, în România de azi este nevoie de guvern competent. Iar „responsabil” este din capul locului cel care votează schimbarea unui regim care a dus țara într-o situație precară, nu cel care vrea să perpetueze un regim compromis de abuzuri și nerealizări.

Se produc, vedem prea bine în jur, continuu false teme, tensiuni și diversiuni pentru a obstacola refacerea. Dar cu cât se amână schimbările și înlocuirile necesare, cu atât costă mai mult. Voința cetățenilor nu va putea fi strivită la nesfârșit – cu aranjamente secrete, amenințări ale justiției instrumentate și recursul la măciucă – dacă acțiunile cetățenești sunt chibzuite și hotărâte.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a