22 octombrie 2021

Reforme la propriu

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Editorul revistei “Răsunetul cultural”, a asociației scriitorilor din Bistrița, domnul Maximilian Menuț, mi-a pus, deunăzi, într-un interviu, întrebări de larg interes. Răspunsurile mele apără reforme la propriu, făcute în orizontul democratizării și cu pricepere. Din capul locului, nu este vorba, însă, de schimbări precum cele ce se anunță. În România actuală s-a ajuns, din păcate, ca diletanți nimeriți în funcții să caute justificări prin “proiecte” de care nu sunt capabili. În definitiv, înainte de schimbarea educației trebuie întrebat “cine educă pe cine?”, iar înaintea oricărei reforme este de chestionat  dacă “este vorba de interesul public sau de canalizarea resurselor spre noi coterii?”. Redau o parte a interviului.

1.Ca ministru al Educaţiei, aţi pus bazele unei noi reforme în învăţământ. Cei care au venit după dumneavoastră la conducerea ministerului, fiecare, a încercat să mai adauge sau să mai reducă din legislaţie. Până unde putem merge cu reformarea sistemului educaţional şi unde trebuie să spunem stop? Trăim vremuri în care legislaţia se schimbă de la un an la altul afectând structura anului şcolar, examenele, copiii şi profesorii nemaiştiind de multe ori ce se întâmplă cu atâtea manuale alternative. Evoluează, stagnează sau involuează reforma educaţiei?

  1. M.: Atunci când, în 4 decembrie 1997, am preluat Ministerul Educației Naționale, am anunțat „reformă acum!”. Toate documentele și deciziile acelei reforme sunt publice (vezi A. Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2006), încât oricine le poate examina. Am conceput și condus reforma de despărțire de sistemul de educație al socialismului răsăritean și de compatilizare a educației cu organizările unei societăți deschise. Reforma educației era premisă a admiterii României în Uniunea Europeană și în NATO. Educația a și fost primul capitol de negocieri cu Uniunea Europeană care s-a închis, deja în mai 2000. Reforma aceasta a fost susținută de covârșitoarea parte a corpului didactic, a studenților, elevilor și părinților din țară. Din piesele ei se trăiește de fapt și astăzi.

Între timp, datorită decidenților nepregătiți, starea educației din România s-a deteriorat de la an la an. România a ajuns la fenomene șocante, de pildă, „fuga elevilor și studenților de sistemul național de educație” sau „masiva trecere a elevilor din învățământul public în cel privat”. Ele nu țin de pandemia din 2020-21!  Nu mai insist asupra indicatorilor dramatici: România are azi cel mai mare abandon școlar din Europa, cel mai mic consum de carte pe locuitor, calificări de orice nivel în scădere rapidă, comercializare record a diplomelor și titlurilor și alți indicatori nefericiți.

Am propus reforma educației (vezi A. Marga, Educația responsabilă, Niculescu, București, 2019, și, mai nou, pe larg, în A. Marga, Viitorul universității, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020). Situația a ajuns într-un punct în care reparațiile și ameliorările nu rezolvă mare lucru. Jubilația ce se creează propagandistic la ocazii nu poate ascunde pierderile. Ceea ce s-a petrecut mai ales de la adoptarea Legii educației (2011) încoace a fost cârpirea continuă a educației, sub termeni luați din jargonul europenizării, dar fără organizare și viziune durabile.

Pandemia a acutizat nevoia reformei. Ea obligă la lansarea unei întinse școlarizări și reprofesionalizări. Este nevoie de o reformă luată la propriu, ca schimbare a sistemului, așa cum a fost cea din 1997-2000.

Dar, ce presupune reforma educației? Cunoscătorii de la distanță spun aproape reflex: „pentru reformă trebuie bani!”. Fapt este însă că nu banii au lipsit. Seceta de idei este uneori mai păguboasă decât orice. Nu este în educație nici chestiune de generații, cum clamează unii. Legea educației din 2011 a aplicat soluția lui Mussolini – înlocuirea în forță a vechilor generații. Ce a ieșit? O țară cu nivel profesional în scădere, cu tot mai puțini specialiști, cu infrastructură, justiție, sănătate, nivel de trai și cultură precare.

Reforma educației are acum nevoie de întrunirea câtorva premise. Bunăoară, cultură instituțională la cei care o angajează, elaborarea unei analize de stare și a unei diagnoze bine sprijinite factual, o fundamentare economică, sociologică și antropologică și, în sfârșit, lămurirea conceptuală a reformei ce se vrea angajată. Sunt de părere că acum este nevoie de o reformă de valorificare a resurselor în vederea lichidării inegalităților grave din țară și a participării la schimburi pe piețele lumii.

Stimularea dezbaterii publice este esențială pentru reformarea educației.Totul începe cu oameni. Eu nu văd, însă, printre decidenții actuali, un cap în stare să o conceapă.

  1. Cu toate sincopele învăţământului, nu putem să nu fim mândri de faptul că Universitatea „Babeş-Bolyai”, pe care aţi europenizat-o, este în topul celor mai bune universităţi internaţionale. Cred că şi pentru dumneavoastră este o mândrie includerea ei, în fiecare an, în acest top. 
  2. M.: Sunt, firește, mândru de ceea ce am realizat la Universitatea „Babeş-Bolyai”, împreună cu valoroșii mei colegi, în perioada 1993-2012, când am condus instituția. A fost cel mai lung rectorat din istoria Transilvaniei, care a asigurat cea mai mare dezvoltare de până azi a universității clujene.

Aș profita însă de remarcile Dvs. spre a aminti că, la sfârșitul anului 2011, de la Shanghai s-a anunțat că Universitatea „Babes-Bolyai” este luată în considerare pentru a intra în primele 500 (cincisute) de universități din lume. Pentru prima oară în istorie, o universitate din România era în această poziție. Am exprimat imediat, ca rector, temeri că măsurile din țară – reglementarea greșită a studiilor master și doctorat (2005), blocarea ocupării posturilor (2009), demontarea autonomiei universitare (2010), epurarea de specialiști de prim plan (ca efect al legii din 2011) etc.– vor irosi șansa (vezi și Anca Kiss et al., Anii inovației instituționale. 1993-2011, Presa Universitară Clujeană, 2011). Am semnalat că această reușită presupune restabilirea autonomiei universitare, un raport studenți-cadre didactice de cel mult 14/1 și alte premise. Datele erau publice, încă de atunci. Eforturile ar fi trebuit continuate.

După 2012, însă, cum se știe, a urmat încetinirea motoarelor. La Universitatea „Babes-Bolyai” s-au adăugat obiceiuri nefaste, precum numiri de profesori după considerente extraprofesionale, clientelismul în ocuparea de funcții, falsificarea de lucrări, reducerea inovației la rebotezarea de inițative vechi, legitimarea de șefi prin serviciile secrete. Nu mai amintesc desființarea sau șubrezirea de unități (Institutul de Tehnologie, Centrul de Biologie Moleculară, Institutul de Studii Iudaice, Studiile Americane, catedre de economie aplicată, de studii internaționale, pregătirea în limbi străine, slăbirea unităților din teritoriu, etc.). Lista distrugerilor este lungă.

Merită subliniată o învățătură. Universitatea „Babes-Bolyai” a urcat continuu fiindcă în 1993-2012 era înaintea evoluției din societate.  Din ea au plecat schimbări benefice. De aceea, numeroși lideri au venit atunci la Cluj-Napoca, culminând cu cancelarul federal Angela Merkel. Iar Benedict al XVI – lea a spus, la primirea delegației universității la Roma,  „eu sunt unul de ai voștri!”. Sub multe aspecte, pregătirea României pentru integrare euroatlatică și unele soluții chiar europene au luat startul din Universitatea Babeș-Bolyai. De aceea, European University Association a și organizat prima conferință continentală a universităților în Răsăritul Europei la Universitatea „Babes-Bolyai” (2003). Evaluări americane au arătat, în 2011, că infrastructura Universității „Babes-Bolyai”  este competitivă internațional.

Din păcate, după 2012, universitatea s-a topit în confuzia valorilor din jur. Ea a ajuns la o corupție și un comercialism fără precedent în istoria ei. Responsabilii ei nu au mai formulat vreo propunere de interes public – afară de rituala „dați-ne locuri bugetate la admitere!”. Autonomia universitară a devenit paravan pentru afaceri. Acum, de pildă, se cumpără clădiri de la bănci și hoteluri, în vreme ce efectivul de studenți a scăzut din 2012 încoace cu douăzeci de mii.

  1. Andrei Marga a absolvit cu notă maximă examenul de Bacalaureat, apoi aţi fost şef de promoţie la Facultatea de Filozofie din Cluj. Din CV-ul dumneavoastră impresionant amintesc şi specializarea, prin doctorat, în filozofie, în Germania şi SUA. Puterea exemplului este foarte importantă pentru generaţiile actuale. S-au schimbat vremurile, mai ales în ultimul an, când vorbim despre şcoala online şi am constatat şi rezultatele dezastruoase ale copiilor la simulările examenelor. Se află pe tărâmuri mişcătoare şcoala românească? Nu mai avem capacitatea de a învăţa ca în trecut?
  2. M.: Problemele nu sunt deloc ușoare în societatea noastră actuală. Menționez succint doar câteva.

Selecția de valori se face acum nu prin competiție, ci prin recrutare. Ca să-l reiau pe cel mai cultivat clujean al perioadei interbelice, Virgil Bărbat, s-a ajuns iarăși ca valorile să fie stabilite după funcții, în loc să premeargă acestora. Ajung decani, rectori, directori, miniștri, academicieni de fapt inși de mâna a treia – dacă nu cumva și mai rău.

S-a ajuns să se creadă pe scară mare că descurcarea și profitul sunt totul, iar stăruința pe carte nu are importanță. A fi informat, calificat, cultivat nu mai este socotită o performanță.

Altădată, tinerii cei mai buni își proiectau o carieră în țară. Acum, cei mai mulți se gândesc la emigrare – mai mult decât la viață aici. Procentual, mai mulți decât în alte țări!

Peste toate, în România actuală se trăiește o confuzie a valorilor mai gravă decât oriunde în Europa zilelor noastre. Într-adevăr, cum să convingi un elev sau un student că efortul învățării merită când vede cum se fac cariere – pe examene facile, dacă nu fraudate, pe nepotisme, pe  aranjamente oculte, politice și nepolitice, cu noua Securitate – și cum se pune mâna pe resurse. Unde meritocrația este contrazisă nu este posibilă educație la propriu.

  1. Aţi fost ministru al Afacerilor Externe şi preşedinte al Institutului Cultural Român. Cât de importantă este promovarea culturii în străinătate şi care ar fi metodele pentru a ne face mai cunoscuţi?
  2. M.: În reprezentarea unei țări contează enorm calificarea și cultura persoanelor. Este o iluzie că „merge oricum” – mai ales când este vorba de o țară ca România, căreia nu îi este îngăduit să greșească. Contează și ce cultură ai în spate.

Ca reprezentant al României, este important să poți apela, de exemplu, la Constantin Brâncuși, dar și la memoria folclorului, la istoria inovațiilor științifico-tehnice, a literaturii și artei. Într-un cuvânt, la înțelegerea cuprinzătoare a culturii.

Cu demnitarii cu care am avut strânse legături, cultura a contat în plus, pe lângă relațiile dintre țări. Mai nou, reprezentanții României contează puțin, căci nu spun mare lucru, fiind fără idei și cam săraci cultural.

Metode de a promova o cultură națională în străinătate sunt multe. Din păcate, cele care se practică la noi nu sunt eficace. Pot chiar spune că, din nefericire, prestigiul culturii române nu a sporit cu Institutul Cultural Român, de care îmi amintiți, deși s-a investit considerabil. Vă dau doar trei exemple sugestive, pentru a nu intra în prea multe detalii. Ele sunt, de altfel, într-un volum (A. Marga, Sincronizarea culturii române, Tribuna, Cluj-Napoca, 2013) care conține, de asemenea, toate deciziile mandatului).

România plătește bani mulți, distribuiți, desigur,arbitrar și esențial inechitabil, conform „algoritmilor” nechibzuiți ai politizării și cumpărării de bunăvoință. Se plătesc inși, prea puțin valori, în țară și în afara țării.

Se plătesc, de exemplu, bani în străinătate pentru participări la târguri de carte – bani care, se știe că se cam împart. La un moment dat,  a venit la mine ambasadorul unei țări europene nemulțumit că nu aprob o jumătate de milion de euro pentru a plăti participarea la un târg de carte din țara sa. L-am întrebat pe domnul ambasador: „Țara Dvs. ar plăti un asemenea preț?”. Mi-a răspuns: „Nici vorbă, la noi sistemul este altul, fără plăți din partea statului, dar la voi s-a creat alt sistem și va trebui să-mi dați banii!”. Bineînțeles că ambasadorul nu era naiv, încât, a doua zi, ziare din țară m-au atenționat că dacă nu dau banii, împiedic o cooperare. Era fals, dar falsul devenise regulă!

Un alt exemplu: am vrut să sistez o metodă primitivă de promovare a culturii naționale – ce consta în selecția de autori pentru traducere, care era subiectivă, contractarea de tipărire cu mici edituri și preluarea, de fapt, a cantității de volume, căci rămâneau în stoc. Am vrut să sistez metoda creând două mici instituții: o librărie cu cartea românească la Paris, cum Polonia și Ungaria deja aveau, și o unitate de expunere și vânzare de opere plastice la Frankfurt am Main. Nu costau mai mult decât amintita metodă și le puteam face imediat. Nu vă spun ce scandal au creat favorizații de până atunci, cărora parcă le luai biberonul: „cum să nu ne dați bani pe cărți?”. Dar să se expună ca autori la piața liberă a cărților nu acceptau!

Se observă ușor că nu se ajunge în România nicidecum la a promova din țară personalitățile de anvergura lui Constantin Brâncuși, Liviu Rebreanu, George Enescu, Bolyai, Moreno, Mitrany și alții. Ce se face este practic banal. Am propus crearea unor mici oficii ale ICR la Târgu Jiu, Iași, Bistrița, Brăila etc. pentru a pune în mișcare interesul față de operele acestora și a motiva promovarea lor externă. Atacul a fost instantaneu – cică s-ar provicializa ICR și alte stupidități de acest fel.

Scurt spus: la Institutul Cultural Român, unii, cu excepțiile de rigoare, puțin competitivi, voiau banii, patronii le cereau doar servilism și nu ieșea nimic. Este metoda cea mai rea!