1 iulie 2022

Regizorul Petru Hadârcă: Suntem într-o zonă în care riscul şi tentaţia sistemelor autoritare dictatoriale opresive este foarte puternic

Distribuie pe rețelele tale sociale:

INTERVIU: Regizorul Petru Hadârcă: „Suntem într-o zonă în care riscul şi tentaţia sistemelor autoritare dictatoriale opresive este foarte puternic”

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău aniversează în acest an un secol de activitate, iar legăturile din ce în ce mai strânse cu scena teatrală din România au fost confirmate recent, în cadrul Galei Premiilor UNITER, unde instituţia din Republica Moldova a fost distinsă cu Premiul Preşedintelui UNITER pentru „100 de ani de istorie în teatrul românesc”. Premiul a fost ridicat de Petru Hadârcă, actor, regizor şi director general al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Spectacolul „Dosarele Siberiei”, realizat după memoriile Margaretei Spânu-Cemârtan şi ale lui Ion Moraru, în regia lui Petru Hadârcă, distins cu două premii UNITEM în 2020 (Premiul pentru „Cel mai bun spectacol” şi „Premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin” – Draga Dumitriţa Drumi), un proiect ambiţios care îşi propune să reconstituie un capitol tragic din istoria Basarabiei, va fi prezentat la Sala Mare a Teatrului Naţional Târgu-Mureş duminică, 22 august, la ora 19.00.

Petru Hadârcă a detaliat în cadrul interviului de mai jos contextul realizării spectacolului şi a vorbit despre cei 100 de ani de Teatru Naţional la Chişinău, despre performanţă şi aspiraţii în condiţii precare, dar şi despre planurile de viitor ale instituţiei pe care o conduce.

După ce aţi prezentat Dosarele Siberiei în mai multe oraşe ale României în ultimii doi ani, printre care Bucureşti şi Braşov, spectacolul va ajunge şi pe scena Teatrului Naţional Târgu-Mureş în 22 august. Cum a fost receptată producţia regizată de dumneavoastră de publicul român până în prezent? Sunteţi mulţumit de feedback-ul primit?

„Dosarele Siberiei” este primul spectacol care abordează tema victimelor deportărilor în masă şi a deţinuţilor politici condamnaţi la moarte sau GULAG realizat pe o scenă profesionistă în Republica Moldova, după treizeci de ani de la căderea comunismului şi obţinerea independenţei de Imperiul Sovietic.

Documentele de arhivă au fost desecretizate, supravieţuitorii au putut, în sfârşit, să spargă gheaţa tăcerii şi să povestească experienţele traumatizante, istoricii au publicat studii, ne-au arătat cifre: în iunie 1941, din ţinutul Moldovei dintre Nistru şi Prut, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost deportaţi 30 236 de oameni, în iulie 1949 numai din Moldova Sovietică au fost trimişi în Siberia, în vagoane de vite, 35 796 de oameni. Cifrele rămân în zona statisticii. La nivelul mentalului colectiv rămâne, însă, un mare gol şi o mare confuzie – nu s-a produs o asumare şi o conştientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, aşa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului. Ne-am propus să arătăm că aceste cifre înseamnă sufletul şi viaţa celor de lângă noi.

Dacă moartea unui singur prunc strivit sub genunchiul soldatului care a urcat pe cuptor în căutare de duşmani ai poporului este zguduitoare, cât cântăreşte suferinţa celor 11 899 de copii deportaţi numai în vara lui 1949? Cum poate fi măsurată durerea celor 14 033 de femei, cele mai multe mame cu copii, deportate şi ele în acelaşi an? Spectacolul este despre această imensă suferinţă umană, dar şi despre puterea de luptă şi de rezistenţă în faţa răului care părea fără capăt. Spectacolul este şi despre cei care au încercat să lupte şi să-şi apere familia, să-şi apere modul viaţa pe care l-au avut şi l-au îndrăgit până la venirea „eliberatorilor”, e vorba despre cei care au trecut prin infernul GULAG-ului.

Eram conştienţi că este important să-l facem. Şi, bineînţeles, eram şi puţin îngrijoraţi, nu eram siguri că spectatorii ar veni să vadă un spectacol cu un subiect atât de dur. E în firea omului să evite experienţele dureroase şi să aleagă subiecte mai senine şi mai uşoare. Dar neîncrederea noastră a fost spulberată – oamenii vin să vadă. Şi sunt mulţi, neaşteptat de mulţi. Sunt foarte mulţi descendenţi din părinţi sau bunici care au supravieţuit acelui coşmar. Vin şi cei care s-au născut în Siberia sau au fost deportaţi fiind copii. Sunt cei născuţi din acele cifre de statistică. De regulă, rămân impresionaţi de faptul că spectacolul reconstituie o anumită atmosferă emoţională şi fiorul timpurilor trăite de rudele lor. În felul acesta spectacolul este solidar cu amintirile lor şi cu suferinţele celor de lângă noi, înţelegem încă o dată amploarea suferinţei şi ce se află în spatele acelor cifre. Sper că pentru publicul din România acest spectacol va fi nu doar un exerciţiu de memorie, dar şi o legătură de solidaritate umană cu destinele celor care au avut de înfruntat încercări cumplite.

Ce părere aveţi despre teatrul care se face în România, fie el de stat sau independent, şi ce aspecte vi se par cele mai meritorii?

Sunt impresionat de tot ce se întâmplă în lumea teatrului şi în domeniul culturii în România. Ştiu că sunt foarte multe şi nenumărate probleme, tensiuni, îngrijorări, dar eu mai cunosc şi alţi colegi de-ai mei care gândesc la fel, noi vă invidiem inclusiv pentru problemele şi grijile pe care le aveţi, ni le-am dori şi noi. Şi faptul că e o ţară mare, şi faptul că faceţi parte din Uniunea Europeană, şi faptul că societatea s-a schimbat foarte mult – toate oferă şanse şi oportunităţi imense pentru creaţie, pentru mişcare, pentru dezvoltare, pentru realizare de proiecte diverse ca scop, public ţintă, mesaj etc. Teatrele naţionale şi cele finanţate din bani publici se bucură de luxul de a monta spectacole fără limite în creaţie – poţi face decoruri, efecte de lumini şi proiecţii dispunând de bugete generoase; noi, de regulă, renunţăm la multe idei regizorale, scenografice, de light design, din simplul motiv că nu avem cu ce să le facem.

Personal sunt deosebit de impresionat de proiectele şi de mişcările care se produc în mediul teatrului independent. Îi invidiez pe tinerii de astăzi care au o mulţime de alternative şi oportunităţi, şi manageriale, şi de creaţie, pentru a-şi dezvolta ideile şi proiectele, fie că sunt îndreptate spre înnoirea limbajelor scenice, spre tipul de comunicare şi interacţiune cu publicul, într-un cuvânt, au un spaţiu de manevră vast şi dispun de libertate şi în gândire şi în mişcare şi în acţiune.

Cred că această libertate e cel mai important lucru. Chiar dacă uneori se creează un sentiment de inflaţie a resurselor umane, de risipire în producţii întâmplătoare. Este foarte important că nu există bariere ideologice, administrative în realizarea intenţiilor şi ideilor de creaţie.

„Cultul libertăţii, al principiilor democratice este vital pentru populaţia de la est de Prut”

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău aniversează în prezent 100 de ani de la înfiinţare. Aflându-vă la conducerea instituţiei în acest moment important, ce fel de direcţie vreţi să îi imprimaţi în continuare şi cum credeţi că ar trebui să se raporteze la public prin repertoriul pe care îl propune?

De-a lungul celor 100 de ani Teatrul Naţional întotdeauna a avut de înfruntat probleme diverse. Totuşi, dacă analizăm acest parcurs, înţelegem că nu problemele materiale au fost cele mai grele. Nimic nu se compară cu lipsa de libertate, cu constrângerile ideologice, acestea asfixiază pur şi simplu orice germene de artă. Cea mai groaznică situaţie a fost momentul în care au fost interzişi toţi autorii clasici români şi a fost interzisă limba română, au fost interzise unele cuvinte, actorii fiind persecutaţi pentru rostirea lor şi fiind obligaţi să vorbească din aşa-numitele „cuvântelnice”, adică dicţionare trasnistriene. A fost o catastrofă care a durat între 1945-1956. După aceea, până în 1990, unii actori şi regizori au luptat zi de zi, de la o premieră la alta, pentru dreptul de a include în repertoriu un text sau altul, inclusiv pentru textele shakespeariene, pentru a pronunţa literar cuvintele.

Iată de ce, plecând de la această experienţă, consider prioritar pentru Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” a cultiva, a promova, a oferi modele de gândire liberă şi independentă, de artă variată ca formă şi mesaj, de a cultiva respectul şi toleranţa faţă de diversitatea de opinii, de forme estetice şi artistice. Cultul libertăţii, al principiilor democratice este vital pentru populaţia de la est de Prut, deoarece suntem într-o zonă în care riscul şi tentaţia sistemelor autoritare dictatoriale opresive este foarte puternic, şi sunt foarte aproape de ţările în care acestea sunt instaurate, aceste modele, asociate cu sărăcia şi propaganda, pot genera o nouă catastrofă socială şi umană. Iată de ce încercăm să cuprindem cu oferta noastră repertorială publicuri cât mai diferite ca opţiuni sociale, estetice şi de vârstă. Bineînţeles, suntem preocupaţi de ţinuta artistică a producţiilor noastre.

Cred că este vitală pentru noi, atât pentru artişti cât şi pentru spectatori, conexiunea cu arta generaţiei tinere, tinerii din afară, în special din spaţiul comunităţii europene, posibilitatea de a le oferi spaţiu de manifestare. Mi-aş dori să le pot oferi tinerilor posibilitatea de a avea contacte directe şi mai dese cu producţiile şi echipele de creaţie din generaţia tânără din România.

„Omul viu, artistul şi spectatorul ca fiinţă emoţională, vor rămâne nucleul şi în teatrul viitorului”

Încercând un exerciţiu de imaginaţie, cum credeţi că ar putea arăta Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” peste un secol? Va fi concurat de noi modalităţi de exprimare audiovizuale, va deveni de nerecunoscut sau îşi va conserva resursele şi autonomia estetică?

Nu cred că m-aş încumeta să merg atât de departe cu gândul. Pot să vă spun ce-mi doresc acum, imediat în următorii zece ani. Visăm ca peste zece ani Teatrul nostru să fie reparat: să avem o scenă modernă, cu echipamentul tehnic necesar (ale noastre sunt din 1954), visăm la echipament modern de iluminat şi de sunet, să remediem situaţia cu acustica sălii, care e defectuoasă. Sala Studio este o sală improvizată de noi, nici măcar izolare fonică nu are. Ne dorim o sală mică nouă, de 250 de locuri. Ce să mai zic, sigur că visăm la tehnologii şi posibilităţi de a utiliza digitalul şi altele multe, dar… actorii noştri mai au nevoie elementar de condiţii confortabile şi decente de muncă, ca să nu mai tragem frig iarna şi să nu ne mai înăbuşim de căldură în iunie-septembrie.

Dar, cu aceste condiţii sau fără ele, teatrul bineînţeles că va rămâne să se alimenteze, în primul rând, din energia şi ideile şi dorinţele de creaţie ale oamenilor cu fire artistică. Iar ei vor face teatru pentru că fără teatru nu pot trăi şi vor face teatru pe care şi-l dori sufleteşte şi cerebral oamenii din jurul lor. Cu tehnologii mai avansate, cu efecte spectaculoase sau mai puţin, poate cu ingrediente de inteligenţă artificială, posibil, dar sunt sigur că omul viu, artistul şi spectatorul ca fiinţă emoţională, vor rămâne nucleul şi în teatrul viitorului. Cred că teatrul îşi va conserva fără îndoială resursele creative ce ţin de manifestările pe viu, prin viu grai şi mişcare corporală imediată, atâta timp cât va exista fiinţa umană aşa cum o cunoaştem noi astăzi.

Biletele la reprezentaţia din data de 22 august a spectacolului „Dosarele Siberiei” pot fi achiziţionate în regim de gratuitate (valoare 0) de pe www.biletmaster.ro. Vă rugăm să vă verificaţi adresa de email după efectuarea operaţiunii, întrucât site-ul ar putea să nu vă confirme achiziţia, dar să vă elibereze biletele.

Biletele în variantă fizică pot fi procurate de la Casieria Teatrului de luni până vineri, între orele 9.00 – 19.00. Totodată, casieria va fi deschisă cu o oră înaintea reprezentaţiei.