Publicat: 1 Martie, 2017 - 00:00
Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1992?

Cîştigători şi necîştigători

Cine a pierdut şi cine a cîştigat alegerile din acest februarie?
Este întrebarea care îi frămîntă în cea mai mare măsură pe cei obişnuiţi să spoiască realitatea în culorile preferate ale totalitarismului: albul şi negrul.
La o privire superficială s-ar putea spune că le-a pierdut Frontul Salvării Naţionale.
Supus unui permanent proces de eroziune morală şi politică, firesc, la urma-urmei, în condiţiile eterogenităţii sale extreme, era de aşteptat ca Frontul să înregistreze un recul.
Poate nu unul de proporţiile care le-au apărut unora dintre liderii săi drept catastrofale, dar unul care să reducă „monstruosul" procent cu care cîştigase alegerile din '90 spre un prag suportabil din punctul de vedere al normelor democraţiei occidentale.

Eşecul — ca orice eşec — va genera, probabil, noi reacţii de delimitare — ca să folosim un termen preferat de un alt partid monolitic — între diversele tendinţe manifestate mai mult sau mai puţin acut în sînul partidului (încă) de guvernămînt, nefiind exclusă apariţia de noi formaţiuni politice pe ruinele celei care şi-a asumat, mai mult sau mai puţin explicit, meritele revoluţiei.

La o altă privire superficială s-ar putea spune că le-a cîştigat Convenţia Democratică.
Aşa şi este, pînă la un punct.
Adică pînă la punctul în care se termină convenţia şi încep partidele, care au constituit-o. 14 la număr.
Fiecare cu ambiţiile sau cu amorurile proprii ale liderilor săi. Împărţeala prăzii va fi, probabil, dură şi va sfîrşi printr-o altă delimitare, între „dulăii" şi „căţeii" coaliţiei, „osul" nefiind decît unul singur şi indivizibil.
Vor rezista în scena politică vreo 3—4 formaţiuni care vor pregăti — previzibil şi logic — terenul viitoarei confruntări de la generale în beneficiul partinic...

Însă, la o privire temeinică reiese cu claritate cine este adevăratul cîştigător: democraţia.
Asta a noastră, fragilă şi originală, cum o ştim. Dar începînd să fie ceea ce trebuie.
Adică o atitudine raţională. Nu una emoţională.
O înţelegere mai exactă a mecanismelor ce permit unei societăţi să se întărească şi să evolueze prin schimbare. Prin alternativă. Prin comparare.

Este, de altfel, şi mesajul ce a rezultat cu maximă acuitate din opţiunea electoratului bucureştean.
Acesta a preferat să pună în fruntea primăriilor nişte necunoscuţi, în locul celor pe care-i mai ştia cît de cît; sau că ne-am mai delimitat şi noi de sănătosul proverb „rău cu rău, dar mai rău fără rău", în favoarea unei incertitudini de la care, în ultima instanţă, nu ai cum să te aştepţi la mai rău de atît!

Există, oare, şi un perdant?
Există în mod sigur.
Conceptul de unanimitate.
Cel din care ne-am înfruptat, cu de-a sila, ani grei şi urîţi. Monolitismul conformismului sau, poate, al imbecilităţii. Cel care anulează şansa oricărei speranţe.
Cel care a fost aproape să ne convingă că pentru noi nu mai exista nici o scăpare, că sîntem pe vecie sortiţi modelării brutale în tiparele „omului nou".
Noroc că ne-am amintit, în ultimul moment poate, că sîntem, putem fi, „oameni vechi". Adică oameni.
Capabili să gîndească cu propriile lor capete, să cîntărească cu propriile lor minţi, să evalueze cu propriile lor intuiţii.
Asta ne-a salvat, iar testul din februarie nu face decît să confirme că speranţa n-a murit.

Octavian ANDRONIC


STATISTICĂ URBANĂ

Un clasament al posturilor de primari obţinute de către diversele formaţiuni politice în arase şi municipii ne dau următorul tabel:

1. FSN 97
2. Independenţi 47
 3. CD  37
4. PUNR  16
5. UDMR  10
6. PDAR  9
7. MES  6
8. PSDT  3
9-12. PNLAT P. REP, USD, PNL  2
13-14. PAC Al. Dem. ROM.  1

Clasamentul a fost efectuat în condiţiile în care în 5 localităţi urmează să se desfăşoare un al doilea tur.

În cazul capitalelor de judeţe, clasamentul arată astfel:

1.  FSN 15
2.  CD 10
3.  PUNR  4
4.  Independenţi  3
5. MER  3
6.  UDMR  2
7 USD 1
8. Al. DEM. ROM  1

În trei reşedinţe de judeţe alegerile n-au dat încă un învingător.

Remarci: în clasamentul general, principalul cîştigător pare a fi partidul... independenţilor; situaţia Convenţiei Democratice este mai spectaculoasă în zona capitalelor judeţene unde domină prin adjudecarea principalelor centre urbane. 

Ziarul Libertatea din 1 martie 1992, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 1 martie  1992, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire


Ziarul Libertatea din 1 martie  1992, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

IN CULISELE GUVERNĂRII POST-REVOLUŢIONARE

Copleşiţi de grijile de fiecare zi, unii (poate mulţi) dintre noi ne vărsăm năduful înjurind (sudalma a devenit parcă un "sport" naţional), acuînd (totdeauna altul este de vină), susţinînd cu vehemenţă propriul punct de vedere (doar n-o să avem o părere proastă tocmai despre noi înşine?!) sau aşteptînd soluţii miracol (ne-au năpădit prorocii, predicatorii, mafaldele, horoscoapele). 

Ceea ce vă propunem prin noul serial documentar nu este renunţarea la înjurături (dacă treaba asta vă mai răcoreşte), la acuzaţii (dacă doriţi să vă exersaţi spiritul justiţiar), la propriul punct de vedere (dacă aveţi argumente), la speranţa într-o soluţie miracol (dacă sînteţi un optimist incorigibil). Nu, pur şi simplu, dorim să vă propunem un mic efort de cunoştere a ceea ce s-a intîmplat în perioada post-revolutianară într-unul din cele mai importante centre de decizie, în Palatul Victoria, în sala unde, o dată pe săptămină şi, uneori mai des, s-au reunit in jurul unei mese rotunde membrii GUVERNULUI. Ce au discutat, ce au decis? În ce măsură hotărîrile (sau lipsa hotărârilor) lor ne-au influenţat destinele? Poate, în felul acesta, vor căpăta un plus de substanţă şi înjurăturile şi acuzaţiile şi punctele proprii de vedere şi speranţele noastre... Sau (cine ştie?) vom renunţa să-i mai înjurăm, să-i mai acuzăm pe unii, pe alţii, ne vom corecta unele păreri la care ţinem ca la ochii din cap vom constata că nu este cazul să ne aşteptăm la miracole...

Chiar dacă nu v-am convins — prin argumentele de mai sus — că merită să citiţi un asemenea serial, vă întrebăm: oare cine n-a dorit, măcar o dată să se găsească în acea sală din Palatul Victoria, unde se întruneşte — de regulă — Guvernul, să asculte ce pun la cale miniştrii? Ei, bine, vă vom oferi nu numai o singură dată prilejul de a vă afla în culisele guvernării post-revoluţioruane.

20 APRILIE 1990 — O DATA CARE TREBUIE NEAPĂRAT, REŢINUTA
Ora 16,15. Începe şedinţa Guvernului provizoriu. În faţa miniştrilor mape voluminoase. Privirile tuturor se îndreaptă spre unul dintre invitaţi.

Este academicianul Tudorel Postolache, şeful comisiei constituite la 27 februarie 1990 pentru a elabora o SCHIŢĂ PRIVIND STRATEGIA ÎNFĂPTUIRII ECONOMIEI DE PIAŢA ÎN ROMÂNIA. Invitatul urmează să prezinte documentul întocmit de comisie, O parte din miniştri se află adîncită în citirea textului amplu; n-a prea fost timp pentru studierea SCHIŢEI. Treburile curente îi copleşesc pe membrii Executivului. Ba crapă ceva aici, ba dincolo. Exprimîndu-se în termeni mi tocmai academici, unul chiar spune, printre dinţi: ţara arde si baba se...

CU O LUNA ÎNAINTE DE 
ALEGERILE de la 20 MAI.
CU DOUA ZILE ÎNAINTE DE ACŢIUNEA "PIAŢA UNIVERSITĂŢII"

Este ora 16,17. Acad. Postolache începe prezentarea SCHIŢEI. Trei sînt ideile de bază pe care le dezvoltă: ne aflăm intr-o gravă criză economică (sistemul economic super-centralizat a dat faliment şi o dată cu aceasta s-a pus,la ordinea zilei necesitatea unor schimbări de fond radicale în economie), orientarea spre economia de piaţă este singura alternativă (nici un alt sistem n-a dat rezultatele ce se inscriu la activul economiei bazate pe libera iniţiativă), realizarea economiei de piaţă nu este posibilă fără o perioadă de tranziţie (nu se pot schimba lucrurile "peste noapte").

Nu insistăm asupra argumentelor aduse de dl academician Postolache. Vom avea prilejul — şi prin cele consemnate în numărul de faţă şi prin relatări despre alte şedinţe ale Guvernului — să ne referim la multe, la foarte multe aspecte abordate atunci, la 20 aprilie 1990. Astăzi, faptele, limbajul, termenii folosiţi in prezentarea la care ne referim nu mai oferă nici o noutate. Ne-am obişnuit — între timp — cu multe. Atunci insă — şi după reacţia unor membri ai Guvernului, multe aprecieri cădeau ca un trăznet. Referindu-se la ultimul deceniu raportorul aprecia că "a avut loc decuplarea completă a
oricărui mecanism, nimic nemaifuncţionînd — chiar după logica super-centralismului" şi că "nu există practic altă alternativă la tranziţia spre economia de piaţă decît haosul. Vorbitorul arăta că "problema nu se pune de a înlocui un mecanism pentru a pune altul în loc, deoarece n-a mai existat ce să se înlocuiască". O pledoarie cuprinzătoare pentru economia de piaţă avea în centrul ei ideea potrivit căreia plusul de randament ce se va obţine prin eliberarea economiei din chingile hipercentralismului birocratic de tip comunist va acoperi costurile sociale, dar nu concomitent; aceste costuri se vor absorbi ulterior şi ele constau, intre altele, în abandonarea capacităţilor productive neeficiente, în stoparea unor lucrări de investiţii, şomaj, în creşterea preţurilor...".

În starea semi-euforică de atunci, cînd multora li se părea că vom atinge standardul de viaţă din Occident în timp scurt şi într-o chermeză permanentă, aprecierile academicianului veneau ca un duş rece. Cele 8 variante de soluţii propuse de comisie nu făceau altceva decît să îndulcească o pilulă (să spunem cea a preţurilor) pentru a mari cantitatea de amar din alta (a şomajului, de exemplu). Dl. Postolache mărturisea, în timp ce mîngîia dosarele cu sute de pagini care sintetizau — la rîndul lor — 23 de volume cu studiile semnate de peste 1200 de specialişti, din care peste o treime din străinătate: "cînd a început lucrul, comisia nu şi-a dat seama de proporţiile crizei". Nu, nu erau vorbe aruncate în vînt. La întrebarea moromeţiană: "pe ce te bazezi raportorul avea pregătite argumentele cercetării ştiinţifice, ale celor mai de seamă economişti români şi străini, ceea ce-i conferea o anumită siguranţă, în expunere, o siguranţă, care impresiona. "Subliniem că am căutat să tratăm numeroasele probleme ale tranziţiei cu rigurozitate şi probitate ştiinţifică, în afara oricăror considerente de ordin conjunctural, urmărind detaşarea unei strategii coerente, unitare, analiza implicaţiilor directe şi indirecte ale fiecărei măsuri avute în vedere, ca şi evaluarea realistă a costurilor".

Sunau foarte ciudat aceste afirmaţii în atmosfera de crîncenă luptă electorală de atunci. Numai o lună despărţea momentul descris de ziua alegerilor. În acele momente, în alte birouri, la mese rotunde şi/sau dreptunghiulare, se definitivau detaliile acţiunii ce avea să intre în istorie cu numele de "Piaţa Universităţii". Tema principală şi, implicit, terenul violentelor înfruntări ce concentrau în foarte simplista formulă "jos comunismul!". Unii o reduceau la punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara; alţii exprimau — în numele ei — revendicări tipic comuniste (istoria se repetă în zilele noastre); se manifestau zgomotos cei care cereau schimbarea oamenilor din conducere şi menţinerea structurilor economice existente, după cum nu ră-mîneau datori cei ce voiau să schimbe structurile şi să păstreze oamenii.

Oricit de paradoxală ar părea afirmaţia pe care o facem în continuare, trebuie spus că atunci, Ia 20 aprilie 1990, într-o sală de la etajul 2 din Palatul Victoria, In timp ce pe străzi se manifesta sub lozincile "Jos Guvernul!", "Jos comunismul!" începea, poate, ADEVĂRATUL PROCES AL COMUNISMULUI. Pentru că ruptura de vechiul sistem nu viza — în concepţia SCHIŢEI — aspecte secundare, de suprafaţă ci însăşi ESENŢA, baza ECONOMICA a ceea ce a însemnat, în România (şi nu numai), COMUNISM.

În timp ce pe stradă şi în unele publicaţii se făcea tapaj în jurul a tot felul de preocupări periferice, dezbaterea strategiei pentru tranziţia la economia de piaţă, dezbatere desfăşurată cu documente, cu 8 variante în faţă, cu toate atributele ştiinţei, marca începerea PROCESULUI DE FOND, MENIT SĂ NE RUPA IREVERSIBIL DE COMUNISM.

Înainte de a vă pronunţa, stimaţi cititori, asupra valabilităţii sau nevalabilităţii unei asemenea aprecieri, aveţi "puţintică răbdare": citiţi şi ce urmează.    .

"NIMENI NU NE POATE OFERI UN MODEL"

După ce a ascultat raportul academicianului T. Postolache, un alt academician, Mihai Drăgănescu, pe atunci viceprim-ministru, a făcut aprecierea citată în titlul acestui capitol.

Trebuia, deci, să se opteze. Să se aleagă una din cele 8 variante, sau o combinaţie între una şi mai multe variante, sau să se respingă toate soluţiile preconizate de comisie, sau să se amîne decizia, sau să se renunţe la orice încercare de a "prospecta viitorul*.

De altfel, unul dintre participanţi, dl. Constantin Popescu pe atunci ministrul industriei uşoare, a declarat: "Sintem un guvern provizoriu! Nu sintem abilitaţi să dăm drumul la un asemenea document".

Părerile erau împărţite. Să reproducem cîteva dintre ele, aşa cum s-au exprimat atunci, într-o dezbatere neprotocolară, cînd nu efectul oratoric conta.

Ion Aurel Stoica "Propun ca această lucrare să fie publicată ca o CARTE ALBA a guvernului". Referindu-se apoi, pe larg, la mult dezbătută şi incendiara (pe atunci) temă a datoriei externe (era prea vie, prea dureroasă amintirea a ceea ce a pătimit poporul în anii 80 din pricina datoriei externe contractate de Ceauşescu), ministrul a opinat: "limita suportabilă ar fi de 400 dolari datorie externă pe locuitor. Nu este o virtute, în lumea de azi, să te lauzi că n-ai datorii externe".

Alexandru Georgescu (ministru al energiei electrice): "Propun să nu analizăm acum această lucrare. Este necesar să se mai discute, mai ales în ceea ce priveşte strategia pentru unele ramuri".

Sergiu Celac (ministru de externe): "Schiţa ar trebui să ţină seama mai mult de procesele din zonă, adică din Europa răsăriteană".

Alexandru Mărgăritescu (ministru al comerţului exterior): "Este important să ţinem seama de faptul că 25—30 la sută din produsul brut este reprezentat de export. În 1989, exportul a fost de cca 4 miliarde dolari, dar în această sumă exportul construcţiei de maşini, electronicii şi electrotehnicii a fost de numai 27 milioane dolari şi aceştia nu cash, ci pe cliring. Pornind de aici optez pentru varianta a 6-a". (Sîntem datori să precizăm că varianta respectivă propunea schimbări structurale în materie de export. În sensul creşterii ponderii produselor cu un grad mai înalt de valorificare a resurselor).

Eugen Dijmărescu: "Susţin lucrarea pînă la pagina 56 inclusiv, de la pagina 56 încep îndoielile". (Ne simţim şi aici obligaţi să precizăm că era vorba de pagina de la care se propuneau diverse legi pentru crearea cadrului juridic al tranziţiei la economia de piaţă). Aşa de exemplu, problema proprietăţii nu se cere reglementată printr-o lege anume (este vorba de propunerea din Schiţă potrivit căreia prima lege care trebuia adoptată era tocmai legea proprietăţii — n.n.), ci prin Constituţie. Trebuie să mergem pe ideea susţinută încă din 22 decembrie 1989. Trebuie să avem o economie deschisă. Deci, nu trebuie să ne străduim să realizăm totul prin noi înşine, ci să aducem aici o infuzie din nfară dar nu drept credit, ei drept investiţie, drept participare la capital... Trebuie respinse orice încercări de consolidare a unei "industrii socialiste" descentralizate...

Anton Vătăşescu: "Cred că programul trebuie să fie adus la cunoştinţa publică. Este foarte important să se ştie cum gîndim- principala diferenţă a actualului guvern este că nu şi-a spus, pînă acum, un punct de vedere economic. În acest sens trebuie să transmitem un mesaj clar pentru relansarea investiţiilor; să nu cheltuim valuta numai pentru consum".

Teofil Pop (ministru al justiţiei): "Este evidentă necesitatea asigurării cadrului legislativ al tranziţiei. Este absolută nevoie de o lege a proprietăţii. Să se înceapă cu aceasta. Avem nevoie şi de un nou Cod comercial. Societatea cu răspundere limitată care este foarte răspindită în lume nu este prevăzută în Codul comercial existent în 1992 trebuie să se termine cu această operă legislativă".

Petre Roman: "Nu trebuie să avem nici o dogmă în ceea ce priveşte rentabilizarea unui anumit sector industrial sau a unei anumite întreprinderi sau unităţi. Creşterea economică nu poate fi un scop în sine, evident asta am mai trăit-o, am văzut care este rezultatul. Creşterea economică de care avem nevoie trebuie să fie rezultatul cuantificării tuturor instrumentelor cu care să operăm în această tranziţie. Vrem să rentabilizăm. Trebuie — deci — să mergem către o economie deschisă, trebuie să mergem către o economie de piaţă, trebuie să mergem foarte hotărît către acceptarea situaţiei că unele întreprinderi au şanse de supravieţuire şi că unele întreprinderi mii au şanse de supravieţuire..."

După un schimb de vederi în legătură cu tema costurilor sociale, schimb de vederi care s-a finalizat cu părerea generală că asemenea costuri sînt inevitabile, primul ministru a formulat o primă serie de concluzii:

Petre Roman: "Trebuie să obţinem instrumente de participare socială. Pentru că, In mod evident, guvernul are în primul rînd, răspunderea faţă de marea masă a lucrătorilor din toată ţara; celelalte lucruri, cu puţină imaginaţie, cu inteligenţă, cu competenţă, vin se rezolvă. Această SCHIŢĂ prefigurează nu un program sau nu trebuie să prefigureze un program, ci — deocamdată — pentru a nu ipoteca acţiunea unui alt guvern, a guvernului care va rezulta din alegeri, conţine obiective de atins în ideea fundamentală de rentabilizare a aclivităţii economice... Sînt de acord să se publice lucrarea, dar cu titlul de SCHIŢA. Să nu ne facem iluzii — cum să spun? — în legătură cu impactul acestei schiţe asupra mentalităţii oamenilor (care nu se poate schimba repede), asupra acceptabilităţii unor măsuri. Schiţa este un document care arată că ne străduim să nu fim un simplu guvern provizoriu, ci că sîntem un guvern de oameni care gîndesc, care au multe idei clare, care au o anumită imagine asupra lucrurilor, care nu înţeleg să-şi încheie misiunea, pe o anumită perioadă, fără să spună şi ce au gîndit,,."

Anton Vătăşescu: "Părerea mea este că nu s-a captat bine această idee. Este vorba şi de o serie de soluţii privind situaţia generală din economie, ca şi de necesitatea desfiinţării centralelor industriale, de definire a capitalului social şi de altele...".

Eugen Dijmărescu: "În spatele unor manevre se ascunde încercarea de transformare a centralelor într-un fel de trust cu caracter de holding prin care, după adoptarea unei anumite hotărîri, se va cere liberalizarea deplină a preţurilor... Eu spun asta în urma unor discuţii cu cei în cauză.. Problema este: ce asanăm? O himeră? Un balon? Părerea mea este că, în acest moment, sînt foarte multe lucruri care pot fi puse în discuţie..."

Gheorghe Caranfil (ministrul Industriei chimice): "Vrem să desfiinţăm centralele? Atunci eu spun să scoatem o decizie de desfiinţare a centralelor şi de trecere în totalitate a atribuţiilor lor Ia întreprinderi, nu la minister. Dacă nu lacera aşa, ţinem totul In loc, nu descentralizăm nimic! Să facem, ceva, să simtă lumea că s-a trecut, într-adevăr, la descentralizare".

Teofil Pop: "Noi sintem un guvern provizoriu. Să se treacă urgent Ia descentralizare, dar pe baza legii întreprinderii, nu printr-un act normativ al Executivului. Propun să fie un Decret-lege al CPUN, nu o hotărîre a Guvernului...".

Petre Roman: "Domnule ministru, eu nu vă contrazic, din punct de vedere juridic aveţi, probabil, dreptate. Dar dacă este să aducem o iniţiativă legislativă trebuie să ne prezentăm cu ceva mai de substanţă, mal de adîncime.".

Şi în această fază a lucrărilor şedinţei s-au adus argumente pro şi contra. Nu le mai reproducem deoarece ar ocupa prea mult spaţiu şi n-ar aduce elemente noi comparativ cu cele prezentate pînă acum. Pînă la urmă a avut cîştig de cauză punctul de vedere potrivit căruia statutul provizoriu al guvernului impunea să nu se adopte măsuri care ar fi venit; eventual, in contradicţie cu opţiunile unei alte echipe care urma si primească girul electoratului. 

(Va urma)
 

Ziarul Libertatea din 1 martie  1992, pag. a 4-a ▼ 

Un Bulevard decrepit

N-aş fi crezut că simpla solicitare a unei liste de menu poate fi o armă atît de năucitoare pentru un ospătar de restaurant cu oarecare façon de lux, cum aud că se pretinde BULEVARDUL. Omul, ceva trecut peste 30 de ani, deci cu o oarece experienţă, s-a clătinat mai întîi a căscat ochii, a dat uşurel din cap a aducere aminte, apoi s-a întors agale şi a luat-o într-un fel de bejenie lipsită de avînt către oficiu, de unde s-a reîntors la fel de trist, pipăind cu ochii cotloanele pe unde s-ar fi putut ascunde această mascare, de care nimeni nu mai avea probabil nevoie printre autohtoni. După repetate eseuri şi plecăciuni pe sub mese, lista este depistată sub un măldar de farfurii şi îmi este adusă ca o relicvă. Îi desfac cu greu scoarţele transpirate de atîta înghesuială şi încerc o banală intrare — ou în aspic. "Aspicăraia s-a cam terminat" mă dumireşte colegul sosit în sprijinul aducătorului listei, descumpănit, desigur, de ideea propusă de mine. Cheful îmi piere, atît din cauza dezolantului debut sub semnul "nu", cît şi din pricini pe care vi le relatez pentru a nu eşua, cumva, din greşeală, la Bulevard, într-o seară în care doriţi să vă simţiţi bine. Este ora 22,30 şi, pe scenă, unde cortina e trasă în lături, trei persoane fac o şuetă, îmbrăcate de stradă şi nesinchisindu-se de cei cîţiva clienţi, deja pe la mese. Abia după vreun sfert de oră, unul din ei, probabil gînditorul grupului, întrucît a stat tot timpul cu degetul vîrît adînc în nas, face un semn şi indivizii se disipează pe la instrumente, de unde deduc că el sînt artiştii. Cortina se trage peste acest prolog neorealist şi show-ul tehnic irumpe, în pîrîieli, pocnituri şi scrîşnete electromagnetice, întreţinînd în sală o atmosferă de atelier insonorizat. Mi-e greu să cred că rezistenţa unui client obişnuit ar fi mai puternică deci a mea, pentru a trece peste aceste inconveniente şi a ajunge spectatorul show-ului, de care am auzit destule păreri bune. Aici, la Bulevard, oamenii casei nu sînt, însă, recoltaţi dintr-o astfel de zonă de preferinţe, prototipul bulevarzilor este privatizatul cu mustaţă şi jeacă, cu bani şi fără pretenţii şi scrupule de comportament şi ţinută, genul pe care mafia adevărată îl mai împuşcă, din cind în cînd, ziua in amiaza mare, prin Precupeţii Vechi. Prototipul doamnelor care fi asezonează pe bulevarzi, intregindu-le plăcerea conversaţiei şi a consumaţiei, nu diferă, deloc, de cel pe care vi-l imaginaţi cu uşurinţă şi cu silă. Mărturisesc că am plecat înainte ca artiştii din show să se umilească, producîndu-se într-o asemenea crîşmă decrepită. Bulevard rămîne cap de listă în zona mediocrilor — două stele. 

Inspector L

Ziarul Libertatea din 1 martie  1992, pag. a 5-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

"Gura lumii" ÎN IMAGINI

AMBIDEXTRU

ECOURILE OLIMPIADEI 
Directorul RTVR dl. Răzvan Theodorescu, încearcă o schiză spunînd că i-a tăiat capul lui Emanuel Valeriu, dar cu o sabia marca "Stolojan". Mr. John Ratiu replica: "Emanuel Valeriu? Nu cunosc!"

O viaţă distrusă în vremuri de negură şi ale cărei orori au fost răscolite cu cîteva zile în urmă la TV, îi dă totuşi, forţa necesară d-lui Corneliu Coposu să mediteze la faptul că "viaţa nu se duce ca o ţigară!"

NOSTALGIA DISIDENTEI
Doi foşti "disidenţi" ai Corpului Diplomatic, domnii ambasadori Schipani şi Storck, rămîn — după Revoluţie — în funcţie şi uneori chiar pe aceleaşi poziţii. Dar numai uneori şi doar unul dintre ei.

Prin saloanele mondene ale Bucureştiului
Există personalităţi ce au intrat — de bună voie sau nu — în lumea mondenă bucureşteană şi în intimitatea cărora mai pătrundem şi noi din cînd în cînd cu aparatul de fotografiat. Ne permitem această ingerinţă pentru că aşa cum noi avem nevoie de ei pentru a ne reprezenta cu statura lor moral-politică, aşa au şi domniile lor nevoie de noi pentru a-i cultiva şi a-i menţine în poziţiile de top cucerite. Micile "şarje" lansate în jurul lor sînt departe, însă, de principiul "eu l-am suit sus, eu îl dau jos!" rămînînd un apanaj al cronicilor mondene nepartinice şi nepasionaie. Sau cel puţin aţa am dori să se înţeleagă.

ORDINUL RAMELOR DE BAGA
Doi dintre miniştrii implantaţi de opoziţie în acest guvern mai mult sau mai puţin provizoriu — domnii I.V. Săndulescu şi Marcian Bleahu — plănuiesc să instituie "Ordinul ramelor de baga" ca semn distinctiv pentru membrii de aceeaşi culoare ai cabinetului. Pe lista de propuneri sînt destui care regretă acum că nu sînt miopi.

IMPARŢIALITATE DE CONJUNCTURĂ
Dl. Radu Câmpean un lider al opoziţiei ajunsă la putere afişează o imparţialitate de conjunctură, în prezenta unor     respectabile doamne. Garoafa nu poate fi confundată nici cu un crin; nici cu un trandafir, aşa că a fost preferată. 

VOTKA NIET!
Deşi de cînd s-a "înfiinţat" perestroika pe lumea asta au trecut multe revoluţii care de care mai... revoluţionare, sloganul de lansare a lui Gorbaciov — Votka niet! — a rămas valahii, Domnul ambasador nu cedează nici în faţa tentaţiei numite bere.

INFILTRAŢIE ROMPRES
Nu vom reliefa nici impozanţa ministrului apărării — dl. Niculae Spiroiu — nici calitatea berii Efes, ci doar omniprezenţa d-lui Sa-che de la Rompres care a lansat sloganul "Nici o chermeză fără Sachs!" 

MECIUL GREILOR
Pentru previzibilul meci al "greilor" din cultură între reprezentantul oficialităţilor — ministrul Ludovic Spiess — şi un vîrf al scriitorimii — Fănuş Neagu — s-a căutat un arbitru imparţial. Gingaşa prezenţă de la Rompres s-a înscris pentru acest post, păstrîndu-şi, deocamdată; anonimatul

MUDAVA ÎNTRE SCRIITORI
Ultime informaţii (neverificate) ne spun că scriitorul Paul Everac a preluat darul lui Mudava de a citi direct gîndurile oamenilor. Negocierea comisionului pentru o consultaţie solicitată de Fănuş Neagu a fost foarte simplă: o treime din drepturile de autor ale următorului roman, calculate la un tiraj mediu de 150.000 de exemplare, pe hîrtie semivelină 65 gr./m.p; format 70 X 92/32. Ieftin. 
 

Ziarul Libertatea din 1 martie  1992, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire