Publicat: 10 Ianuarie, 2020 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu decenii, în 1990?

DECRET 

privind măsuri pentru comemorarea eroilor Revoluţiei

Consiliul Frontului Salvării Naţionale decretează:    

Art. 1 - Ziua de vineri 12 ianuarie 1990 se declară, pe întregul teritoriu al României, zi de doliu naţional, în me-moria martirilor Revoluţiei, a tuturor celor care şi-au jertfit viaţa luptînd împotriva regimului dictatorial, pentru libertatea şi demnitatea poporului român pentru dreptatesocială.

În fiecare zi de vineri, se vor oficia slujbe în lăcaşurile de cult, în amintirea martirilor Revoluţiei.

Art. 2 - Oraşele Timişoara şi Bucureşti se declară oraşe-martir.    

Art. 3 - Piaţa Palatului din Capitală, unde au căzut numeroşi fii ai patriei în apărarea idealurilor Democraţiei, Libertăţii şi Demnităţii Neamului, se va numi Piaţa Revoluţiei.    

Art. 4 - In centrul Oraşului-martir Timişoara, precum si în Piaţa Romană şi în Piaţa Revoluţiei din Oraşul-martir Bucureşti vor fi ridicate monumente înclinate eroilor Revoluţiei, tuturor celor care au căzut în numele şi pentru idealurile acesteia.    

In vederea elaborării-proiectelor de monumente se insti-tuie un concurs public. Înainte de luarea hotărîrii definitive, cele mai reprezentative proiecte de monumente prezentate la concurs vor fi supuse aprecierii opiniei publice.    

Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale    
ION ILIESCU        


Pag. a 2-a

Mărturii 

Ce vinovaţi vor rămîne nepedepsiţi?

Nicolae Bucătaru este unul dintre tinerii care au făcut Revoluţia. La propriu şi la figurat. Unul dintre cei, nu putini, cărora le datorăm libertatea, acea libertate de care se pare că azi se bucură mai ales cei care ştiu, au ştiut să profite întotdeauna de ocazie. Şi să vină în faţă. Şi să-şi aducă aminte că ei, de fapt, au fost dizidenţi de mult, încă de mici copii. Arătindu-şi chiar pieptul cu care au înfruntat, chipurile, gloanţele. Piept pe oare vom zări, de fapt, doar vînătăile provocate de proprii pumni...

Pe pieptul, pe corpul lui Nicolae Bucătaru se zăresc urmele loviturilor primite. Lovituri nemiloase, date cu competenţă şi ură. Ură! Nu poţi să te întrebi de ce şi de unde atîta ură? Recitindu-i rîndurile aşternute cu sufletul la gură şi purtînd amprenta de neconfundat a autenticului, nu pot să nu mă întreb de ce sintem tentaţi să uităm atît de repede. Să-i uităm şi pe morţi, şi pe cei mutilaţi, şi pe cei bătuţi. Avem nevoie de reconciliere, de calm, de unitate, de acord. Dar nu avem voie să-i lăsăm nepedepsiţi pe cei care au omorît, au brutalizat, au schingiuit, fără să fie nevoiţi, fără să fie obligaţi, şi care cred acum că "înregistrîndu-se" cu toată responsabilitatea noilor comandamente, se pot sustrage dreptei judecăţi a faptelor lor...

Mărturia lui Nicolae Bucătaru concordă cu nenumărate altele, ale celor care nu au făcut altceva decât să ceară libertate, primind în schimb gloanţe, pumni şi lovituri de bită. Să-i citim rîndurile de om aflat la un pas de eternitate şi să ne întrebăm cînd se vor hotărî cei cărora Revoluţia le-a acordat acest mandat, să-i descopere şi să-i pedepsească pe zbiri, indiferent de uniforma pe care au sau n-au purtat-o.
"Mă numesc Bucătaru Nicolae, am 25 de ani, sînt frezor într-o mare si puternică întreprindere bucuresteană si doresc să vă relatez, unele aspecte in legătură cu evenimentele din 21-22 decembrie 1989 la care am fost implicat direct. Relatarea mea vine cu oarecare întârziere, întrucât starea sănătăţii m-a împiedicat să-mi finalizez mai devreme intenţia de a mă adresa dumneavoastră.
In ziua de 21 decembrie am aflat de la colegii reîntorşi în întreprindere după prima parte a "mitingului popular" organizat de Ceausescu, că mitingul s-a "spart", că lumea s-a împrăştiat demonstrînd pe străzile Capitalei, că este posibil să se fi tras asupra mulţimii. Pe scurt: că ceea ce părea, pînă atunci, imposibil să se intîmple s-a întîmplat. Atunci am simtit că nu mai pot sta in întreprindere, că trebuie să fiu şi eu acolo unde erau cei mulţi din generaţia mea. M-am îmbrăcat, am părăsit întreprinderea în jurul orei 13,00-13,30 şi pe la ora 14,0 am ajuns la Universitate. Aici era o atmosferă de nedescris: mii, zeci de mii de oameni se agitau strigînd "Jos tiranul", "Libertate", "Democraţie"     - aşa cum, se cunoaşte acum, din relatările presei, televiziunii, radio-ului, celor care au participat la acele momente. Pur şi simplu nu-ţi venea să-ţi crezi ochilor!

M-am alăturat celor dare demonstrau şi am ajuns în capătul străzii Franklin. Acolo era un baraj de soldaţi, in spatele cărora stationa o amfibie. Împreună cu soldaţii, era un maior de miliţie. Am strigat către soldaţi: "Sinteţi fraţii noştri, pe noi trebuie să ne apărati, nu pe tirani". Tovarăşe maior, dvs poate ştiţi, dar noi nu ştim ce-i o portocală, o bucată de carne - măcar în zilele de sărbătoare". Maiorul rîdea, dar în acelaşi timp, ademenea tineri si copii, pe care-i trăgea după soldaţi şi-i bătea. Văzînd aşa ceva, ne-am organizat si am stat mai grupaţi, încercînd să împiedicăm pe alţii să cadă in "cursa" maiorului.

A apărut intre soldaţi şi un civil, destul de bine îmbrăcat, care - după ce a stat de vorbă cu maiorul - s-a îndreptat spre noi. L-am întrebat: "Vă place ce se întîmplă. Cum a procedat pînă acum Ceauşescu?" A răspuns că nu are nici o legătură cu cele intimplate. Nici cu miliţia. Nici cu securitatea, a venit doar să-şi ia maşina. Arăta cam la 40-45 ani, 1,65-1,70 m., bine făcut, şaten, fata rotundă, bărbia proeminentă, nas acvilin, putin coroiat, ochi vioi, un început de chelie, puţin neras, cu putină acnee pe barbă, costum gri închis în dungi, pardesiu de culoare gri închis, l-am cerut legitimatia, a scos-o cu oarecare reţinere, pe legitimaţie am citit: Şelaru, jurisconsult. Regret că n-am acordat mai multă atentie legitimaţiei. Si că n-am retinut mai multe elemente, dar - pe moment - nu mi-am închipuit că respectivul mai poate avea vreo legătură cu evenimentele care au urmat.

N-am mai acordat nici o atenţie individului, care a dispărut. Intre timp, soldaţii au venit spre noi cu bastoanele încercînd să ne împrăştie; cei din amfibie au tras cu gloante oarbe. Pe bulevard treceau grupuri mari de studenţi şi alţi tineri care ne-au făcut semn să ne retragem. Ne-am retras, soldaţii au înaintat pînă spre capătul străzii, după care s-au oprit. Atunci am revenit şi l-am văzut pe Dăian, fostul secretar cu probleme organizatorice de la sectorul 3, stind de vorbă cu maiorul, după care a plecat. A mai apărut o femeie, bine îmbrăcată, care susţinea că este profesoară, ne-a strigat să plecăm acasă, să nu mai strigăm, că nu rezolvăm nimic. O altă femeie, mai sufletistă, s-a dus spre ea. I-a reproşat că nu este corect ce zice, a făcut-o să tacă şi să plece. Acum erau si mai mulţi oameni care demonstrau. Am înaintat spre sala Dalles, unde ne-am organizat mai bine. Un grup de 40-50 tineri au făcut cordon în jurul mulţimii, îndemnau să nu se arunce în soldaţi cu pâine sau alte obiecte, să evităm violenta, să demonstrăm paşnic. La un moment dat. cînd eram pe trotuar, lingă sala Dalles, am auzit o bubuitură puternică: un DAC cu număr de armată a înaintat în viteză si a trecut pur şi simplu peste oameni. Am apucat să salvez o tînără, care căzuse jos. am tras-o pe trotuar şi am adus-o cit de cit în fire. Mulţimea s-a iritat şi a vrut să sară la soldaţi. Aceştia au început să tragă.

M-am retras lingă zid, împreună cu fata. După ce au început să tragă, soldaţii au făcut baraj, călcind peste trupurile celor căzuţi (ulterior, s-a spus că cei răniţi au fost "lichidaţi" chiar acolo). Am plecat împreună cu fata pină la Universitate, unde mi-a spus că şi-a revenit şi poate să meargă singură acasă, spre zona Rahova. Eu m-am întors la Dalles, după care împreună cu cei mai mulţi de acolo, ne-am retras spre Intercontinental, lingă Societatea Generală Franceză. Strigam cu toţii: "Fără violentă". Studenţii făceau fiţuici cu îndemnuri la calm şi la rezistentă, să nu ne fie frică etc. pe care le difuzau mulţimii prin copii de 10-12 ani care erau acolo şi care s-au comportat admirabil.

Se întunecase deja. Vizavi, spre intrarea la metrou, se a-dunaseră ofiţerii de miliţie si securitate, ca fi o serie de civili, probabil "oficiali". Intre aceştia, l-am revăzut pe cel care pretindea că este jurisconsult si că se numeşte Se-laru. Înainte însă, în grupul nostru intrase si un alt tip, ca la 35-40 ani, înalt de 1,70-1,75 m bine făcut, cu mustaţă, părul puţin cărunt, cu ochii mici, sticloşi, viol, energici, cu pantaloni de culoare deschisă şi o bluză de fiş, albastru cu alb. Un cetăţean din grup a ieşit în fată cu o petiţie, prin care cerea să nu se mai tragă. Ne sfătuiam cu toţii cui să o înmînăm, pentru ca lucrurile să se liniştească. Atunci s-a apropiat de noi acel Şelaru, care a zis că el ne poate ajuta, cunoaşte pe cineva la hotel Negoiul să meargă împreună cu el doi reprezentanţi de-ai noştri. S-a făcut linişte. S-a oferit individul cu bluză de fîş albastru cu alb. Nu s-a oferit însă al doilea. Atunci Şelaru m-a văzut pe mine probabil că m-a recunoscut şi a propus ca al doilea reprezentant să fiu eu. le-am spus celorlalţi că îl văzusem anterior stind de vorbă cu maiorul de miliţie, dar el s-a jurat pe mormîntul mamei sale că nu are nici o legătură cu militia sau securitatea si că nu vrea decit să ne ajute si nu o să păţim nimic dacă mergem cu el. Atunci am lăsat legitimaţia de serviciu si o altă legitimaţie unui tinăr de lingă mine (cred că îl chema Avram), care a plecat să anunţe mulţimea unde şi de ce plecam.

Am plecat cu Şelaru de braţ pentru că mi-era teamă să nu mă împuşte pe la spate; celălalt a luat-o înainte şi l-am pierdut din vedere. Cînd am trecut de barajul de pe Franklin, soldaţii au început să strige şi atunci Şelaru s-a smucit de lingă mine şi a zis "Şo pe el!". M-au bătut pînă am leşinat si - mărturisesc - am făcut pe mine. După aceea, m-au tîrît, în semiinconştienţă altoindu-mă cu bastoanele, pînă în faţa hotelului "Negoiul". Aici m-au aşezat cu faţa în jos, pe trotuar, lingă alţii, zeci sau sute. Ni s-a ordonat să nu mişcăm, să nu întoarcem capul, că altfel ne împuşcă. Am stat asa pînă cînd ne-a venit rîndul să ne încarce într-un ARO al miliţiei, care ne-a transportat la Miliţia Capitalei. In ARO am stat lîngă o fată, mi-a spus că o cheamă Nicu Niculina. La Miliţie ne-au urcat la etaj, ne-au ordonat să ne aşezăm cu faţa la perete, cu miinile ridicate şi picioarele desfăcute, ne-au controlat de arme - nu avea nimeni arme. A apărut un domn în civil ne-a cerut actele. Eu nu le mai aveam, i-am explicat de ce si i-am dat numele si adresa exactă. Apoi a venit un doctor, mie-mi era foarte rău. Am căzut în genunchi, am cerut voie să mă spăl. M-au lăsat, mi-a venit să vomit, m-au lăsat de asemenea după care mi s-au dat 3 pastile care mi-au creat o stare de moleşeală si ameţeală. Apoi a apărut alt bărbat, solid, in cămaşă cu mînecă scurtă, s-a repezit să ne strige că o să ne arate el democraţie, libertate etc., că o să facem un antrenament de două ore la pielea goală etc. Ne-a pus să stăm 50 minute într-un picior, 50 de minute în celălalt. După care, în jurul orei 23,30 (am văzut ora pe ceasul unui miliţian) ne-au scos afară şi ne-au dus în altă încăpere, cred că la subsol, de unde se auzeau gemete şi urlete. Cînd am pătruns acoló, am văzut o mulţime de oameni legaţi cu sfori la mâini, mult sînge, unii dintre cei de acolo nici nu mai mişcau. Ne-am aşezat cu faţa la perete, ne-au legat la mini şi ne-au trecut, cite patru, de-a lungul unui culoar flancat de o parte şi de alta de sergenţi majori si plutonieri înarmaţi cu bastoane şi bite care loveau si strigau: "Poftim video, poftim libertate, poftim Occident etc.". Dacă picai jos, loveau cu picioarele. După ce ne-au trecut de două sau trei ori prin acest culoar, ne-au lăsat puţin în pace, după care au început să ne încarce în dube. Acolo. în dubă. l-am revăzut pe cel cu mustaţă şi fiş albastru cu alb: era şi el între noi, dar nu avea nici un fel de semn. de urmă a trecerii pe la miliţie, era teafăr, neatins. Dubele ne-au duş la Jilava, unde am ajuns înspăimîntaţi, pentru că miliţienii ne-au ameninţat continuu. Aici însă, nu ne-au bătut, ne-au separat, răniţii într-o parte, ceilalţi în altă parte, ne-au introdus in celule, pe faţa gardienilor de aici nu mai era ură. ci mai curînd milă. A venit şi doctorul, ne-a dat primele îngrijiri.

In celulă cu mine a fost internat şi "suspectul". L-am fixat şi i-am făcut cu ochiul, pentru că deja acum eram edificat asupra rolului său. M-a recunoscut, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a făcut semn să tac. După aceea, pe mine m-au ridicat din celulă si m-au internat în spitalul Jilava, la oftalmologie , am avut ochiul drept râu vătămat, o coastă fisurată, picioarele atinse, astfel încît aproape o săptămînă n-am putut umbla decît sprijinit, capul mă doare si acum îngrozitor). Pe suspect nu l-am mai revăzut.

A doua si pe la ora 12,00, doctorul ne-a spus că sintem liberi, am aşteptat maşinile Salvării, care pe mine m-au dus la Spitalul de oftalmologie, apoi la Witing.

Acum, totul a trecut si viaţa mea reintră încet în normal, deşi încă nu m-am putut reîntors la serviciu (mă doare tare capul şi ochiul drept). Mulţumind celor împreună cu care am luptat în acele zile (şi pe care din păcate, în marea lor majoritate, nu-i cunosc) doresc însă să mă ajutaţi şi să faceţi tot ce depinde de dv; pentru a putea fi găsiţi acel "jurisconsult Şelaru" şi acel "suspect cu    fiş albastru-alb", pe care am încercat să vi-l descriu cit am putut mai bine şi care sînt convins că au jucat un rol nefast în evenimentele relatate.

Cele prezentate de mine pot fi confirmate de toţi cei care au fost acolo; în plus, pentru a vă edifica asupra felului în care arătăm in primele     momente de libertate, vă informez că am fost si eu printre cei filmaţi de reporterul "Sportului studenţesc" in Piaţa Victoriei (dacă mai păstrează caseta respectivă).
POST SCRIPTUM. Aşa cum spuneam, mărturia Iul Nicolae Bucătaru concordă cu numeroase alte mărturii ale celor trecuţi fără milă prin acest infern. Credem că este absolut necesar ca noua conducere a politiei să stabilească Cu exactitate cine sînt torţionarii de la Miliţia Capitalei , care au executat ou sîngeros exces de zel ordinele demente primite. Şi prima Persoană oare ooate da aceste amănunte este, fără îndoială, odiosul colonel Barbulescu. unul dintre principalii "animatori", ai represiunii ordonate de către dictator. Nu în spiritul răzbunării, ci în acela al celei mai elementare dreptăţi, cerem să se facă lumină si în acest tragic episod.

Octavian ANDRONIC

Chestiunea zilei

Caricatură de ANDO: Până trece valul...

Pag. a 3-a

Publicăm în continuare apeluri de la familiile celor dispăruţi

Aceştia sînt:
■ Anton Petre (57 ani din Braşov, str. Sitarului), de meserie zidar. A plecat de acasă din 21 decembrie. Orice fel de relaţii, familia roagă să-i fie adresate la tel. 59.49.06 ■ Marin Constantin (str. Soldat Lazăr Florea nr. 3, bloc 8 B, ap. 14, sector 2) îl caută pe fiul său, Marin Liviu Iulian, în vîrstă de 17 ani, elev la Liceul industrial "Republica", dispărut din noaptea de 21 decembrie cînd a plecat de acasă. Tel. 28.68.18 ■ Lupu George (28 ani, îmbrăcat în geacă pepit cu alb şi negru, pantaloni reiaţi gri, cizme roşii de cauciuc). De profesie inginer electronist. Avea asupra lui livretul militar. A dispărut din 21 decembrie. Tel. 78.49.34. ■ Mintari Dumitru (33 de ani, str. Magnetului nr; 5), lucra la întreprinderea "23 August", secţia mecanică 1. A plecat de acasă cu gărzile patriotice pe 18 decembrie dimineaţa. Tel. 39.47.57 şi 37.44.19.

Facem un apel tuturor celor ce citesc această rubrică să urmărească cu atenţie numele scrise aici. Orice fel de informaţii sînt utile familiilor lor.


Pag. a 4-a

La Palatul din Piaţa Victoriei, preşedintele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, a primit ieri, pe şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti, care i-au prezentat felicitări cu prilejul victoriei revoluţiei din decembrie 1989 şi al Anului Nou 1990.

Mulţumind pentru caldele cuvinte adresate poporului român, domnul Ion Iliescu a spus printre altele: 
"Aşa cum bine aţi remarcat, intrăm într-o perioadă nu uşoară, mult mai grea şi mai complicată de construire a unui nou edificiu, al edificiului României înnoite pe plan politic şi pe plan economic. Întregul popor este mobilizat pentru a asigura normalizarea vieţii economice şi aşezarea pe baze noi, democratice a relaţiilor social-politice din ţara noastră. În acelaşi timp, vrem ca, în viaţa internaţională, România să facă o largă deschidere spre lume, să înlăture tot ceea ce a întunecat relaţiile cu unele state, să deschidă toate barierele, care să permită o largă dezvoltare a colaborării multilaterale cu toate ţările lumii, în primul, rînd cu vecinii noştri, cu statele europene, cu toate ţările cu care avem relaţii diplomatice; să fim activi în viaţa politică internaţională, în organismele internaţionale, să constituim un partener activ în lupta pentru dezarmare, pentru destindere, pentru larga cooperare cu toate popoarele".

Cu prilejul primei întâlniri a noului ministru de Externe al României, Sergiu Celac cu ziarişti români, s-a difuzat presei o Declaraţie a Ministerului Afacerilor Externe în care, printre altele, se arată:

Ministerul Afacerilor Externe este împuternicit să declare nulă Declaraţia din 29 februarie 1988 abuzivă şi unilaterală a vechiului regim, prin care se renunţa la acordarea de către S.U.A. a clauzei naţiunii celei mai favorizate. România consideră că, în prezent, sunt reunite toate condiţiile care între cele două ţări să se reia desfăşurarea schimburilor bilaterale, cu acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, pe baza acordului dintre cele două părţi, ''încheiat' în 1975, precum şi a angajamentelor decurgând din participarea lor la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. (G.A.T.T.)