Publicat: 10 Septembrie, 2019 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1994?
Libertatea din 10 septembrie 19948

.

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

INFUZIA DE NIMIC

Mare emoţie mare legată de publicarea “listei lui Coşea”, cu cele 3 000 de unităţi economice sortite pri­vatizării prin certifi­cate de proprietate. 3 000 de structuri a căror foame cronică de fonduri urmează să fie astâmpărată prin hârtii fără valoare. Pentru că, de ce să ne ascundem după deget, atât timp cât statul, care le-a emis, nu îşi asumă şi răspunderea pentru preschimbarea lor, la cerere, în bani, ele nu fac nici două parale. Până la urmă, acest sofisticat model de privatizare ce constituie experimentul riscant (atât timp cât n-a fost testat pe... animale) al unei firme străine pentru care guvernul Roman + Severin a achitat cu ochii închişi vreun milion de dolari. Bani care, dacă ar fi fost folosiţi pentru capitalizarea măcar a unei întreprinderi, tot ar fi fost ceva. Aşa, însă... Aşa, dl Văcăroiu, nici domnia sa prea convins, ne explică metodologia complicată şi costisitoare prin care certificatelor li se va pune capac prin cupoane, abia în acest fel obţinându-se valoarea preconizată ce ar urma să intre, triumfal, în bugetul întreprinderilor. Este greu de conceput însă, cum va funcţiona această capitalizare fără capital, cum nimicul împărţit fiecăruia se va înmulţi pentru a da suflu unităţilor economice care tocmai de asta suferă: de lipsa banilor! Or, certificatele nu sunt bani. Nimeni nu se va putea, multă vreme de acum încolo, prezenta la un ghişeu de unde să obţină în schimbul lor bani peşin. Până la urmă, întreaga operaţiune seamănă cu o mare păcăleală sau cu o joacă de genul MONOPOLY-ului, care permite oricui să aibă uzine şi vile şi să le negocieze nonşalant cu amicii pe masa din bucătărie, înghesuind la sfârşit tot acest imens capital într-o cutie de carton plasată sub pat.

Guvernul Văcăroiu, care a moştenit această inepţie de la cele care I-au precedat, nu mai poate da acum înapoi. Iar dacă nu poate, încearcă măcar să câştige ceva capital politic dând oamenilor iluzia că se vor îmbogăţi peste noapte, sau să-şi faulteze principial adversarii care, punând la cale sistemul, au încercat să-şi atribuie partea leului.

Cert este un lucru: economia românească va primi - în locul capitalului străin, singurul apt de a-i potoli nevoile, capital bruiat pe toate căile posibile, dar mai ales pe aceea a unei legislaţii întortocheate şi păguboase - o masivă infuzie de nimic. Din care nu va putea rezulta NIMIC altceva...

Octavian ANDRONIC

 

O.K.

Ministerul Culturii pare a fi un loc nesănătos, de care e bine să te ţii de-parte. Recenta decizie a Guvernului de a trece Comisia naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în subordinea acestui minister I-a supărat tare pe dl Răzvan Teodorescu, preşedintele comisiei, care susţine că măsura în cauză va da o grea lovitură imaginii externe a României.

 

O C(L)AUZĂ CÂŞTIGATĂ

Anul acesta, procedura de (re)acordare a clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România a reprezentat doar o formalitate. Odată scursă perioada de 90 de zile, din momentul în care preşedintele Clinton a recomandat Con­gresului prelungirea clauzei, şi în condiţiile în care nici un Tom Lantos nu a avut nimic de obiectat, decizia legislativului american a venit de la sine. Desigur, prima explicaţie a acestei situaţii este de natură economică, fiind suficient a aminti doar faptul că, începând cu luna august, S.U.A. se situează pe primul loc în clasamentul investitorilor străini în România. Cu alte cuvinte, având în vedere preponderenţa intereselor economice, am putea vorbi de depolitizarea clauzei. Situaţia nu este deloc paradoxală, chiar dacă decizia privind acordarea statutului naţiunii celei mai favorizate este una politică. în principiu, ea reprezintă un instrument specific al Casei Albe prin care aceasta dă undă verde investitorilor americani în ţările care, potrivit exigenţelor Washingtonului, se află deja sau se înscriu în categoria celor democratice. în fapt, greutatea specifică a celor două elemente complementare ale clauzei variază în funcţie de conjunctura poli­tică şi economică a ţărilor vizate. Din acest punct de vedere, cel mai bun exemplu îl reprezintă China, ţară care, în ciuda criticilor americane faţă de politica guvernanţilor de la Beijing, vizând în primul rând respectarea drepturilor omului, a beneficiat de acordarea tratamentului preferenţial în schimburile comerciale. Motivaţia este, cred, evi­dentă, ea ţinând de “boom”-ul economic al acestei uriaşe ţări. Revenind la România, fără a ne putea compara cu China, nici economic, dar nici politic, este evidentă schimbarea atitudinii Washingtonului - ce-i drept, survenită cu o întârziere exasperantă schimbare determinată, cum spuneam, de creşterea interesului investitorilor americani, dar şi de faptul că acordarea clauzei a încetat să mai reprezinte, politic vorbind, o monedă de schimb, în paranteză fie spus, în special în ultimii doi ani, România a făcut progrese notabile în domeniul politicii internaţionale. Dovada cea mai recentă a tendinţei de normalizare a relaţiilor româno-americane o reprezintă chiar formalitatea procedurii de (re)acordare a clauzei.

În acelaşi timp, privind lucrurile de pe malurile Dâmboviţei, ceea ce surprinde este schimbarea atitudinii forţelor politice româneşti faţă de chestiunea clauzei în general, faţă de decizia Congresului S.U.A., în special. Deşi intensitatea confruntării politice nu s-a diminuat, ba dimpotrivă, clauza nu mai constituie obiect ai disputei Putere - Opoziţie, iar parlamentarii, proaspăt sosiţi din vacanţă, nu s-au mai lansat în declaraţii cu iz par­tizan vizavi de prelungirea clauzei. Mai mult, vestea a fost primită într-un cvasianonimat, e drept, la concurenţă cu prima vizită a unui ministru de externe român în Ungaria, după 1989, deşi tangenţială cu perspectiva raporturilor româno- ungare. De această dată însă este vorba de o surpriză plăcută, care ne permite să sperăm (şi) în normalizarea unei vieţi politice prea des aflată, sub semnul anormalităţii. Din acet punct de vedere, putem vorbi de o victorie chiar mai mare decât (re)câştigarea clauzei. Deocamdată, singulară.

Alex RADU