Publicat: 13 Noiembrie, 2018 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1993?

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

TRIUMFUL SPIRITULUI DE GAŞCĂ

Urmăresc cu sentimente oscilând între consternare şi admiraţie speciale serialul de emisiuni de pe programul 2, la sfârşit de săptămână, iniţiate de dl Gabriel Giurgiu şi având rostul de a pune în discuţie rosturile şi rolul unei generaţii: cea tânără. Cu aplombul care-i este caracteristic, autorul doreşte să convingă că speranţele naţiei stau în tineret. Este, de altfel, un truism. Cel puţin din punct de vedere biologic, speranţele oricărei specii stau în cea mai tânără generaţie a sa. Dl Giurgiu vede însă generaţia ca pe o chestiune de familie: noi şi ai noştri. În debutul ciclului, ne-a delectat o convorbire liberă între doi corifei ai televiziunii: dnii Giurgiu şi Coşarcă. Fiecare având la activ realizări impresionante în domeniu, care i-au propulsat în prima scenă administrativă. Dl Giurgiu datorează câtorva emisiuni economice actuala sa condiţie de redactor şef (sau cam aşa ceva), iar dl Coşarcă, prezentării telejurnalului calitatea de "ministru" la Audiovizual. Convorbirea domniilor lor a fost un lung prilej de autoadmiraţie. NOI! Ce-am făcut noi! Ce era şi ce-a devenit televiziunea, graţie nouă! Că mai sunt unii obtuzi şi învechiţi, dar NOI... Mândri de apartenenţa la generaţia lor, interlocutorii dădeau senzaţia că acesta ar fi rezultatul unei opţiuni, nu al unui proces biologic. Că e meritul lor că n-au făcut parte din vechile structuri, şi nu al vârstei, care nu le-a permis accesul (potenţial). 

Comunicând sentimente, uitau să comunice argumente. Dar forţa euforică a serialului n-a fost egalată decât de cea vindicativă. Într-o altă emisiune, avându-l alături pe un gazetar tânăr şi în faţă un dascăl de jurnalistică, dl Giurgiu s-a autodepăşit, împreună cu invitatul şi aliatul său - student în anul III la o facultate de ziaristică deja dispărută - l-au atacat frontal pe dascăl pe probleme de tematică şi de... personal, principiul fiind că... ai voştri nu sunt ca ai noştri! A fost o demonstraţie aproape perfectă de ignoranţă (studentul era convins că Pamfil Şeicaru fusese directorul "Universului", printre altele), o ignoranţă neegalată decât de tupeul şi agresivitatea cu care s-a răspuns, în loc de argumente. În mintea realizatorilor noţiunea de generaţie se confundă cu cea de gaşcă. O gaşcă pentru care inexistenţa "operei" se transformă în avantaj: avantajul de a fi "liber", de a nu fi fost implicat. O gaşcă pentru care competenţa este un balast de care trebuie să te eliberezi cu repeziciune pentru a nu fi, Doamne fereşte, bănuit de altceva.

Emisiunea găzduită cu atâta generozitate, pe un spaţiu important în cei mai bun segment al săptămânii, este, de pe-acum, un triumf. Triumful spiritului de gaşcă.

Octavian ANDRONIC

 

PARADOXUL CETĂŢEAN-REGE

Este deja o tradiţie ca în preajma sărbătorilor (laice şi creştine) din luna decembrie ie să se pună pe tapet chestiunea prezenţei în ţară a fostului suveran al Rornâniei, Mihai de Hohenzollern. Ne place sau nu, o asemenea vizită - fie şi numai în intenţie - reaprinde disputa dintre monarhişti şi republicani, toarnă gaz peste focul luptei politice şi ne reaminteşte că problemele noastre, mari sau mici, nu se pot rezolva prin amânare. Căci relaţia dintre statul român şi ultimul său suveran nu a fost clarificată. Încă. Până acum, în raporturile dintre Versoix şi Bucureşti au alternat momentele tensionate cu mai lungile perioade de acalmie, un fel de time-out-uri necesare reluării confruntării. Un ultim moment tensionat s-a consumat în urmă cu un an, când preconizata vizită de Crăciun a ex-regelui nu a mai avut loc. Anterior, în preajma alegerilor generale, regaliştii şi republicanii ajunseseră - de voie, de nevoie - la un acord privind oportunitatea amânării vizitei fostului suveran la o dată ulterioară desemnării noii conduceri a ţării. Pe 23 decembrie 1992 (ora 17 şi 43) preconizata "vizită particulară" a fost însă anulată prin "Mesajul Regelui Mihai către Poporul Român", în care se denunţa "condiţiile jignitoare" impuse de autorităţile române (printre care şi "recunoaşterea oficială a instituţiilor republicane"). Mesajul se încheia în termeni foarte duri, acuzând metodele neo-staIiniste şi falsul patriotism al oamenilor educaţi pe băncile academiilor de partid de la Moscova! Astăzi, după un an, faxul prin care ex-regele îşi anunţă intenţia de a fi prezent în România cu ocazia sărbătorii naţionale are cu totul altă semnificaţie. Nerenunţând la formulele specifice unui suveran, Mihai de Hohenzollern pare a fi dispus să recunoască sistemul constituţional republican. Am spus pare, pentru că formula exactă este: "Voi sosi ca un Român care nu are intenţia să conteste orânduirea constituţională actuală şi care este dispus să facă tot ce ar fi necesar pentru a-şi da contribuţia la stabilitatea Ţării noastre". Chiar dacă "a recunoaşte" nu este acelaşi lucru cu "a nu intenţiona să conteste", fostul suveran anunţă autorităţile româna că este deschis compromisului. În plus, un rege - fie el şi fost - trebuie crezut pe cuvânt. Oricum ultimii ani au dovedit falimentul paradoxului cetăţean - rege, ce a făcut ca un membru al unei familii regale - fără regat -, dar care se consideră cetăţean al României să aibă totuşi nevoie de viză pentru a intra în ţară. De aici şi impasul generat de condiţionările reciproce, impas imposibil de rezolvat prin formula "vizitei particulare". De altfel, faxul regal vorbeşte doar de prezenta unui român (e drept, cu literă mare) la sărbătoarea naţională. În mod normal, schimbarea atitudinii fostului suveran ar trebui să atragă după sine accentul fără rezerve al autorităţilor noastre. Fără discuţie, clarificarea raporturilor dintre Versoix şi Bucureşti nu se va produce peste noapte şi nici nu va stinge disputa dintre adepţii şi acuzatorii cei mai înfocaţi ai lui Mihai de Hohenzollern, ţărăniştii şi peremiştii. Dar, desfăşurarea vizitei în condiţiile preconizate poate fi începutul normalizării acestora. Deocamdată, vizita regală este doar o intenţie, iar MAE "analizează" problema acordării vizei în cazul solicitării ei. Ocazia îns ă n-ar trebui irosită. De ambele Părţi.

Alex RADU

 

Se pare că dinspre Rusia

PÂN-SĂ VINĂ MOŞ CRĂCIUN, A VENIT (TOT) MOŞ GERILĂ!

 

JURNAL AUSTRAL

CĂLĂTORIE LA CAPĂTUL (DE SUD AL) PĂMÂNTULUI (III)

SECVENŢE ÎN ALB/NEGRU

 

Periplul african al delegaţiei române, început în Zimbabwe şi întrerupt pentru participarea la Conferinţa Francofonă din MAURITIUS, a continuat în AFRICA DE SUD. Până în urmă cu câţiva ani, noţiunile referitoare la această ţară se axau pe termenul "apartheid". Un rasism odios, ca să folosim un adjectiv la modă. O ţară în care albii, cruzi şi aroganţi, ţin in mizerie cumplită pe negri. Îi segreghează. Nu-i lasă să se aşeze pe bănci, în parcuri, să intre în restaurante, să frecventeze şcolile albilor...

Peste realitatea segregaţiei rasiale, mass-media şi tentaţia senzaţionalului au ţesut fel de fel de istorii. Africa de Sud a fost transformată, în acest fel, într-un pariu al comunităţii internaţionale, într-o perioadă istorică în care rasismul americanilor, sau al francezilor, nu erau cu nimic mai prejos. Burii avuseseră însă îndrăzneala să-l legifereze şi asta nu se putea ierta. Orice viciu poate fi înţeles sau tolerat, atât timp cât cel vicios nu-şi face din el un titlu de glorie.

Nu e, desigur, sarcina noastră să lămurim complexele probleme ale disputelor interrasiale. Mai ales acum, într-un moment în care ele reizbucnesc violent în cele mai neaşteptate locuri. În Germania, de pildă, care după calvarul fascist, îşi făcuse un principiu existenţial din toleranţă. Când America e răvăşită de o undă de rasism negru, când în fostul Est comunist răbufnesc conflicte între populaţia locală şi comunităţile de ţigani.

Un lucru este, însă, cert, şi vizitatorul bogatei ţări de la capătul continentului african nu poate să nu rămână impresionat: pe acest fond - nociv, desigur - al lipsei de drepturi civice a populaţiei majoritare, s-a dezvoltat o civilizaţie net superioară celei din restul Africii. Africa de Sud este o ţară modernă, dezvoltată, cu structuri bine închegate, cu un ritm de viaţă ordonat şi lipsită de excrescenţele ce au însoţit marşul spre democraţie al naţiunilor europene. Comunitatea de culoare însăşi cunoaşte, pe ansamblul său, un nivel de trai considerabil mai înalt decât al majorităţii ţărilor continentului.

Africa de Sud trăieşte un moment de cotitură în destinul său şi numai istoria va putea arăta dacă această cotitură va fi înainte sau înapoi. Spectaculoasa deschidere adusă cu sine de preşedintele Frederick De Klerk o dată cu alegerea sa, a generat procese contradictorii şi, deseori, incontrolabile. Renunţarea la principiile apartheidului, pregătirea terenului pentru accesul majorităţii negre la deciziile politice, reintegrarea RSA în familiile naţiunilor democratice sunt elemente de referinţă ale unei evoluţii ireversibile. Comparat adeseori cu un Gorbaciov al erei rasiale, De Klerk riscă să-i împărtăşească destinul, prin aceea că procesul pe care l-a declanşat n-ar fi exclus ca să-l măture chiar şi pe el din scena istoriei. Pentru că perestroika sa rasială n-a făcut, în ultimă instanţă, altceva, decât să-i stârnească resentimente din ambele direcţii: din cea a extremei mai conservatoare albe pentru distrugerea statu-quo-ului secular, care a permis construcţia ţării în forma în care ea există astăzi, şi din partea extremei radicale negre, care-l acuză de părtinirea unor grupuri etnice în detrimentul altora...

 

Vizita delegaţiei române, conduse de preşedintele Iliescu la Pretoria, a avut loc la numai două zile după anunţarea decernării premiilor Nobel pentru Pace, preşedintelui De Klerk şi lui Nelson Mandela. Prima delegaţie oficială dintr-o ţară a fostului Est comunist în vizită în Republica Sud Africană, avea privilegiul de a fi şi prima care să-i felicite direct pe cei doi deţinători ai importantului trofeu. Acest lucru s-a întâmplat în ordine protocolară. Primul a fost Nelson Mandela. Pentru a se întâlni cu el, preşedintele Iliescu s-a deplasat la Johannesburg - cel mai mare oraş al RSA - aflat la circa 70 km de

capitală, Pretoria. Sediul ANC (Congresul Naţional African) se află într-o clădire cu vreo 10 nivele, care a aparţinut unei bănci şi pe care guvernul a pus-o la dispoziţia partidului lui Mandela. Aflat într-o vizită în Europa, bătrânul şi legendarul luptător pentru drepturile negrilor s-a întors mai devreme cu o zi, pentru a se putea întâlni cu dl Iliescu. Cu un mers vioi şi o alură ce nu-i trădează vârsta - peste 70 de ani - Mandela ne-a salutat cordial pe noi, ziariştii care aşteptau pe hol, cu un "hello people", după care a intrat în încăperea rezervată convorbirilor. Au rămas să asiste ministrul de Externe

Meleşcanu şi ambasadorul Botez - acesta din urmă bucuros că în cei peste doi ani de când se află acolo avea în sfârşit prilejul să-l întâlnească pe Mandela. Pe hol, în două rame aurite, un disc de platină - al lui Quincy Jones, cu celebra înregistrare a hit-ului, "I just call to say I Iove you" însoţită de o dedicaţie, şi caseta de argint a aceleiaşi piese. Pictură militantă, afişe şi o grămadă de funcţionari de partid, negri şi foarte importanţi. Dar cel mai important e purtătorul de cuvânt al ANC, un alb, blond despre care cineva observa că "ori crede în ce face, ori s-a orientat din timp". La terminarea discuţiilor cei doi interlocutori fac declaraţii presei. Mandela e foarte polemic. Ne mărturiseşte că a intenţionat să refuze premiul Nobel, pentru motivul că guvernul preşedintelui De Klerk a acceptat să negocieze separat, în afara cadrului instituţionalizat, cu o formaţiune rivală, aliată de circumstanţă cu extrema dreaptă albă. Nelson Mandela îşi acuză rivalii că au mâinile pătate cu sângele celor de-o culoare cu ei. Dar a acceptat, până la urmă tocmai datorită semnificaţiei speciale a premiului pentru mişcare şi pentru cei pe care îi reprezintă. În focul discuţiei nici nu s-a prea observat că Mandela i se adresase dlui Iliescu cu apelativul "d-le prim-ministru"... Dl Iliescu elogiază personalitatea laureatului şi-şi manifestă satisfacţia de a fi printre primii care pot să-l felicite. Întâlnirea se termină cu mai multe fotografii de grup. Însoţiţi de o escortă zgomotoasă, plecăm spre unul dintre hotelurile de lux ale Johannesburgu-lui unde preşedintele urmează să-l

întâlnească pe unul din liderii celeilalte formaţiuni politice, a negrilor, Inkhata. Profităm de scurtul răgaz pentru a face câţiva paşi pe bulevardele centrale. Comerţ modern, dezvoltat. Mai puţină curăţenie ca la Pretoria. De altfel, Johannesburgul este locuit în proporţie de 85 la sută de negri. Strada este în general mult mai animată decât la Pretoria, unde după ora 17,00 oraşul devine pustiu. "Există un mod de viaţă specific al sud-africanilor" - ne explică dl. Edu, consulul nostru general la Capetown.

"Ei trăiesc în grupuri, în casă. Nu au o viaţă publică". Este pe undeva, reflexul unui sentiment de asediat.

Nu întâmplător, majoritatea cartierelor rezidenţiale pe care le-am întâlnit sunt înconjurate de ziduri înalte, cu sârmă ghimpată, şi au poliţie proprie. Iar pustietatea metropolei după ora 17 vine dintr-un reflex segregaţionisţ. Toate magazinele şi unităţile comerciale se închideau la această oră pentru a da posibilitatea personalului de serviciu de culoare să părăsească oraşul şi să ajungă în cartierele rezervate negrilor. Cei surprinşi după această oră în oraş aveau de-a face cu poliţia...

Întâlnirea cu preşedintele De Klerk a avut loc la Palatul prezidenţial. Situat pe o colină a oraşului, cu o splendidă panoramă, palatul are ceva din austeritatea oraşelor medievale europene. Aşteptăm tot grupul de ziarişti, la intrarea principală. Soseşte coloana oficială, bine gardată de unităţi speciale de securitate. După ce preşedintele De Klerk îl întâmpină protocolar pe preşedintele Iliescu la intrare, se fac fotografii, cameramanii trag cadre, constatăm că regulile stricte de protecţie ne interzic accesul în clădire. Rămânem, deci, pe dinafară. Ca să vedem o scenă parcă scoasă dintr-un film de aventuri. De pe colina din faţa intrării înţesate de arbori exotici, coboară agale vreo trei luptători antiterorişti încărcaţi cu armament precum pomii de Crăciun. Al patrulea "cade" pur şi simplu dintr-un arbore stufos plasat exact în faţa intrării. Are vreo trei pistoale, două cuţite şi câteva grenade prinse de centură... Recepţia oficială are loc două ore mai târziu la Casa de Oaspeţi Prezidenţială, de pe o altă colină a oraşului. Situată într-un parc uriaş, casa este un veritabil muzeu, cu portrete de buri celebri şi mobilier din secolele trecute. Sala de recepţie e spaţioasă. O orchestră cântă în surdină în timp ce se adună oaspeţii. Sunt vreo 200, şi zărim printre ei doar vreo 5 sau 6 negri. Mai târziu aflăm că sunt... ambasadori ai unor ţări africane. Deşi abolit, apartheidul continuă să funcţioneze, susţinut acum de ambele părţi. Se rostesc cuvântările oficiale. Cea a preşedintelui De Klerk este caldă, poetică. Sunt remarcate condiţiile asemănătoare ale ţărilor noastre, ambele marcate de o propagandă tendenţioasă şi partizană. Este salutat momentul cunoaşterii reciproce a adevăratelor valori care ne caracterizează. În răspuns, preşedintele Iliescu nu pierde prilejul de a-şi exprima satisfacţia sa fie printre primii oaspeţi străini care-l felicită pe preşedintele sud-african pentru premiul Nobel, subliniindu-i calităţile esenţiale - deschiderea şi curajul - care-i marchează demersul. Dl. Iliescu este primul şef de stat - nu numai din Est - care vizitează Africa de Sud după renunţarea acesteia la segregaţia rasială şi ambasada din România este una dintre primele deschise în această parte a continentului. Asistenţa - în care se regăsesc numeroşi membri ai diasporei - este emoţionată şi aplaudă cu căldură cele două discursuri. Se ciocnesc cupe de şampanie şi întâlnirea capătă un aspect cu totul informal. Cei doi preşedinţi coboară de pe podiumul unde s-au semnat documentele oficiale şi pătrund în mijlocul invitaţilor. Dl De Klerk se întreţine şi face fotografii cu ziariştii români. Este deschis şi amabil... Dl Iliescu stă, pe rând, de vorbă cu oameni din diaspora. Plecaţi de mai multă vreme sau de mai puţină. Dar ducând cu toţii dorul casei şi nostalgia meleagurilor natale. Chelnerii care asigură serviciul sunt toţi tineri, tunşi scurt, încălţaţi în ghete solide şi li se ghiceşte, discret, pistolul pe sub bluzele albe. Ambasadorul Botez poposeşte în mijlocul stewardeselor avionului prezidenţial şi nu se mai desprinde de acolo decât în urma somaţiei secretarului de stat Tinca, acesta îndemnându-l să-şi facă datoria de diplomat şi să-i prezinte preşedintelui Iliescu personalităţile prezente. Din păcate, nu prea le cunoaşte nici dânsul. Întrunirea se prelungeşte mult peste cele două ore programate şi se uneşte cu următorul punct din program: întâlnirea cu diaspora. Ca de obicei, o întâlnire caldă, nostalgică, dar cu reproşuri: ştim prea puţine lucruri despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în ţară! Dar cine să le spună? Ajungem aici din nou la spinoasa chestiune a reprezentării diplomatice a României, în Republica Sud-Africană ar trebui să dispunem - prin prisma importanţei si a deschiderilor practicate - o misiune de rangul uneia din ţările europene importante. Şi având în frunte un diplomat de profesie sau o personalitate reprezentativă. Dl Botez este, cum spuneam, un "vestigiu" al concubinajului fesenisto-liberal din timpul guvernului Stolojan şi a ajuns aici în urma negocierii cu partidul dlui Câmpeanu şi a unor funcţii în diplomaţie. Onest profesor şi persoană altfel agreabilă, domnia sa n-a reuşit însă nici un moment să se ridice la înălţimea unui asemenea mandat. N-a reuşit nici măcar să-şi aproprie date elementare de protocol. Astfel, în cursul unui discurs al preşedintelui, la o întâlnire oficială, a plecat de lângă dl Iliescu, ducându-se într-un colţ al sălii, pentru a discuta ceva cu cineva...

Optimismul cu care lumea priveşte procesele în curs din RSA nu prea are justificare în interior. Atmosfera este mai degrabă una tensionată, de îngrijorare, şi alegerile din aprilie 1994, la care vor participa pentru prima dată în istoria ţării toţi locuitorii săi, sunt aşteptate cu teamă de comunitatea albă, care, previzibil, se va vedea înlăturată de la putere. Cei aproape 5 milioane de albi, răspândiţi în masa de cetăţeni de culoare, nu au prea multe şanse în faţa celor 28 milioane de negri. Se avansează tot felul de soluţii, chiar şi ideea unei federalizări, dar în nici una minoritatea nu va putea dispune de argumentele necesare pentru a-şi păstra prerogativele. Din nefericire, comunitatea de culoare a intrat într-un acut proces de dezbinare şi de concurenţă. Partidul negrilor zuluşi, Inkhata, reclamă - prin numărul color care-i reprezintă - poziţia ocupată în prezent de Congresul Naţional al lui Nelson Mandela. Disputele fac aproape zilnic victime, şi dezbinarea celor două comunităţi este tot mai acută...

În ordine cronologică, prima manifestare oficială a vizitei a fost primirea la primăria din Pretoria. Primarul - dl. Nico Stoffberg - fusese doar cu câteva săptămâni în urmă la Bucureşti. Ne-a primit în mare ţinută protocolară, cu colanul auriu - insemn al demnităţii sale - pe piept şi a avut o lungă discuţie, la dineul pe care l-a oferit, cu preşedintele lliescu. Din păcate, prezenţa grupului de oameni de afaceri români la

Pretoria nu s-a soldat cu prea multe contacte, şi din cauza ineficienţei în această direcţie a ambasadei. Am avut însă prilejul să notăm şi o reuşită: între Pretoria şi Johannesburg am vizitat sediul societăţii mixte "Springfield - Roman", înfiinţată pentru a comercializa autotractoare şi autocamioane produse la Braşov pe piaţa africană. Componentele aduse pe mare din România se montează în halele societăţii.

Am văzut în sala de expunere două camioane pregătite pentru vânzare cu un aspect pe care nu credeam că ar putea să-l aibă produsele braşovene. E drept, li se pun aici motoarele (Mercedes sau G.M.), dar finisarea e de excepţie. Cele vreo zece bucăţi deja vândute dau bune speranţe patronilor.

Timpul petrecut în această ţară, a cărei climă şi vegetaţie amintesc mai degrabă de Europa decât de Africa, a fost scurt şi ne-a părut şi mai scurt nouă, celor care l-am trecut dornici de a afla cât mai multe despre acest veritabil miracol. Un miracol care se datorează tenacităţii şi hotărârii cu care emigranţii de acum un secol şi mai bine au trudit pentru a-şi clădi aici un nou cămin şi o nouă patrie. Rezultatele sunt pe măsură şi - cu corecturile de ordin umanitar necesare - R.S.A. poate constitui un model pentru întreg continentul. Cu condiţia ca transformările ce au loc aici să fie însoţite de înţelepciune, toleranţă şi convingerea intimă că patria este acel lucru ce nu poate fi împărţit în numele nici unei cauze.

Octavian ANDRONIC

.