Publicat: 15 Ianuarie, 2019 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1994?
TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI
 
ARTA SACRIFICIULUI ÎN POLITICĂ
Mi se pare cel puţin straniu faptul că îndelungata luptă pe care o duce presa, în aceşti ultimi patru ani, împotriva deţinătorilor unor pârghii ale puterii s-a soldat cu doar două victime. Şi acelea dintr-o zonă ce poate fi considerată neesenţială pentru funcţionarea mecanismelor sociale. Este vorba despre domnul Sălcudeanu, fost ministru al Culturii, atacat cu violenţă şi învinovăţit de a fi fost surprins de un comando gazetăresc, într-o ţinută mai neglijentă şi înconjurat de câteva sticle, în biroul său ministerial, şi de Paul Everac, fost director general al Televiziunii Române, silit să demisioneze după o campanie furibundă declanşată de calitatea slabă a ultimului Revelion. În ambele cazuri este vorba despre intelectuali, şi despre oameni bănuiţi a avea simpatii de stânga şi despre culpe care intră foarte serios în zona minată a subiectivismului. Aceste victorii ale presei democratice - cum ar putea fi considerate - ar putea să aducă puţină alinare celor îngrijoraţi de ineficienţa "câinelui de pază al democraţiei", în confruntarea sa cu Puterea tentaculară. Iată, deci, că lupta n-a fost în zadar, că ceva s-a mişcat. Simplă iluzie. Pentru că acestui exemplu îi pot fi contrapuse zeci, sute de altele, în care caravana a trecut liniştită în corul de lătrături dezamăgite. De ce - în ciuda motivelor arhisuficiente - nu a căzut până acum nici un "cap” din zonele fierbinţi ale
tranziţiei economice şi politice? De ce nici una dintre persoanele dovedite a produce frâne sau pagube în procesul acestei chinuite restructurări n-a suferit, până acum, rigorile măcar ale unui oprobriu public, sancţionat de autorităţile îndrituite? De ce schimbările făcute, sub presiune s-au transformat, de-a dreptul miraculos, în avansări spectaculoase? Sunt întrebări la care se poate răspunde într-un singur fel: prin aceea că simulacrul democratic instaurat la noi, cu concursul direct al unei prese care s-a considerat adeseori deasupra legii, a făcut ca răspunsurile să fie de aceeaşi natura. Disputa s-a transformat într-un dialog al surzilor, în care nici una dintre părţi n-a fost dispusă să asculte argumentele celeilalte. Un joc de-a "să vedem cine-i mai tare”, în care capetele cerute, cu o insistenţă cel mai adesea invers proporţională importanţei lor, au refuzat să cadă.
 
Cazurile Sălcudeanu - Everac nu sunt altceva decât un bacşiş cinic. Un "os" aruncat haitei pentru a o potoli şi pentru a-i da iluzia că lătratul i-a fost cu folos. Dincolo de cei sacrificaţi, cu o - de asemenea - cinică uşurinţă, rămâne realitatea conservării unor structuri preocupate de propria lor supravieţuire. Cei doi pioni permit rămânerea pe tabla de luptă a regilor şi a nebunilor.
 
Octavian ANDRONIC