Publicat: 16 Martie, 2015 - 00:00
Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1990?

"LIBERTATEA este primul ziar pe care l-am simţit eliberat de orice prejudecăţi"

Gîndesc şi simt România alături, acum, de toate popoarele europene. Este un moment splendid şi consider important ca poporul român să privească cu responsabilitate şi cu angajament noua sa situaţie şi să se bucure în continuare de acel 22 decembrie. Şi asta s-o facă avînd ajutorul tuturor popoarelor europene. Revoluţia a fost făcută de tinerele generaţii fără ajutor din afară. Este convingerea mea şi nu numai a mea. "Libertatea" este primul ziar din ţara dumneavoastră pe care l-am simţit eliberat de orice prejudecăţi. L-am avut în mînă de la primul său număr. Îl citesc zilnic. Ziarul îşi respectă numele.

LUIGI AMADUZZI
- ambasadorul Italiei la Bucureşti -


Libertatea din 16 martie 1990, pag. 1-a

PROCESUL DE LA TIMIŞOARA

Au avut cuvântul martorii acuzării

Atit de aşteptata pauză in desfăşurarea acestui proces - intermezzo atît de necesar nu numai din punct de vedere biologic, ci mai ales din acela al sedimentării informaţiilor căpătate, al încercării de obiectivizare, vizavi de faptele, de argumentele invocate - nu a intervenit Curtea şi-a desfăşurat imperturbabil activitatea chemînd la bară primii dintre martorii acestui proces - martorii acuzării.

Am aşteptat cu deosebit interes trecerea la această nouă fază a procesului, sperind că, in fine, vom cunoaşte, vom afla măcar cîte ceva, despre adevărurile esenţiale legate de Revoluţia din Timişoara. Am sperat că, în fine, vom pătrunde prin fanta deschisă de mărturii, în desişul de incertitudini, de majore întrebări ce privesc aspectele de fond ale evenimentelor ce se referă la răspunderile politice şi Implicit penale ale genocidului. Din păcate, am trăit încă o deziluzie.

O deziluzie, pentru că, in afara, faptului că la deschi- derea şedinţei de judecată un reprezentant al apărării a pus, din nou, in discuţie implicarea în cauză a lui Coman Ion - cerere pe care curtea a socotit-o încă prematură - in rest totul a privit aspecte secundare ale genocidului de la Timişoara, s-a referit lâ vinovăţiile inculpaţilor "din rîndul doi" - am spune, trimişi în judecată pentru transportul şi arderea celor ucişi la Timişoara.

Am aflat astfel, cu lux de amănunte, ce au discutat pe drumul spre Bucureşti cei ce se aflau in cabina autoizotermei pline de cadavre, unde şi-a cumpărat mincare şoferul, cum s-au schimbat numerele de înmatriculare ale vehiculelor ce executau escorta odiosului transport. Ne-am lămurit asupra orei în care vehiculul a ajuns la Crematoriu, asupra felului cum au fost descărcate corpurile celor ucişi, cum a fost spălată apoi maşina, aflînd că cei care au executat această sinistră operaţie au găsit, pe podea, monede şi chei yale căzute din buzunarele morţilor. Ne-au spus cei şase martori audiaţi - şoferul maşinii lucrătorii din cimitire şi fochiştii de la crematoriu - eum au fost remuneraţi, cu cite 6000 de lei pentru a fi cit repede corpurile acelor oameni. Cunoaştem acum rolul Iul Bariu, fostul şef al Direcţiei economice din IGM în organizarea acestui rug funerar ordonat de dictatură, ştim că şi-a confecţionat pentru această acţiune o Identitate falsă de medic legist (el a fost recunoscut şi denunţat autorităţilor de unul dintre cel ce au lucrat în acea noapte de coşmar la crematoriu, în urma unei emisiuni TV de după Revoluţie, cînd Baciu, tn uniformă de colonel, lua atitudine faţă de cei ce sustrăgeau a-iutoare primite din străinătate). O şedinţă pentru oameni, pentru stabilirea vinovăţiilor celor în cauză. Ce păcat însă că această prolixă desfăşurare de mărturii, că acest exces da probatoriu, dus pină ia ultimul amănunt, de acuzare, a privit, cei puţin pînă acum, fapte deja cunoscute, realităţi Incontestabile şi in acelaşi timp marginale, din perspectiva interesului public şi istoric al acestui proces. Oare vom beneficia de asemenea probe şi în privinţa marilor vinovaţi, vom ajunge la o a-semenea saturaţie de adevăr şi în legătură cu "punctele forţă" ale procesului: cine şi din ce ordin a tras, ce rol au avut armata, securitatea, miliţia? A existat o pregătire a revoluţiei? Mai există şi alţi vinovaţi în comiterea genocidului de la Timişoara, alţii decit cei aflaţi în boxă? Să spe-

Val. VOICULESCU


​Libertatea din 16 martie 1990, pag. a 2-a


​Libertatea din 16 martie 1990, pag. a 3-a


Libertatea din 16 martie 1990, pag. a 4-a

​​Semnul întrebării

Regii fac politică

In monarhiile constituţionale, regii au un rol mai mult de-corativ-reprezentativ, de simbol traditional al naţiunii. în lumea contemporană cele citeva monarhii rămase încă in picioare şi pe care le poţi număra pe degetele de la mîini, "se aliniază, în general, acestor principii constituţionale neamestecîndu-se în guvernare şi plasindu-se deasupra competiţiilor din viaţa politică. Desigur, în istoria manarhiilor constituţionale au mai existat pe ici pe colo, şi cazuri contrarii confirmind că în fapt excepţille întăresc regula.

Dacă ne amintim bine, astfel de excepţii s-au făcut simţite din plin in secolul nostru şi pe meleagurile unei ţări carpato-dunărene, unde monarhul "constituţional", intrat în ţară prin efracţie şi instalat printr-o lovitură de stat pe tronului său minor, a domnit timp de zece ani după perceptul - "statul stat eu". Pînă la urmă, nemulţumindu-se să se rezume la tot felul de găinării ce i-au adus o avere de miliarde, plasată în diverse colţuri ale lumii, — bani negri pentru zile negre — monarhul nostru a ajuns să dicteze politica desfiinţînd toate formaţiile politice din ţară şi creîndu-şi un partid unic, proprietate personală pe care l-a botezat ca fiind al "renaşterii naţionale".

Si, cum avea marota uniformelor, schimbînd aproape în fiecare an pe cele ale armatei, şi-a echipat şi partidul propriu, in care înscrierea funcţionarilor de stat era obligatorie, în costisitoare uniforme. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu întregul tineret şcolar, silit să poarte pantaloni scurţi pînă şi Ia examenul de bacalaureat.

Din acest carusel al uniformelor, monarhul "constituţional" in cauză şi-a tras partea leului, însumînd sume fabuloase suportate de stat şi popor.

S-a întîmplat ca pînă la urmă regele amintit, ajuns pe tron printr-o lovitură de stat, să-l piardă într-un mod asemănător, plecînd în pribegie intr-o staţiune balneară de pe malul lusitan al Atlanticului, împreună cu ibovnica devenită, ulterior, soţie morganatică.

Pe tronul vacant a fost. instalat, din nou, regele minor, fiind însă ignorat total de ge-neralul-dictator, proclamat conducător deplin al ţării şi care i-a rezervat un insignifiant rol decorativ. Pînă la urmă însă tînărul rege, folosind împrejurările istorice şi bucurîndu-se de sprijinul total al armatei ţării (şi nu al partidelor istorice sau neistorice cum s-a fabulat şi se mai fabulează) l-a răsturnat şi el pe generalul dictator devenit între timp mareşal, executat după ce monarhul a refuzat, în contextul istoric al vremurilor, să-l graţieze. Mai tîrziu, un alt regim de dictatură, instaurat în tară, l-a forţat pe rege să abdice şi să ia drumul exilului, oferindu-i drept compensaţie un tren încărcat cu valori familiare pentru a avea din ce să trăiască dincolo de hotarele tării, mai cu seamă că din averea bogatului său tată nu prea s-a ales cu nimic atunci cînd acesta şi-a dat obştescul sfîrşit. Procesul de succesiune judecat de un tribunal din occident, s-a încheiat aşa cum ne amintim, cu un verdict favorabil fratelui vitreg, dintr-o primă căsătorie morganatică şi mămicii vitrege din cel de al doilea mariaj morganatlc al năbădăiosului tătic regal. Au trecut mai bine de patru decenii de cind tînărul rege, ajuns astăzi la venerabila vîrsta de aproape 70 de primăveri, a plecat forţat de pe tronul ţării în cauză. Şi basmul s-ar încheia aici dacă între timp poporul ţării respective n-ar fi făcut o Revoluţie ce a uimit întreaga lume, dînd jos de pe tronul improvizat pe o sinistră calfă de cizmar devenit împărat fără coroană. Atunci regele, care 43 de ani a stat cuminte pe malul lacului elveţian Le-man, ocupîndu-se de diverse afaceri oneste şi crescîndu-şi in linişte cele patru fete ale sale, s-a gîndit că n-ar fi rău să se mute pe malul unei ape curgătoare din apropierea fostului său palat aflat acum în reparaţii, de pe urma avatarurilor Revoluţiei.

In consecinţă, s-a lansat in politică, ceea ce, să spunem drept, nu-l prea onorabil pentru cineva care doreşte să redevină monarh constituţional. Pentru început, s-a apucat să dea interviuri, în stînga şi în dreapta, luînd parte unor formaţiuni politice care pretind că l-ar susţine să se reîntoarcă pe tronul pierdut şi incriminînd pe altele ce nu catadixesc să-l bage în seamă. Iar acum, în preajma declanşării campaniei electorale pentru primele alegeri libere după mulţi ani in ţara respectivă, fostul rege se arată indignat de faptul că şeful statului urmează să fie ales prin vot u niversal, după cum declara zilele trecute unui cunoscut cotidian italian. "Nu este democratic" perora fostul monarh. Şi răspunzind la întrebarea pusă de ziarul în cauză "Ce părere aveţi de organizarea unui referendum care să hotărască dacă va fi monarhie sau republică?", era categoric: "Ei ar vrea acest referendum. Cum poţi cere unui popor să-şi spună părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte sau abia le cunoaşte? N-ar fi drept nici pentru Front, nici pentru mine".

Prin urmare, dacă nu poporul, catalogat astfel, de ignorant şi incapabil de a discerne, ar fi chemat să decidă, atunci cum ar vedea majestatea sa reîntoarcerea acasă? Prin chemarea făcută de cîteva partide politice, a căror pondere reală în societate urmează de abia încolo s-o determine rezultatul urnelor, sau printr-o lovitură de stat cum s-a mai întîmplat nu o singură dată in istoria dinastiei străine instalată în fruntea statului după ce domnitorul autohton fusese silit să abdice în 1866 cu pistolul la tîmplă?    

Cînd te apuci de politică trebuie să rămîi cu picioarele pe pămînt şi nu să visezi cai verzi pe pereţi. Cred că acest lucru este valabil pentru toată lumea, inclusiv şi pentru foştii monarhi.

Crăciun IONESCU