Publicat: 17 Martie, 2015 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1990?

Libertatea din 17 martie 1990, pag. 1-a


​Libertatea din 17 martie 1990,  pag. a 2-a

INTERZIS SUB DICTATURĂ

Testamentul politic al mareşalului ION ANTONESCU

N. R. Prezentul document, interzis cu vehemenţă sub regimul ceauşist, a apărut pentru prima dată în România Liberă şi independentă ]n revista "Cronica" din Iaşi, apoi în "Curierul de Iaşi" ziar al tipografilor ieşeni liberi (anul I, nr. 2, 22 ianuarie 1990, pagina a 4-a), precum şi în săptămînalul independent al tineretului buzoian "Focuri vii" (anul 1, nr. 2, 9 februarie 1990, pagina a 4-a), publicaţie din care a fost preluat şi de ziarul nostru.

Un om care fără nume, fără protecţie, fără bani şi partid, s-a urcat în stat la cel mai înalt loc de conducere şi răspundere, acel om are datoria să se justifice, iar poporul şi istoria au dreptul să-l judece!
Am să expun faptele şi acţiunile mele politice, economice şi militare, dar acestea nu vor fi complete în momentul de faţă.
Poporul, prin dv., îşi va da verdictul, iar mîine Istoria pe al său. Expun toate actele şi faptele mele, ca poporul să ajungă la înţelegerea lor.
Daţi Istoriei adevărul, şi nu faceţi faţă unei situaţii de moment!

Eu vă voi spune adevărul aşa cum onoarea mea de soldat m-a făcut să-l respect toată viaţa. Consideraţi, vă rog, scăpările nu ca o ieşire şi o menire intenţionată. Nu am fost omul unor astfel de calcule şi nu voi fi, dar nu am văzut piesele dosarelor şi miilor de rezoluţii ce am dat în aceşti patru ani în care se găseşte imprimat sufletul meu! Prima mare acuzare ce mi se aduce, aceea de a fi premeditat luarea puterii împreună cu Codreanu, vreau s-o spulber acuma.

La instrucţie am avut onoarea de a declara că primul contact cu legiunea a fost în 1933, cînd Regele (Carol al II-lea - n. ns.) mi-a cerut părerea cu privire la Garda de Fier. Ştiam că ei tulburau ţara şi că periclitau graniţele. Am spus Regelui ce credeam atunci: "Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare, decît să mor în paradisul unei Românii mici". Întrevederea de atunci a avut drept scop orientarea mea, ajungînd la concluzia că Codreanu nu va putea duce ţara pe panta ascendentă la care spera, ci dimpotrivă.

Problema dinastiei o privea sub o lumină diferită decît a mea. Codreanu mi-a declarat că "în douăzeci şi patru de ore de la luarea puterii va trece la Germania şi că va cere abdicarca Regelui". Iar eu i-am răspuns: "Domnule Codreanu, cel dintîi pe care va trebui să-l împuşcaţi a-tunci va fi generalul Antonescu".

În politica internă, am arătat că a introdus din nou pistolul cu care ştiam că va aduce vărsare de sînge. În decembrie 1937, Garda de Fier a făcut un marc pas în simpatia opiniei publice. Regele a încredinţat formarea guvernului Iui Octavian Goga. Am spus atunci Regelui Carol: "Formaţiunea Goga nu va putea fi durabilă decît introducînd în formaţie legiunea şi pe Dl. Dinu Brătianu".

De ce? Pentru că am afirmat atunci Regelui că: "niciodată ideea nu poate fi distrusă cu pistolul, mai bine s-o aducă la putere şi să se vadă dacă este o fericire pentru neam, sau na..." Eu ştiam însă că ea nu va avea sorţi buni, deoarece toată pleava societăţii româneşti se afla înscrisă în acţiune.

Eu am dat Regelui această idee de a o aduce la putere şi el m-a însărcinat cu formarea guvernului. Am refuzat, nevoind să trec peste Octavian Goga, pentru care aveam o mare stimă. Soluţia Regelui a fost să intru în guvern ca ministru al Apărării Naţionale, pentru că prezenţa mea în guvern era o mărturie şi o chezăşie că politica externă a României nu se va schimba ştiindu-se că programul lui Codreanu aducea schimbarea acelei politiei în 24 de ore şi va orienta ţara către Germania. Atunci, forţat şi contrar uzanţelor, ca ministru al Armatei să facă declaraţii politice, eu am făcut-o! Eram convins. Păstram faţă de Germania amintirea războiului trecut (din 1916-1918 - n.ns.) şi mai ales m-a îndemnat structura mea intelectuală...

Guvernul Goga a ţinut 40 de zile şi omorurile începuseră. Regele, impanicat mi-a încredinţat mie formarea guvernului. Am acceptat pentru că prea des se schimbau guvernele. Pentru ce? Opinia publică ştia prea bine cauzele.

Regele a voit să introducă în guvern două persoane pe care nu le puteam accepta. Am apelat la Codreanu, ru-gându-l să înceteze agitaţiile. Cu ocazia acelei convorbiri, el a recunoscut că nu avea nici un program de guvernare.

Codreanu a fost arestat şi eu m-am dus Ia proces, pentru că, după mine, atunci cînd vezi că un om se îneacă este omeneşte să-i întinzi o mînă de ajutor.

Pe Horia Sima l-am văzut în timpul cînd el era ministru în guvernul Gigurtu. La convorbirea avută, mi-a declarat: "Domnule general, spuneţi drept, am eu mutră de prim-ministru?"

S-a petrecut ultimatumul rusesc (din 28 iunie 1940 - n. ns.). Cu acest grav eveniment am trimis o scrisoare de protest pentru cedarea fără luptă a doua provincii româneşti. La două zile după aceasta am fost dus la Bistriţa. Aici mi se impută că aş fi pregătit legătura cu Germania în vederea luării puterii. Eu nu cunosc limba germană şi formaţia mea intelectuală şi spirituală mi-am format-o la şcoala franceză. Nu am uitat odiosul tratat de la Craiova şi de la Bucureşti (din anul 1918 - n. ns.). Nu am uitat că în Alsacia şi Lorena avem 2 000 de cruci şi in 1916 jertfele noastre de pe front.

La Mănăstirea Bistriţa am aflat că Regele Carol II se îndreaptă cu faţa spre Germania. Graniţele se prăbuşiseră (în lunile iunie-august 1940    - n. ns.).

Eliberat de la Bistriţa, regele nu a încredinţat formarea unui guvern de unitate naţională. Am vizitat pe oamenii politici: Maniu, Brătianu, Stelian Popescu şi alţii, cerîndu-Ie să discutăm programul de guvernămînt, care consider că este o datorie sfîntă pentru omul destinat să ia conducerea ţării. Dar eu nu veneam nepregătit după cu adeseori s-a spus. Deşi nu aveam un program scris, eram completamente orientat.

Răspunsul tuturor oamenilor politici a fost: "Întîi aduceţi Abdicarea lui Carol II, apoi vom discuta". Cînd s-au prăbuşit graniţele, împreună cu Mareşalul Prezan, am hotărît să mergem la Rege să formăm un guvern de colaborare cu oamenii politici. Oamenii politici însă nu au voit: toţi s-au tras deoparte. Eu am rămas singur. Urmează apoi cele petrecute la 6 septembrie 1940!

Regele mi-a spus: "Nu te las, nu pleca. Nu am pe altul. Tu eşti un patriot"... Strada fierbea. Am întrebat pe Generalul Coroamă, comandantul Diviziei de Gardă, dacă va apăra pe rege? Acesta mi-a răspuns: Nu trag în popor. Nu-l apăr pe Rege! Am cerut părerea aghiotanţi-lor regali. Toţi, fără deosebire, mi-au spus că Regele trebuie să plece. Am chemat generalii. Toţi, absolut toţi afară de Paul Teodorescu şi Mihail, au spus că Regele trebuie să abdice!

Regele s-a consultat toată noaptea cu oamenii săi politici şi s-a convins că ţara cere abdicarea sa. A pus însă drept condiţie ca să abdice să-mi iau cu asupra-mi partea din prerogativele regale, iar eu am promis Regelui Carol II să stau stîlp de veghe lîngă Voievodul Mihai, viitorul Rege şi să-i păstrez tronul...

...Am primit din partea Regelui puterea, smerit, cum primeşte credinciosul sfînta cuminecătură în faţa altarului.

Deci iată, domnule Preşedinte şi onoraţi judecători, actul premeditării de care am fost acuzat c-am făcut pentru luarea puterii în stat! Eu nu aveam nevoie de sprijin german pentru a veni la putere, deoarece însuşi Regele ţării mi-a încredinţat-o!

Odată cu luarea conducerii a începui adevăratul calvar al vieţii mele!

Prima mea giijă a fost să iau contact cu forţele politice care reprezentau forţele de stat. Toate m-au recuzat. Domnul Maniu, orice ar spune astăzi, mi-a oferit atunci pe Mihail Popovici şi pe Aurel Dobrescu. La această ofertă i-am spus: "Domnule ministru, sînt timpuri prea grele pentru ţară ca să glumim". De aceea, domnilor, în guvernarea mea nu au figurat persoane marcante.

A sosit Horia Sima, găsit deghizat în cioban la Braşov. El a venit pe baza unei mişcări slabe puse la cale de S.S.-ul german.

Horia Sima avea pretenţii foarte mari. Am menţionat de la început că o guvernare legionară ar fi fost dezastruoasă pentru ţară, dacă ar fi fost lăsată singură. M-am situat pe această bază la acceptarea unui guvern cu elemente legionare. S-a spus că poziţiile dominante au fost ale lui Sima. Nu este adevărat Armata o aveam cu, iar Internele generalul C. Petrovicescu, un bun, vechi şi încercat prieten, ale cărui caracter şi curaj se dovediseră. El a fost singurul care, atunci cînd eram surghiunit la Bistriţa, mi-a adresat lungi felicitări şi scrisori ştiind bine la ce se expunea în acel moment. Petrovicescu a întrecut cerinţele lui Sima, însă a fost depăşit. A greşit şi a fost de mult pedepsit.

Cu privire la guvernarea împreună cu Horia Sima: Pe aceia care au fost duşi la Jilava, am făcut-o ca să-i salvez. Acolo se afla o gardă militară pe care mă puteam bizui. Voiam să-i salvez de gloanţele pistoalelor celor care vroiau să se răzbune. Începusem să avem două armate în stat - Eu îi lăsam să se uzeze, pentru că nu aveam încă armată în totalitate de partea mea. Ea ieşise din catastrofa graniţelor. Armata a venit spre mine atunci cînd un soldat a fost stropit cu benzină şi ars de legionari. A fost un moment hotărîtor pentru neamul românesc. Armata singură a hotărît atunci.

Partidele politice s-au retras definitiv din calea mea. Le-am arătat că un guvern de militari este ultima formă politică pentru un stat. România nu ajunsese în situaţia să aibă nevoie de el, ea avea rezerve. Dar politicienii s-au menţinut în refuzul lor de a participa la conducere.

Ţara îşi sprijinea frontierele pe Liga Naţiunilor, pe Mica Înţelegere şi pe forţele ei militare. Toate aceste edificii au fost prăbuşite...

...Nu am premeditat şi pus la cale primirea coloanei a V-a germane pe pamîntul ţării, nu am avut sprijin german. După cum ştiu să-mi apăr demnitatea mea de om, am ştiut să mă situez pe o linie justă, pentru că nu sînt omul care să facă tranzacţii cu demnitatea poporului român. Am sprijinit România pe Germania, pentru că ea era singura care oferea garanţie frontierelor (la 31 august 1940 - o. ns.). Am dat, conştient de situaţie, consimţământul la trecerea trupelor germane prin ţară. Nu aveam de ales. Orice rezistenţă ar fi dus la prăbuşire. Am fi avut soarta sîrbilor. Evreii, comuniştii, politicienii ar fi fost exterminaţi. Serbia a pierdut 803 000 de oameni. Generalul Nedici mi-a cerut ajutor: "Salvaţi-ne, ne omoară pe toţi - croaţi, unguri, sîrbi, şi noi între noi"!

Am făcut război cu Uniunea Sovietică. Aceasta mi-au cerut-o onoarea poporului român şi imperativul momentului. Nu puteam periclita viitorul Ţării! Orice s-ar afirma astăzi aici, nici un om politic nu ar fi luat puterea în acele momente.

În privinţa ororilor războiului, se va cunoaşte adevărata mea poziţie şi zilnicele eforturi ce le-am făcut pentru a-i ţine pe toţi pe calea omeniei. Nu cer nici o favoare dar să se ţină seama, cînd eu sînt judecat, de faptul că nu există război fără să se săvîrşească cruzimi peste capul şefilor. De exemplu, lăsînd la o parte războaiele din antichitate, să luăm războiul de 30 de ani, războiul de secesiune, războiul anglo-bur şi altele. Mai mult, aviaţia a distras, contrar legilor războiului; a făcut zeci de mii de victime, ne-a omorît copii, studenţi, a atacat spitale şi biserici, distrugîndu-Ie. De aeeea să nu se considere că soldaţii au trădat legile umanităţii; toţi le-au trădat.

În ceea ce priveşte aservirea bogăţiilor Ţării, mi se aduce pe nedrept această acuzaţie. Dacă mi-aţi fi dat putinţa, v-aşi fi arătat legile economiei, v-aş fi arătat ce acoperire bună avea moneda. S-au găsit 40 de vagoane de aur, cînd România, în toţi anii de pace, abia adunase 16. Da, în 1944, Banca Naţională a României avea în seif 40 de vagoane de aur! România nu a dat nimic şi a primit totul pe bază de acorduri: petrol, bumbac, cereale. Creditul era de 3 la sută. Am salvat capitalul străin, telefoanele şi chibriturile. Nu am avut legi de vasalitate faţă de Germania, ci de egalitate. Mareşalul Antonescu - mi-am zis - nu se compara cu generalul Nedici (din Serbia - n. ns.). Bugetul nostru de război a fost echilibrat faţă de bugetul războiului trecut.

Cu privire la muncitori: nu am scos niciodată armata contra muncitorilor. Nu am avut niciodată vreo grevă. Cred că nici un partid politic în această ţară nu poate arăta o filă albă în această problemă.

De la toate instituţiile au fost retrase baionetele în cazărmi.

Am fost prezentat ca dictator. Ştim că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? Am suspendat Constituţia care era teroristă. Am tins spre o democratizare a ei. Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele şi faptele fără polemici, care la noi ajung triviale. Nici un evreu fugit din Transnistria şi judecat în ţară nu a fost executat. Peste şapte mii de legionari au fost reabilitaţi pe front. În lagărul de la Tîrgu Jiu, cu o capacitate de 2 000 de paturi, erau internaţi doar 1 700. Acest lagăr, întocmit din timp de pace, a făcut parte dintr-un plan al Marelui Stat Major. Prin acel lagăr s-a pus capăt ori s-a pus frîu nebuniei îmbogăţirii de război şi speculei. Declar că lagărul nu a fost niciodată complet.

Despre comunişti: ei nu erau cu ŢARA. Le-am oferit posibilitatea să plece in Uniunea Sovietică, pe care o so-coteau patria lor. Cui a vrut, i-am dat voie să plece. Pe cei notorii i-am găsit în lagăre sau în închisori, cu vechi condamnări. Nu i-am persecutat.

În testamentul meu politic, dacă voi mai avea timp să-i scriu, voi spune:

Scump popor român, sînt mîndru că am făcut parte dintr-o naţie cu dublă ascendenţă romană şi dacă, a cărei istorie a fost luminată de strălucitoarea figură a lui Traian şi de jertfa marelui Decebal. Am luptat în două războaie pentru gloria ta! Sînt fericit să cobor cu cîteva clipe mai devreme Iîngă martirii tăi. Toţi au luptat pentru dreptatea ta! Foştii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu mă desolidarizez de greşelile lor. Las Ţării tot ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă. Acest război, care s-a sfîrşit ca înfrîngerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914.    

Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare Dvs.. şi urmaşii Dv. veţi face mîine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrînt. Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pămîntul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici cînd veţi fi morţi.

Am terminat. Dar, înainte de a încheia vreau să vă reamintesc:
Scipio Africanul a urmărit pe Hanibal peste cîmpiile Franţei, ale Spaniei, ca să-I înfrîngă pe nisipurile fierbinţi ale Africii, la Zama, răzînd de pe suprafaţa pămîntului marea Cartagină. Astfel, el a pus bazele strălucirii Romei. Ca şi Temistocle şi Vespasian, care şi-au servit ţara, şi el a murit în exil.

Îmi vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieţii mele, fără să mă gîndesc că aş putea fi comparat cu ilustrul general roman, cuvintele pe care el, pornind în exil, le-a adresat de pe puntea corăbiei, poporului său: "Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămîne nici cenuşa mea"!

Spre edificare şi, sperăm, satisfacţia cititorului, îi suge-răm să compare fiecare dintre pasajele Testamentului antonescian cu "declaraţiile " ce-au "ilustrat" jalnicul comportament al celor doi ceauşeşti în faţa Tribunalului Militar Extraordinar! Vor avea, incontestabil, prilejul să constate că, dacă orice comparaţie şchioapătă, în schimb de la sublim şi pînă la ridicol nu-i decît un pas, dar un mare pas şi grav ce se confundă cu teroarea, haosul şi genocidul, minuţios proiectate şi planificat exercitate pe seama poporului nostru.

Tribunalul Poporului din Bucureşti, aşa după cum prea bine se ştie, l-a condamnat pe Mareşalul Antonescu la moarte. Pe el şi încă cîţiva foşti colaboratori din anii 1910-1944. Toţi condamnaţii au avut dreptul să prezinte cereri de graţiere. MAREŞALUL A REFUZAT SA SOLICITE GRAŢIEREA SA! A FĂCUT-O ÎN NUMELE SĂU MAMA SA, DOAMNA BARANGA, FĂRĂ NICI UN EFECT! La 1 iunie 1946, Mareşalul Antonescu a FOST EXECUTAT!    

Înainte de execuţie s-a adresat soţiei, cu această scrisoare ce reprezintă, de fapt, un veritabil codicil la TESTAMENTUL SAU POLITIC: Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi în faţa Justiţiei Supreme; aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atîta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă, pînă la banul nostru; de la suflet pînă Ia viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge.    Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sînt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare! Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atîta pasiune să-l facem ţării noastre! Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii... mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic, şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mîngîiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pîine, care azi nu o mai poţi plăti. 

Am să rog să fiu îngropat lîngă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou! Voi fi între acei cu care am copilărit şi am cunoscut şi durerile şi lip-surile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gîndi că tot acolo, lingă mine, trebuie să fie şi ultimul tău locaş.

Scoborînd în mormînt eu azi, tu mîine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.

Te strîng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţişez cu dragoste.
NICI O LACRIMĂ!
ION

"Documentul ce prezentăm reprezintă Ultimul cuvînt pronunţat de mareşalul Ion Antonescu la procesul ce i-a fost înscenat, lui şi echipei sale guvernamentale, in luna mai 1946. Regretăm că nu putem încă publica acest document, cunoscut mai cu seamă sub denumirea de "Testament politic" al fostului conducător al statului român; din 1940-1944, extras nemijlocit din arhiva fostului Tribunal ai Poporului înfiinţat de comunişti în 1946 pentru a regiza "necesitatea" condamnării şi execuţiei lui Antonescu şi a colaboratorilor săi. Textul "Testamentului" este cel pe care-l păstrăm graţie Doamnei colonel Magherescu, colonelul G. Magherescu, fost el însuşi în garda mareşalului Antonescu pînă la 23 August 1944, binevoind în cursul anilor '80 să coopereze cu istoricul american Larry WATTS şi cu domnul losif Constantin DRAGAN la realizarea unor importante lucrări privind evoluţia României, în perioada 1940-1944". (GH. BUZATU, "Curierul de Iaşi") 


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 3-a


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 4-a

Să ne ascultăm, dar să ne şi auzim

Ascult cu luare aminte radioul şi, bineînţeles, televiziunea, printre altele şi ca să mă perfecţionez în materie de vorbire retorică frumoasă rostire. Căci cine nu e obligat azi să cuvînteze? Alecu Russo vorbea, de mult. despre cuvîntologie ca o ştiinţă născîndă în perioade furtunoase şi am impresia că azi această ştiintă se pîrguieşte. In curînd, îşi va dobîndi savanţii şi tratatele ei intrînd în dicţionare, enciclopedii şi istorii.

Te îndeamnă azi spre vorbire cetele curioase care se încheagă ici colo, unde nici cu gîndul nu gîndeşti, spre scandările coral-stradale în care unul zice una şi alţii repetă două şi nouă şi nouăzeci şi nouă dezbaterile ad-hoc înfiripate pe la cozile solicitanţilor de ziare. În troleibuze, în metrou, adunările din sinul partidelor şi asociaţiilor, reuniunile de alegeri, prezenţa furios-verbigerantă în parlament, hotârîrea de intrare în grevă cea de ieşire din grevă, asanarea de confirmare a directorului, cea de demitere a directorului, discuţiile pe teme înalte, economice, de comerţ interior si circulaţie monetară din noile talciocuri - şi aşa mai departe. E şi normal. Democraţia înseamnă şi opinie liberă, profesată. S-a tăcut mult în tara asta. Vorbea unul şi nenumăraţi alţii dădeau muţeşte din cap ori băteau ritmic din palme şi cîntau în chip asiatic două pînă la patru versuri - nu mai mult. Cînd se producea tumult, regla emisia şi aducea la unison, monolitizînd-o un aparat bine pus la punct, care intona cele necesare pe deasupra participanţilor şi fără ei, dintr-un loc nevăzut. Singura pretenţie pe care o putem formula acum este să ne exprimăm cît de cît cuviincios faţă de limbă, care e un patrimoniu naţional. Aud mereu la radioteleviziune dări de seamă ori prezentări despre "muzica-care", sau muzica "simfonică-care". Într-o emisiune literară ni s-au expus "ca-caracteristici" ale unui roman cutare şi cutare trăsături, expunătorul revenind şi mai apăsat în concluzie: "toate acestea fac ca-caracteristicile     prozei să iasă şi mai bine în relief". Într-o rubric ştiinţifică ni se explică: "pentru că cînd va veni viitorul"... undeva, unde reportera se adresa Femeii eterne, ea o fericea cu formula repetată "că-cea care munceşte, că-cea care creşte copii, că-cea care ţine casa tu eşti evident că ea e, dar nu aşa. Am mai auzit cum o delegaţie străină, filantropică, grijulie "ca cadourile" aduse să ajungă direct la destinatari s-a deplasat în... Un parlamentar atos vestea neapărat într-o dezbatere publică, o structură publică "juridică-categorică" a unui articol de decret, în timp ce altul demonstra, ceva mai tîrziu, că trebuie formulat în aşa fel articolul, încît să nu se poată "ataca calitatea" juridică, cei doi căzînd deacord şi în această privinţă. Curios, auzim şi în piese de teatru transmise (deci pe care le-au citit - se presupune - cei ce le-au scris, ori cel ce le-au tradus, actorii care au învăţat acele replici, regizorii, care i-au îndrumat pe actori, secretarii literari, redactorii) auzim deci "Că-casa asta eu am înălţat-o", "Iaca-cana, bea!"; "Să-i placă cartea, atîta-i cer "pleacă-cind vrea, vine cînd vrea"..., "o joacă caraghioasă, asta e"; "Să treacă căruţele", "Fugi de aici Ionică-că eşti prea mic"; într-o piesă abstractă, una după alta, etichetări infamante ale unui intelectual despre supoziţiile celuilalt: "silogistică-căzută, amice... sofistică camuflată, prietene... practică carieristă, omule! Nu înţelegi?". Nu, se pare că amicul nu pricepe, buimăcit probabil de torentul cacofonic, după cum nici eu nu pot înţelege de ce e nevoie să blamăm_ un personaj despre care ni se afirmă "că călăul atîta ştie, să taie capete!" In cărţile despre limbă, toate cele de mai sus se numesc cacofonii şi nu sînt recomandate nici în scris, nici în vorbire. Dicţionarul le zice, elegant, "asociaţii de sunete neplăcute auzului". Sigur, sînt şi altfel de atare asociaţii, "discordante", "disarmonice". Vom mai vorbi despre ele altă dată. "Că-cel" ce le-a cules pe astea de acum ce altă treabă are?

Valentin SILVESTRU


​​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 5-a


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 6-a


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 7-a


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 9-a


​Libertatea din 17 martie 1990, pag. a 11-a