Publicat: 17 Septembrie, 2014 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu două decenii, în 1994?
Libertatea din 16 septembrie 1994

 

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI 

MAHALAUA PARLAMENTARĂ

Mahalaua urbană s-a născut din incapacitatea ţăranului fugit din satul strămoşilor săi pentru a se realiza în altă parte, de a se adapta rigorilor unei societăţi ale cărei principii nu le împărtăşeşte sau la care nu are acces. În spaţiul geografic de interstiţie dintre cele două formaţiuni a proliferat o societate ciudată populată de nici-orăşeni, nici-ţărani, nelalocul lor şi într-un loc şi în altul. Termen peiorativ, mahalaua a ajuns să simbolizeze neadaptabilitatea unei categorii ancorate în derizoriu şi amoralitate...

După patru ani de exerciţiu democratic liber constatăm, cu amărăciuni, apariţia şi perenitatea mahalalei politice. Nedesprinsă cu totul de cătunul prestaţiei automatiste din vremea totalitarismului şi nepătrunsă în cartierele rezidenţiale ale pertractărilor subtile, noua noastră clasă de politicieni profesionişti transferă cu predilecţie atmosfera stadionului de suburbie în aula Parlamentului. Adresarea se dezbară firesc de reverenţă, dialogul uzează sistematic de modalităţi necuprinse de Tratatul manierelor elegante şi de termeni refuzaţi de Dicţionarul Explicativ, acuza este definitivă iar rejectarea categorică, argumentele negăsindu-şi, mai niciodată, locul. Impoliteţea cea mai flagrantă este caracterizată drept "independenţă" de opinie iar înjurătura groasă face deliciul unei galerii veşnic flămânde de pitoresc.

Şedinţa de marţi a Parlamentului a probat cu brio valenţele suburbane ale unui discurs menit să epateze chiar cu preţul pierderii credibilităţii. Toată neseriozitatea şi lipsa de rigoare a unei manifestări care ar fi trebuit să aibă un anume festivism, sănătos şi necesar în anumite momente, a culminat cu mitocănia gestului unei părţi din asistenţă, de a rămâne ostentativ aşezată în momentul în care ridicarea în picioare viza respectul adresat unei instituţii şi nu unei persoane vremelnic aflate în acea postură. Venind şi din partea unor persoane venerabile care şi-au clamat nu o dată revolta împotriva tratării ireverenţioase a unor personaje care pentru ei aveau o anume semnificaţie, mitocănia aceasta de mahala demonstrează un singur şi trist lucru: că până la o civilizaţie politică mai e cale lungă şi puţini dintre cei aflaţi, marţi, în aulă, vor avea şansa să ajungă.

Octavian ANDRONIC

SIMPTOMUL "DIJMĂRESCU"

Este greu de spus care este modelul adoptat astăzi de partidele politice din România. Poate şi pentru că partidele însele s-au arătat mai puţin preocupate de respectarea unor canoane clasice sau, poate, un asemenea tipar nici nu (mai) există, o dată descoperită societatea pluralistă, partidele nefiind constrânse să se subsumeze unui model cvasigeneral. Şi totuşi, chiar dacă nu am putea furniza un portret-robot al partidului politic român, cel puţin două din trăsăturile sale caracteristice sunt, cred eu, evidente. Pe de-o parte, având în vedere numărul exagerat de mare al formaţiunilor politice, ca şi mai ales eficienţa lor redusă - în primul rând în cazul celor reprezentate în Parlament, reamintesc, în număr de 13 - suntem îndreptăţiţi să definim sistemul partidist drept unul atomizat. În plus, natura atomară a partidelor este corolarul sistemului electoral de tipul celui adoptat în România - reprezentare proporţională - care, în general, favorizează fărâmiţarea spectrului politic, altfel spus, nu favorizează coagularea lui. Pe de altă parte, experienţa ultimilor cinci ani, cu prea dese disidenţe, sciziuni şi regrupări efemere vorbeşte despre o altă caracteristică a formaţiunilor politice, anume rigiditatea. Neavând nimic de-a face cu consecvenţa poiitică, ea s-a arătat nu numai în relaţiilejnterpartinice, ci mai ales în cele interpartinice. în structurarea lor internă, probabil un reflex al modelului partidului unic, monolitic, rigiditatea s-a materializat prin abandonarea ierarhiei civile, competitive în favoarea uneia de tip militar - "ordinele (indicaţiile) se execută, nu se discută" - care a compromis pluralismul ideilor (politice). Orice poziţie neconformă, fie şi ca nuanţă, cu "linia centrală" era suspectată de deviaţionism, de disidenţă, ajungându-se, în multe cazuri, chiar la scindarea entităţii politice respective. Cel mai clar exemplu ni-l oferă PNL, dar, într-o formă sau alta, toate partidele suferă de această manie. Vezi cazul ţărănistului Ion Raţiu sau cel al pesemistului Teodor Mohora, ca să nu mai vorbim de situaţia din PDAR, PUNR ori din partidele mai mici, neparlamentare. în ce priveşte PD, recenta ieşire la rampă a domnului Dijmărescu pare să confirme regula, mai ales că filiala PD - Constanţa a găsit de cuviinţă să "înfiereze" iniţiativa senatorului ce o reprezintă. Interesant este şi faptul că, în general, în mediile politice şi în presă întâmplarea a fost pusă pe seama frustrărilor domnului Dijmărescu, legate de pierderea postului de vicepreşedinte al Senatului şi nesiguranţa celui de ambasador, comentarii ce confirmă regula amintită. Numai că în cazul domnului Dijmărescu, politician onest şi fără înclinaţii demagogice, o astfel de explicaţie nu stă în picioare sau, cel puţin, nu este suficientă. Mai degrabă, opiniile domniei sale trebuie receptate firesc, ca semnale de alarmă vis-a-vis de prestaţia din ultima vreme a partidului din care face parte. Pentru că, într-adevăr, partidul domnului Roman s-a decis încă ce cale să aleagă: cea a opoziţiei de dragul opoziţiei sau cea a opoziţiei constructive. Iar domnul Dijmărescu are meritul de a fi pus punctul pe i, cum merită semnalată şi poziţia oficială moderată a PD, domnul. Roman nedramatizând situaţia. Rămâne totuşi de văzut care vor fi consecinţele demersului Dijmărescu, altfel spus, dacă PD va irosi sau nu această şansă.

În plan mai larg, revenind la modelul partidului politic, cred că a sosit timpul ca partidele, fie ele parlamentare sau nu, să renunţe la rigiditate, câştigând în schimb în consecvenţă. În acest caz, simptomul "Dijmărescu" ar fi unul al însănătoşirii şi eficientizării sistemului partidist.

Alex RADU