Publicat: 18 Iunie, 2014 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu două decenii, în 1994?
Libertatea din 18 iunie 1994

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

CULISELE OPOZIȚIEI ORIGINALE

Frontul Salvării Naţionale a apărut, ca formulă politică şi, în scurt timp, ca partid, ca o modalitate originală de a grupa aspiraţii şi opţiuni dintre cele mai diverse, topindu-le într-un creuzet definit ca "emanaţie a Revoluţiei".

Moştenitorul de drept al răposatului Front, Partidul Democrat, a evoluat, constant, de la trecerea de cealaltă parte a baricadei politice, pe orbita unei originalităţi care i-a marcat aproape fiecare gest, fiecare luare de poziţie. Integrat, după alegerile din '92, într-o opoziţie extrem de eclectică, într-o poziţie de out-sider, Partidul Democrat al dlui Roman s-a izbit, sistematic, de neîncrederea tuturor părţilor, rămânând să valseze într-un no man’s land politic: între reticenţele Opoziţiei "clasice", care nu putea să uite că oamenii dlui Roman fuseseră cei care exersaseră instrumentele Puterii, şi aversiunea foştilor tovarăşi de drum, desprinşi într-un proces violent şi dramatic. Această condiţie a obligat şi obligă, în continuare, PD-ul să adopte poziţii şi puncte de vedere neaşteptate sau contradictorii. Două astfel de manifestări au caracterizat şi evoluţia sa din ultima săptămână: pe de o parte, refuzul de a părăsi sala în timpul dezbaterii, la Senat, a proiectului caselor naţionalizate, lăsând Opoziţiei o marjă foarte subţire de contracarare a variantei guvernamentale şi dezacordul faţă de declanşarea procedurii de suspendare a preşedintelui lliescu, iniţiat de partidul Ţărănesc. Ambele gesturi au, mai degrabă, semnificaţia unei tentative de apropiere de formaţiunile majoritare, decât de independenţă în decizii faţă de restul Opoziţiei. O Opoziţie în care PD nu şi-a găsit niciodată locul şi cu care nu reuşeşte să găsească alte puncte comune în afară de ostilitatea faţă de cei care i-au luat locul.

Originalitatea din această săptămână a PD-ului bate însă mai departe. Calitatea de opozant fără şanse îi răreşte nu numai rândurile susţinătorilor, ci şi ale propriilor membri. "Defecţiunea" lui Doru Viorel Ursu este deja cunoscută şi ei îi va urma, cu siguranţă, cea a lui Eugen Dijmărescu. Este greu de spus care vor fi următorii. Este uşor de ghicit însă cine vor rămâne ultimii - dacă, între timp, nu se va lua o decizie inteligentă şi lucrativă. Aş putea să pariez că aceştia vor fi domnii Roman şi Severin.

Octavian ANDRONIC


Interviul de sâmbătă
GEORGE SBÂRCEA:

"Sufletul muribund al culturii"...

- La opt decenii de viaţă, stimate maestre, sunteţi decanul de vârstă al publicisticii româneşti. în "Curentul" de acum 50 de ani, apăreaţi aproape zilnic pe prima pagină. Când aţi început?
- În urmă cu 60 de ani mi-am început activitatea publicistică şi cea componistică.

- Unii văd o disjuncţie între militantismul publicistic şi "evazionismul" artistic. Nu vă număraţi printre, ei!
- Pentru că am socotit că un om care vrea să cuprindă viaţa şi cultura epocii sale trebuie să aibă ferestrele deschise spre toate zările.

- În cazul dumneavoastră, n-au fost prea multe zări?
- Cred că omul secolului XX trebuie să fie prezent în toate domeniile în care sufletul muribund al culturii încearcă să-şi rostească ultimele cuvinte...

- Sunteţi autorul unui şlagăr nemuritor ("Ionel, Ionelule"). Ce vă consideraţi mai mult: creator sau comentator de muzică?
- În primul rând şi cel mai mult mă socotesc OM!

Ion BUTNARU


LA PUNCT

FELICITĂRI, DOMNULE KOHL!

Niciodată prin rubrica de faţă nu ne-am propus realizarea unui serial. Reluăm, totuşi, subiectul de săptămâna trecută: "Ziua Z" - 50 de ani de la debarcarea trupelor aliate în Normandia. Nu spre a elogia importanţa momentului respectiv în aşezarea cursului istoriei pe actualul făgaş, ci pentru a evidenţia o atitudine bogată în semnificaţii referitoare la relaţia dintre un individ şi patria sa. Avem în vedere personalitatea de excepţie a cancelarului Helmut Kohl şi declaraţia prin care domnia sa, cu prilejul împlinirii unei jumătăţi de secol de la evenimentele amintite, considera ca inoportună prezenţa autorităţilor germane la festivităţile ocazionate de această aniversare. Desigur, nici un om normal nu poate pune la îndoială importanţa loviturii decisive date, la 6 iunie 1944, maşinii de război hitleriste. Nici un om cu scaun la cap n-ar îndrăzni să regrete acele vremuri de tristă amintire. Nici cancelarul Helmut Kohl nu consideră că victoria aliaţilor nu ar fi un motiv de celebrare. Credem că recomandarea făcută conaţionalilor săi nu a avut drept scop creşterea cotei sale de popularitate într-un moment de scădere a acesteia.

Oricum, dincolo de orice posibilă interpretare a gestului unui mare om politic, rămâne atitudinea responsabilă, demnă de tot respectul, pilduitoare pentru foarte mulţi dintre contemporanii săi, atitudine reprezentând întruchiparea sintagmei "omul şi naţia sa".

Nemţii sunt nemţi.

Emil JURCĂ.