24 octombrie 2021

Remember 19 mai 1991 – Presa acum 30 de ani

Libertatea
Distribuie pe rețelele tale sociale:
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1991

Unul dintre cei „10” oameni pentru România

Profesorul ANGHEL RUGINA

A avea printre laureaţi o somitate ştiinţifică de talia domnului Anghel Rugină, profesor Emeritus de Economie si Finanţe la Northeastern University din Boston ar fi un motiv de mare satisfacţie pentru orice juriu. Iar faptul că domnia sa a acceptat premiul „Libertatea ’90” onorează redacţia şi, in egală măsură, pe cititorii noştri.
Motivaţia limitativă a opţiunii juriului în alegerea domnului Anghel Rugină „pentru profunzimea studiilor asupra economiei mondiale şi a unor prognoze de implementare şi dezvoltare a României în sistemul economiei de piaţă” evident, nu poate condensa, în economia celor cîteva cuvinte, remarcabila operă ştiintifică a eminentului profesor care, de la înalta-i statură a înţelepciunii academice, scrutează cu încredere viitorul naţiunii al cărei fiu nu a încetat niciodată să fie.

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

„Gura lumii” ÎN IMAGINI

AMBIDEXTRU

UN B. B. FEMININ. În alternativa instaurării monarhiei măcar pentru doi ani – în varianta propusă de domnul Ticu Dumitrescu – doamna Simina Mezincescu va deveni, probabil, o alternativă la domnul Bogdan Baltazar. Avînd, în plus, avantajul unui acces practic nemijlocit spre postul de radio naţional, aflat la doi paşi de domiciliul său.
O MÎNA CALDĂ. Că evenimentul a fost, intr-adevăr, unul major, reiese şi din surprinzătoarea prezenţă a lui Adrian Păunescu, ceva mai zgîrcit acum cu apariţiile personale decît cu cele publicistice. Un debut de asemenea calibru, ca cel al domnului Raţiu, resimţea însă nevoia unui sprijin solid şi poetul iubirilor pe tunuri şi tancuri n-a ezitat în a-i întinde o mînă colegială.
„ATENŢIE LA SINDICAT!” Un util contact în vederea următoarei „mutări” de pe tabla mass-mediei pe care intenţionează să o facă domnul Ion Raţiu, a fost cel pe care l-a avut cu profesorul Răzvan Theodorescu. Densa expunere prezentată cu acest prilej a avut ca idei-forţă conceptele de independenţă şi de democraţie, absolut necesare pentru buna funcţionare a unui (nou) post de televiziune. „Şi, mai ales, vedeţi pe cine puneţi la sindicat şi nu vă amplasaţi biroul la etaj!” – l-a mai consiliat domnul cu eşarfă pe domnul cu papion.
MAT CATOLIC DECÎT PAPA? Istoric, om politic şi – cît pe ce – diplomat, domnul Dan Lăzărescu îşi vede existenţa încununată de laurii multipli ai unei vieţi publice de-a dreptul frenetice. Întrebat de ce n-a mai plecat la Vatican, venerabilul liberal ar fi spus că nu-şi putea permite să lase elaborarea Constituţiei pe mîinile unor persoane atît de lipsite de experienţă cum sînt colegii săi de Cameră. Cît despre postul său ratat de ambasador, gurile rele afirmă că totul s-ar datora de fapt unei discrete recuzări din partea papei Ioan Paul al II-lea, care n-a fost dornic să aibă în preajmă un personaj mai… catolic decît el!
Dinamic om de afaceri şi, de vreun an încoace, politician, domnul Ion Raţiu şi-a urmărit cu tenacitate marota cu care s-a întors în ţară după jumătatea de secol petrecută printre străini: aceea de a avea şi un ziar. Era „jucăria” sa, dacă vreţi, pe care s-a ambiţionat să o obţină, cu toate piedicile, morale sau materiale, care păreau a i se pune. Iată insa că a venit şi ora luminată a împlinirii şi cuprinzătoarea breaslă gazetărească l-a primit cu braţele deschise pe noul venit. Mai ales că n-a venit cu mîna goală, ci cu un cotidian care chiar aşa se şi cheamă, ce a „luat faţa” concurenţei prin calitatea tiparului şi a hîriei, evident „made” pe alte meleaguri. „Botezul” noului organ s-a făcut cu ponpă şi cu risipă de produse la sala polivalentă a hotelului „Bucureşti” unde presa, mai ales o anumită parte a ei, s-a combinat în devălmăşie cu politicieni de toate culorile şi cu ambasadori de toate nuanţele. In centrul rafalelor de blitz-uri mînuite de o armată de paparazzi s-a aflat, aşa cum îi stă bine, papa Ratiu!
INVIDIE CAPILARĂ! În cinstea evenimentului la care a fost invitat în virtutea calităţilor sale de reprezentant al presei independente vorbite la portavoce, domnul Octavian Rădulescu a abordat o coafură nou-nouţă, care, după cum se poate vedea, a stîrnit invidia interlocutorului său.
PYGMALION! Nelipsit la majoritatea reuniunilor mondene, domnul profesor Constantin Bălăceanu Stolnici îndreptăţeşte pe deplin încrederea cu care a fost investit de către Pygmalionul său, domnul Vartan Arachelian.
CRUCIADĂ. Faptul că au apărut îmbrăcaţi în costume – la două rînduri! – de acelaşi fel nu are, desigur, altă semnificaţie decît aceea, poate, a unui furnizor comun. Oricum, domnul deputat Ion I. Brătianu nu a pierdut prilejul de a propune ambasadorului israelian Zvi Mazel să se alăture cruciadei domniei sale împotriva Patriarhiei Române şi a persoanei pe care obişnuieşte să o denumească (în intimitate) un „Saddam al bisericii”. Deşi ideea i-a surîs, domnul Mazel s-a derobat cu diplomaţie, de riscurile unui amestec în treburi care nu-l privesc!
COTIDIANUL-C.D. Foarte bine reprezentat a fost la această recepţie, corpul diplomatic. Prezenţa printre alte vreo două duzini de colegi, a ambasadorului englez, domnul Atkinson, nu a avut însă, probabil, nici o legătură cu însemnele partidului pe care-l reprezintă domnul Ion Raţiu…
PE NEMÎNCATE. Nici băuturile fine şi la discreţie, nici preparatele culinare extrem de apetisante – după opinia martorilor nu doar oculari – nu- i-au putut împiedica pe invitaţi să parcurgă cu nesaţ cuprinsul primului număr al „Cotidianului”. Unora, se pare, le-a fost chiar de ajuns!

Foto: Lucian CRISAN

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 5-a ▼

CASABLANCA o Hiroşimă comercială

Am citit cîndva despre echivalenţa stării de dedublare a meseriaşilor din diferite bresle. In rîndul purtătorilor de mască erau şi actorii şi chelnerii, cotaţi ca posedind un fler deosebit al cumpărării clientului. Adevăr sigur că există în această meserie dar orice s-ar intimpla nu trebuie uitat că meseriile sint profesate de meseriaşi iar arta de artişti. Dacă se întîmplă, şi se întîmplă, ca un meseriaş să faca artă din profesia lui acolo e verba de mai mult decît de o simplă butadă.
Sigur că, in limite rezonabil considerate, pardoseala unui local este, pînă la urmă o scenă pe care se poate face un spectacol, dintr-o meserie oarecare. In locurile unde simţul proporţiilor a funcţionat, acestei similitudini i s-a dat un contur material, cu mare efect economic. S-a încercat, să ne amintim, chiar şi la noi o însufleţire a ideii de personalizare a serviciilor, atunci cînd s-au făcut montări de ambianţe, costume şi butaforie de tip Hanul Piraţilor, Coliba Haiducilor, Hanul Ancuţei. Din nefericire dăruirea în rol li s-a părut haiducilor, piraţilor şi crîşmăriţelor plictisitoare şi mai ales, inutilă, încît, acum, de-a lungul şi de-a latul ţării cîrciumile ar putea să nu mai fie botezate, ci pur şi simplu numerotate. Căci în fond, de ce să mai piardă oamenii timpul făcînd pe piraţii, haiducii sau crişmăriţele cînd aceiaşi îi pot cîştiga şi îmbrăcînd un veston neglijent sau o cămaşe cu subţiori transpirate.
Nu m-am gindit, zilele trecute, că voi găsi pian cu coadă, doamne in rochii de seară şi domni în frac la Casablanca de pe Banu Manta, dar parcă o sugestie, inspirată de onomastica mustind de ecouri, exotice, tot mă aşteptam să regăsesc. Nu voi lungi suspansul, Casablanca e încă un jeg încropit de vreun pantofar refulat şi fără imaginaţie, că de calificare nici nu poate fi vorba al cărui faliment, voi fi bucuros să-l consemnez şiîn orice caz să-l grăbesc, descalificîndu-l în faţa clienţilor. Nici ambianţă luminată de vreo idee de design, nici mobilier adecvat unei pizzerii, nici pizza – o turtă cleioasă, mînjită cu un sos de roşii strepezit, nici vin roşu sau juice – ci doar un surogat galken şi greţos, scump şi indigest. Două paparude sleampăte şi un individ cu figură de gunoier in spatele barului sînt ceea ce am remarcat din actorii de la Casablanca – episod leşinat dintr-un film comercial născut mort.
Am reîntîlnit nişte vechi prieteni, într-o seară, în apropiere de Primăvara, unde eu intrasem pentru prima oară in inspecţie. Parcă a fost bine la început, cînd am văzut mocheta, perdelele şi fetele de masă curate. Parcă a fost rău cînd ospătăriţa n-a putut să mi ofere nimic special, in afară de antiapetisantele organe rău mirositoare şi banalele fripturi. Parcă a fost bine că puţină clientelă era civilizată – oameni între două vîrste. În general, perechi liniştite, pensionari cu tabieturi, învoiţi de copii pentru o oră, două. Parcă a fost rău că vinul – o perlă de Tîrnave cu gust de Otonel – n-a putut fi frapat cu nici un chip. Parcă a fost rău că amplificarea orchestrei nu ţinea deloc cont de factura clientelei şi de predispoziţia evidentă spre conversaţie şi nu spre frenezia înginării şlagărelor de mahala. Parcă a fost din ce in ce mai rău – cînd la una din mese, un pensionar mai expansiv, cu şapca de lină dată pe ceafă a început să debiteze amintiri, pensionari cu tabieturi, însoţite de copii pentru întreg salonul fără ca nimeni să-l tempereze. Parcă e totul prea la întimplare in această primăvară concepută de un arhitect făcut pe puncte sau împotriva naturii. O Primăvară veştejită – o stea.

INSPECTOR L

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Profesorul ANCHEL RUGINA avertizează:

„Nimeni nu poate scăpa de judecata istoriei”

– Domnule profesor, sînteţi unul din cei „Zece oameni pentru România”, laureat al Premiului „Libertatea ’90”. Cum apreciaţi alegerea Juriului?
– Nu este uşor să vorbesc despre mine în postura de laureat şi justificarea pentru care am fost ales apartine redacţiei dumneavoastră. Vă felicit pentru ideea de a acorda o asemenea recunoaştere unor oameni – care nu şi-au uitat tara natală, care nu i-au uitat pe cei dintre care au plecat.
Aşa că atît acordarea acestui premiu cît si candidatura pentru obţinerea lui le consider ca o parte din datoria morală reciprocă a celor de acasă si a celor din exil. As fi fost fericit să ştiu că juriul a trebuit să aleagă pe cei 10 dintre sute de mii de români care au făcut ceva, cît de puţin, pentru progresul României. Văd în această idee a ziarului „Libertatea” raţiuni si mai înalte decît aceea de a acorda un premiu unor oameni, si ei trecători. Ea semnifică în primul rînd înţelegerea superioară a conştiinţei de român pe care trebuie să o avem si să o purtăm cu noi oriunde am trăi. Cealaltă semnificaţie porneşte din marele ideal al libertăţii care a călăuzit omenirea in întreaga ei evoluţie de-a lungul mileniilor. Iată de ce ziarul dumneavoastră, care poartă numele „Libertatea” vă impune o înaltă datorie morală fată de această naţiune care a suferit atât de mult în istorie si care merită o soartă mai bună. As spune că idealul libertăţii a fost şi este o parte integrantă a celei mai înalte virtuţi a românului – omenia.

– In lucrările dumneavoastră aţi definit „piramida înţelepciunii omeneşti” care esentializează si explici evoluţia socială.
– Această piramidă are trei puncte de bază. Unul este libertatea. Fără ea nici un progres nu este posibil dar după observaţiile obiective ale unui om de ştiinţă, libertatea nu este suficientă pentru ca omul – român sau de orice altă naţionalitate – să-şi împlinească visurile. De aceea alături de aceasta stă idealul de justiţie socială si economică. Iar in strînsă interdependenţă cu ele este idealul de stabilitate economică şi financiară, de care depinde pacea. Aceste trei elemente fundamentale constituie baza piramidei şi, fără unul din ele echilibrul unei societăţi si ai lumii în ansamblu nu poate fi atins. Ce înseamnă libertate în sărăcie sau într-o stare de dezechilibru financiar? Este posibilă justiţia economică fără o stabilitate economică? Iată cum aceste laturi se condiţionează si inexistenţa uneia anulează avantajele celorlalte. Dar trebuie să spun că în nici o ţară din lume aceste idealuri nu sînt împlinite complet si nu vor fi încă multă vreme. Dar omul, această mare necunoscută, nu va avea linişte pină cînd idealurile sale vor fi împlinite. Cît mă priveşte am încercat şi voi încerca fără răgaz ca libertatea, justiţia socială, stabilitatea economică si financiară să se împlinească în România, ţara în care m-am născut. Revenind la ziarul dumneavoastră si în general la întreaga presă, cred că nu este datorie mai firească decît aceea să militaţi pentru interesele acestui neam, servind în acelaşi timp umanitatea.

– Prin prisma tripticului de care vorbeaţi, cum apreciaţi situaţia economică a României în momentul de faţă?
– Atît situaţia economică – cît şi cea politică – nu sînt complet lămurite. Sînt diferite puncte de vedere despre stadiul economiei româneşti atît din cele emise de guvern cît şi din judecăţile din afară. Răspunzîndu-vă la întrebare sintetic, situaţia economică este grea dar încă posibil de depăşit. Problema este alegerea căii pe care se încearcă ieşirea din criză. După cum am mai spus, miracolul economic românesc este încă posibil, dar consider că unele soluţii adoptate sînt complet greşite. Cred că ele pornesc din preponderenta pe care o acordă factorii de decizie economiştilor occidentali. Trebuie să o spun cu toată tăria şi în cunoştinţă de cauză că lumina economică de care are nevoie neamul românesc nu se află în Occident. Occidentul însusi are nevoie de o lumină economică nouă. Casta economiştilor este împărţită în două curente de gîndire. Această diviziune împiedică în alte ţări, dar şi în România, să se ajungă la realizarea unor condiţii în care omul de rînd să poată dştiga un venit din care să trăiască în mod demn, adică să cuprindă costul vieţii de fiecare zi si să-i rămînă ceva pentru economii, în momentul de faţă problema economică nu e clarificată din cauza neajunsurilor filosofiei economice, divizate. Concepţia clasică de „laisser fair, laisser passer” s-a cristalizat începind cu secolul XVIII, şi potrivit ei statul, guvernul nu trebuie să se amestece în viata economică. Amestecîndu-se guvernul ar fi stricat echilibrul. Dar acest liberalism a ajuns în anii marii crize din 1929-1933 să se blocheze. Legea cererii şi a ofertei, cheia economiei de piaţă pe care o invocau dasicii nu există în stare pură, asa cum există puterea gravitaţiei. Keynes, un mare economist a încercat să scoată din impas teoria, corectînd-o, acordînd intervenţiei statului o mai mare putere, implicîndu-l în conducerea fenomenului economic. Dar, între timp apăruse şi materializarea filosofiei economice a lui Marx care a adus imense suferinţe umanităţii, a costat viata a milioane de fiinţe omeneşti. Din fericire pot spune că apariţia lui Gorbaciov, care şi-a dat seama de drumul înfundat al marxismului, deschide calea unei restructurări a sistemului economic. Estul este după părerea mea teritoriul unde este posibil un avans în teoria economică si în aplicarea ei în practică. Aici un sistem economic şi-a arătat limitele, pe cînd în cel din occident sînt mulţi care mai cred în el.

– Aşadar, consideraţi posibilă o a treia cale. Dar nici o ţară din Est nu a adoptat, cel puţin la nivel guvernamental, acest punct de vedere.
– Ce s-a întîmplat în România în ultimul an este similar cu situaţia din celelalte tări estice. Se încearcă ieşirea din impas cu metodele vechi, ceea ce nu este posibil. S-a rezolvat doar o parte a problemei, anume latura libertăţii individuale. Şi în România, şi în Ungaria, şi în Polonia sau Cehoslovacia, acum în Rusia s-au acordat toate libertăţile de care beneficiază oamenii în democraţiile occidentale. Ce a rezolvat asta? Am trecut în al doilea sau al treilea an de libertate şi nici o schimbare radicală în privinţa îmbunătăţirii vieţii oamenilor aşa cum s-a promis si ei au sperat, nu s-a produs. Eu adaug că nici nu este posibil să se producă pentru că organismul economic canceros nu poate fi salvat prin libertatea oamenilor. Este o contradicţie ireconciliabilă între ele. Fără dorinţa de a face o economie nouă, aşa cum am propus şi cum mă lupt cu guvernele din Est nu se va produce schimbarea dorită. Am propus întîi soluţii guvernului polonez pentru un plan de stabilizare a economiei. Nici nu mă mir că Maszowiecki a pierdut alegerile, el nu a avut nici măcar politeţea să-mi răspundă la mesaj, lucru pe care l-a făcut ministrul lui de externe. Polonia crede în altarul dolarului si al mărcii germane sperînd astfel să salveze economia. Ca atare au scos întreprinderile statului la licitaţie pe care le-au cumpărat fie străinii, fie cei din nomenclatură care aveau acumulaţi bani. Consider că Maszowiecki a trădat interesele Poloniei şi acel emigrant canadian, ar fi putut cîştiga alegerile dacă nu ar fi fost Walesa. Nu trebuie să cădem în greşeala de a da economia peste cap de dragul schimbării cînd nu stim cu claritate ce trebuie pus în Ioc. Nid planul Coiocaru nu poate fi soluţia: el propune o operaţie vastă care poate duce rapid la un dezastru.

– Ne referim deci iar la situaţia din România. Multora le surîde ideea îmbogăţirii rapide care ar duce, firesc, si la prosperitatea de ansamblu a ţării. Este posibil acest drum?
– Este o problemă de principiu, verificaţi de-a lungul secolelor. Dacă dai ceva pe nimic, aceia care primesc nu fac nimic în continuare. Deci bogăţia nu poate fi decît acumulată prin muncă. Dar am constatat că mai întîi guvernul a încurajat în România nemunca. As spune că este o utopie să crezi că situaţia de criză poate fi depăşită trecînd la un program de 5 zile lucrătoare. Oamenii ar trebui stimulati să lucreze nu 8 ore pe zi ci, 10-12 ore. Apoi există şi o altă mentalitate greşită – anume că un guvern poate să rezolve tot. Keynes a lăsat moştenire ideea că prin intervenţia statului se pot soluţiona problemele cele mai grave – cele de somaj, de stabilitate economică şi sodală. Ceea ce nu a fost posibil nicăieri. Reevaluînd conceptele economice am considerat în lucrările mele că se impune a treia revoluţie în gîndirea economică, care să ducă la un al treilea sistem. El ar trebui să preia tot ceea ce este pozitiv de la modelul capitalist si de la cel socialist şi să elimine elementele care nasc răul social, existent în ambele sisteme.

– Cum poate fi făcută această disecţie a răului?
– În socialism răul este vizibil. Lipsa de libertate individuală, ineficienta economică ar fi principalele. Răul în cazul socialismului a fost descris pe larg. cenzura care există i-a făcut posibilă palparea de către numeroşi scriitori, economişti care opriţi să publice în tara lor au reuşit să o facă în emigraţie. Răul în sistemul capitalist nu se discută, este parcă o mare conspiraţie a tăcerii şi referindu-mă la sistemul economic, cel care ar trebui să-l analizeze, consideră că el este atît de bun încît nu mai poate fi perfecţionat. Am încercat să ridic vocea, să spun în lumea economiştilor că trebuie să arătăm căile de progres. Mi s-a spus: „Rugină trebuie să mai aştepţi două generaţii pentru ca ideile tale să prindă rădăcini”. Dar nu pot să aştept. Si nici alţii. Nici situaţia concretă din economia mondială nu poate aştepta. Soluţiile lui Marx sau Keynes sînt false pentru momentul actual si nu dau perspectivă. Cei ce gîndim astfel am constituit un grup de economişti reunit în Asociaţia Internaţională de Comunicare a Ideilor Noi. Asociaţia are membri în 38 de ţări iar primul congres, desfăşurat la Paris anul trecut a fost un mare succes. Următorul va avea loc în 1992 la Atena şi în curînd va apăreao revistă a asociaţiei. Sînt convins că pînă la sfîrşitul acestui veac ideile noastre vor avea o mare răspîndire si se va trece la aplicarea lor de guvernele lucide.
Se impune un spirit nou de abordare a problemelor dezvoltării economice si în România. Naţiunea nu trebuie să se scufunde în neputinţă, în lipsă de speranţă. Indiferent cîte greutăti vor fi este posibil să se repare greşelile trecutului. Doar moartea nu se poate repara.
Am spus şi o repet: tara are nevoie de reforme, nu de persoane care să semnifice reforme. Cît am să trăiesc voi încerca să ajut neamul românesc de care sînt strîns legat şi în care am încredere. Mă rog la puterea divină în fiecare zi ca Guvernul. Parlamentul, să deschidă ochii spre adevăr căci nimeni nu poate scapa de judecata istoriei.

Dan CONSTANTIN

Firul amintirilor

Sînt si eu un copil al Revoluţiei. Aşa s-a întîmplat să fie. Mama mea, Garofiţa N., din Ferentari, s-a aflat printre cele dintii tinere care au intrat în Sediu, atunci, în legendara epopee de-acum 78 de ani. Acolo m-a şi conceput Tata se pare că era din Urziceni. Sau din Teleorman. Ori poate din Babadag. N-am reuşit să aflu. Fuseseră mulţi revoluţionari. Si, oricum, după două săptămîni cînd au expediat-o pe mama acasă la ai ei nu mai avea cum să ştie precis care a fost primul.
Zeci de ani habar n-am avut de toate astea. Abia pe patul de moarte, prin 2030, cel pe care pînă atunci îl crezusem tatăl meu adevărat mi-a destăinuit secretul vieţii mele. Cea pe care o crezusem mama mea adevărată murise cu 12 ani mai înainte la Liverpool, intr-o încăierare pentru ajutoarele umanitare trimise din România.
Pe scurt, ai mei mă înfiaseră din România prin intermediul unei Sooietăti de binefacere. Au dat opt mii de lire sterline si m-au ridicat chiar din sala de naşteri. Scump am costat, dacă te gîndeşti că pe vremea aceea cu două-trei mii de lire puteai cumpăra un inginer sau un doctor. Dar asta a fost plăcerea lor.
Cum am crescut, ce am făcut în viaţă, e o poveste întreagă pe care am să v-o destăinui cu un alt prilej. Acum, la emisiunea aceasta cu copiii Revoluţiei, vă împărtăşesc de pe firul amintirilor doar bucuria întîlnirii cu pămîntul scump al ţării mele natale. Simt că am întinerit, cunoscându-mi rudele, cu care mă mindresc nespus: un văr senator, doi nepoţi deputaţi, un unchi fondatorul trustului multinaţional „Tingire et Co.”, o cumnată de văr patroana reţelei de mari magazine ,,Rica”, alţi vreo cîţiva mari întreprinzători în diverse ramuri (oţet, hîrtie igienică, elastic, etc.) şi fala familiei, moş Nelu Camion, care în 2013 a reuşit să iasă primul din sală la concursul naţional de recitat Tabla înmulţirii. Datorită lor, de altfel, am reuşit să mă afirm în diplomaţie. Am pus bazele unei puternice acţiuni de ajutorare a tării mele adoptive. Pe plan politic, am reuşit să anihilăm prevederile tratatului secret din 2001 dintre Luxemburg, Monaco şi Andorra, prin cane albanezilor le revenea 90 la sută influentă în Anglia, iar finlandezilor doar 10 la sută. Pe plan economic, am determinat ca, lunar, România, Bulgaria şi Teritoriul Autonom Insula Şerpilor să livreze Angliei 250 tone de alimente, medicamente, îmbrăcăminte, nutreţuri furajate, pînă la completa redresare economică a acesteia.
În fine, ar mai fi multe de spus, despre noi, copiii Revoluţiei. În afară ce cei trei care ne aflăm aici, în studio, mai trăieşte o fată la Constanţa, dar a refuzat participarea la emisiune, pe motiv că s-a retras din viaţa publică. De fapt, s-a culpabilizat în 2064, cînd la cea de-a 75-a aniversare, a făcut senzaţionala mărturisire că taităl ei fusese unul dintre cei ce furaseră Revoluţia şi care cînd au văzut cît de complexă era au adus-o înapoi, în aceeaşi noapte.

Ioan LĂCUSTĂ

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 7-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Spionii sînt printre noi

Din luna august 1990, prefectul politiei din Paris era îngrijorat de ciudatul comportament al unei societăţi de supraveghere. „CENTURY”, oarecum compromisă de cînd cu moartea misterioasă a directorului său general, Glen Souham, asasinat pe 24 septembrie 1986. Ancheta serviciului general de cercetări va ridica vălul. Ea relevă că un anchetator al poliţiei, Miguel Talavera, detaşat la tribunalul politiei din Paris, trăia pe picior mare şi ciudat circula cu un R 25 aparţinînd societăţii „Century”.
Anchetă. Filaj. Serviciul general descoperă că Luis, fratele lui Miguel, lucrează pentru această societate. Cei doi fraţi regăsesc, cu precauţii de conspiratori, un al treilea pungaş. Michei Leroy, care procură un material de interceptare telefonică. Mica echipă este arestată pe cînd era în curs de a monta un sub-repartitor al P.T.T. cu scopul de a pune ceea ce in jargon se numeşte „bretea” la o linie telefonică particulară. La sediul societăţii „Santinela”, anexă a societăţii „Century”, anchetatorii confiscă mai multe zeci de benzi înregistrate. O activitate deosebit de lucrativă. O săptămînă de interceptare îl coste pe client 30 000 franci.
Industriaşi, directori de personal, soţi încornoraţi, părinţi îngrijoraţi; detectivi particulari, paranoici de toate felurile: „instalatorii” nu pridideau să facă fată comenzilor. Vînzarea de „spioni” electronici este una din industriile de vîrf cele mai înfloritoare.
Oexpansiune îngrijorătoare.
Directorul laboratoarelor „PRAGMA” din Marsilia, care desface prin corespondentă material de interceptare clandestină, afirmă că în opt ani a vindut între 150.000 si 200.000 de aparate „spion”. Ceea ce reprezintă 1 la 250 francezi, spune cu mîndrie dl. Achour, a cărui reclamă apare în emisiunile MINUTE, DETECTIVE şi TELE 7 JOURS. Această reclamă a-nunţă cu francheţe: „o ureche peste tot pentru a supraveghea tot, pentru a şti discret şi de la distanţă. Puteţi auzi tot, tot: microfonul spion TX-2007 (270 franci) captează de la 10 m o şoaptă”. „Noi vindem în medie 300 bucăţi pe lună”, conchide dl Achour. Acelaşi sunet de clopot electronic la magazinul specializat DUNE – de la galeriile din Champs-Elysee din Paris: „Materialul de interceptare este viitorul. Piaţa se dezvoltă în paralel cu telefonia. In medie, zece persoane pe zi ne cer informaţii, jumătate din acestea pleacă cu cîte un aparat. Cea mai mare parte din clientelă, destăinuie Carmella Brunet, o drăguţă ex-miss Germania, care conduce societatea „Promovare si calitate” din Paris – arondismentul 16 – este constituită din şefi de întreprinderi care se tem de concurenţă. De exemplu, un arhitect care se mira că nu primea comenzi a observat, interceptindu-şi secretara, că aceasta vin-
dea toate planurile lui unui concurent. Iar acesta le oferea clienţilor la un preţ mai scăzut. „O cunoşteam de peste 13 ani, era aproape o a doua soţie a mea”, mărturiseşte arhitectul, prăbuşit, aflînd că aceasta şi-a construit o casă proprietate, cu banii furaţi.
Dar intenţiile şefilor de întreprinderi nu sînt întotdeauna atît de curate. „Anumiţi directori n-au încredere în lupii tineri care vor să-i bage la rebuturi, relatează un detectiv. Atunci, el îi spionează pentru a şti ce uneltesc contra lor”. De cîtiva ani, mărturiseşte alt detectiv plictisit patronii ne cer lucruri făţiş necinstite. Recent, s-a vrut să se verifice viaţa particulară a unui colaborator care tocmai părăsise întreprinderea. Fostul său patron dorea să-l şantajeze sau să-l compromită. Am refuzat. Dar alţi detectivi, bine plătiţi, sînt mai puţin scrupuloşi. „Mulţi şefi de personal folosesc astăzi un asemenea material” explică un al treilea detectiv. In supermagazine, de exemplu, responsabilii supraveghează casierele pentru a afla dacă acestea lasă să treacă persoane pe la casă fără a plăti sau care fură chiar ele. Este foarte obişnuit, încornoraţii furnizează de asemeni, un mare batalion de clienţi. Si sînt din toate mediile.
O doctoriţă din Nancy care dorea să-şi părăsească soţul s-a mirat că acesta făcea mereu referire la conversaţiile ei telefonice. Demontînd telefonul ea a descoperit un microfon conectat la o masă de ascultare. Urmărind pista, ea a pus mîna pe opt casete înregistrate şi însemnate cu grijă. Tînăra femeie, scandalizată, a făcut plângere şi fapt excepţional soţul gelos a fost condamnat la 2 luni închisoare, cu suspendare. 5000 franci amendă şi 10.000 fr. cheltuieli de judecată. Această mărturie prezentată în emisiunea „Mediations” a lui Francois de Closets demonstrează că, pe lângă interceptările oficiale cerute de stat – nici un reprezentant al puterii n-a acceptat să depună mărturie în faţa camerei de luat vederi – proliferează interceptările barbare în interes particular, efectuate fără control.
Foarte recent, un bolnav din Haute Saone, transportat într-o ambulantă, a descoperit, ascuns sub scaun, un microfon. Fusese pus de soţia şoferului ambulanţei care voia să afle dacă soţul ei nu transporta uneori vreo rivală şi dacă nu cumva utiliza ambulanţa drept hotel. Acest bolnav curios l-a dat în judecată pe şoferul ambulanţei considerând că s-a adus atingere vieţii sale particulare. Verdictul tribunalului din Luce (Eur-et-Loir) 5 000 franci amendă pentru soţia bănuitoare. Dar răul continuă si „interceptita” acută nu este numai apanajul rivalilor lui OTHELLO. Unele exemple sînt dea dreptul copleşitoare. Astfel, unii părinţi au venit recent să-i ceară unui detectiv să le supravegheze copiii în absenta lor pentru a afla dacă se droghează sau dacă fac prostii. Educaţie prin spionaj… O altă glumă şi mai imorală: un bătrîn bogătaş dintr-o mare familie a cerut să se monteze în apartamentul său o instalaţie în valoare de 45.000 franci pentru a testa sinceritatea moştenitorilor săi ii ce discutau după ce părăsea el încăperea. Contrar a tot ce s-ar crede, aceste „revelaţii” nu au grăbit sfîrşitul bătrînului. Din contră, el n-a auzit decît „lucruri bune”. Fericit om.
Un om de artă afirmă convins: „Azi, toţi detectivii particulari folosesc fără ruşine materialele de interceptare. Pur şi simplu pentru că aceasta le permite să cîştige timp si la 400 franci-ora, timpul înseamnă într-adevăr bani. Interceptarea permite, de exemplu, cunoaşterea orei exacte a unei întâlniri şi evită ca „particularul” să înţepenească în faţa intrării clientului pentru a afla cînd va ieşi acesta din clădire. Iar tehnica modernă permite o si mai mare îmbunătăţire a activităţii. „Mai întîi urmăream bărbatul la restaurant şi mă instalam lingă el cu un microfon-stilou în buzunar – înregistrarea făcîndu-se într-o maşină din apropiere – relatează un alt confrate al lui Marlowe. Apoi, cum mă săturasem să îngheţ iarna în maşină, m-am hotărit să lucrez acasă la mine. La căldură. Cu ajutorul unui electronist s-au fabricat diverse obiecte: vaze, bibelouri cu microfoane, care se trimiteau clienţilor. Cel mai uşor este să sensibilizezi un receptor telefonic şi să-l transformi în aparat de înregistrare. După aceea e suficient să suni de oriunde si linia rămâne deschisă auzindu-se în cameră. Auzi tot ce se vorbeşte. Cel mai surprinzător fapt este uşurinţa care domneşte în privinţa vînzării acestui tip de material. In Germania şi Belgia este interzisă vînzarea acestuia. În Franţa, e o mică deosebire. Este autorizat la vîn-zare, dar… este interzisă utilizarea. Există şi o lege care reglementează folosirea spionilor electronici dar decretele de aplicare, din motive misterioase, n-au fost semnate niciodată. Deci, cea mai completă ipocrizie domneşte în acest domeniu. Iată, de exemplu, mica anchetă făcută de „Le Point”, într-unul din magazinele specializate care s-au înmulţit pe Champs-Elysee. „Mi-ar place să pot asculta convorbirile telefonice ale unuia din vecinii mei”, spune inocent unul din anchetatorii noştri. „Desigur, răspunde vînzătoarea, e uşor. Se poate face pe o rază de un km în zona „deschisă”. „Cel pe care aş vrea să-l interceptez locuieşte în acealaşi imobil cu mine”. „Cîte etaje are?”. „Opt”. „Atunci, spuse vînzătoarea trebuie să luaţi un aparat VHF cu cuarţ si să fixaţi un emiţător în cutia telefonică, în priză sau la intrarea liniei telefonice a persoanei pe care vreţi s-o supravegheaţi. E foarte simplu. Şi un copil o poate face. Vă costă 5.900 franci”.
Cîteva momente mai tîrziu, anchetatorul nostru a contactat telefonic pe responsabilul magazinului precizînd că se interesează pentru „Le Point”. Răspunsul indignat al cinstitului comerciant: „Cînd nu mai ai ce spune, te referi la interceptări. Piaţa nu a crescut pentru toată lumea, ea se referă doar la clientela specializată şi aceasta e restrânsă…”. La urma urmei, astăzi, culmea snobismului este de a vinde „detectoare de aparate de ascultat”. Cei „branşaţi” le numesc „anti-interceptare”. Dacă montarea unui aparat de ascultare este uşoară, în schimb este aproape imposibil de detectat. Reperarea unui microfon necesită un analizor de spectru care costă între 250.000 şi 300.000 franci. Şi detectarea costă 12.000 franci. Şmecherii care oferă o „şedinţă” cu 3.000 franci sau 5.000 franci păcălesc lumea. In ceea ce priveşte telefonul toţi profesioniştii serioşi recunosc că dacă „breteaua” este plasată de la sub-repartitorul P.T.T. la imobil, este de nedetectat. Trebuie mers în… vizită la centrala telefonică. Şi contrar legendei, interceptarea telefonică este complet silenţioasă. Dacă există „pîrîituri” în aparatul dumneavoastră de telefon asta nu înseamnă neapărat că se vînează viaţa dumneavoastră particulară. Totuşi, nu fiţi încrezători…

Ziarul Libertatea din 19 mai 1991, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Dintre sute de ziare

(Rapidă trecere în revistă a presei)

Un condei de analist, despre reuniunea de la Eger: „N-ar fi exclus ca în cazul reuniunii de la Eger, şi al altor manifestări similare să fie vorba de diversiuni, încurajate din diferite părţi pentru diferite motive! Dar nu poate fi eludat faptul că opiniile tip Eger au fost promovate sistematic, decenii la rînd, ca o constantă a spiritului revizionist (nu o dată împărtăşit fără ocolişuri şi la nivel oficial la Budapesta) după actul de justiţie internaţională pe care, însă, istoriografia maghiară îl consideră Diktatul de la Trianon. Şi românii nu pot rămîne fără replică, la asemenea opinii, deoarece ele sînt vehiculate, indiferent cine şi în ce scop le încurajează. Românii, fără a ceda cu nimic în ceea ce este nenegociabil (Ardealul), au însă obligaţia de a nu se lăsa manipulaţi. Dar această obligaţie le revine deopotrivă maghiarilor („Mohacs – O simbolică nefastă”, Ilie Şerbănescu în EXPRES, an II, nr. 19,1991). În „ROMÂNIA LIBERĂ”, joi 16 mai, este anunţat, pe prima pagină, show-ul din Piaţa Palatului, de luni, 20 mai, începînd cu ora 18 – „muzică şi folclor politic; participă formaţii muzicale şi artişti de prestigiu”, organizat de agenţia de impresariat Alianţa Civică • Interogatoriu în Flacăra”: „În iunie 90 ati fost la Bucureşti?/ …Dar pe 29 ianuarie şi pe 19 februarie aţi fost?/ Aţi strigat şi dvs. pe 29 ianuarie, „moarte intelectualilor”?/ …Precis?”; anchetatul nu mai rezistă: „Asta mi-i crucea”. („Mineri la drum lung, anchetator Dumitru Constantinescu în FLACĂRA nr. 20, din 15 mai 1991 • Ultimele apariţii televizate ale unuia dintre cei mai disputaţi parlamentari – Gheorghe Dumitraşcu, senator FSN de Constanţa, îl scot din ţîţîni şi pe LUCIFER care se dezbracă de caracterul său ironic, pentru a se deda la un pamflet în cea mai pură accepţie a cuvântului: „Daca ar reînvia din moarte nenea Iancu l-ar invidia se înţelege, de moarte – pe domn’ Nae Gheorghe Dumitraşcu, cel mai autentic comic din cîţi a dat tărîmul balcanic. Debitul verbal, gestica, întreaga sa prezenţă scenica îl umbresc de departe pe domn’ Nae Caţavencu, rămas aproape 100 de ani fără rival. Iată, a trebuit să vină revoluţia din decembrie ca personajele imaginare să fie concurate de cele reale. Viaţa, mai presus de literatură! Inşi ca domnul Nae Dumitraşcu se nasc o dată la 200 de ani dar reuşesc să-şi compromită partidul ce-i tolerează în numai 2-3 minute”. („Cangrena trandafirie – în LUCIFER nr. 19, an II, 1991) • Ultima apariţie pe scena publicisticii – COTIDIANUL, fondat de domnul Ion Ratiu în numărul patru de miercuri 15 mai este consemnata vizita de lucru a d-nei Mărgărită Geică la Student Parc: „Pentru început, intrăm în noua sală de bawling ce urmeaza a fi complet mecanizată, apoi ne îndreptam spre cladirea care va fiinţa discoteca… Sînt invitata sa vizitez apoi şi sala de gimnastică aerobică… Odată ajunşi în biroul domnului Stoica discutăm despre facilităţile de care beneficiază studenţii în Student Parc… Mulţumindu-i pentru amabilitate îmi iau rămas bun de la dl. Ion Stoica şi o pornesc spre ieşire…”, în pagina a patra a aceluiaşi număr (4), o consistenta relatare a UPI despre festivalul internaţional de film de la Cannes – „Sex şi spiritualitate la Cannes”:”Regizorul şi scenaristul Marco Ferreri s-a referit la bărbatul contemporan, simbolizat prin incapacitatea lui de a avea relaţii sexuale tot atît de des ca femeia. El descrie aparatul sexual feminin ca fiind un „motor cu reacţie care absoarbe în timp ce bărbatul este o demodată maşină de propulsie” • În CURIERUL NAŢIONAL, Mariana Sprinceană încearcă să ne explice „De ce nu avem ciocolată”: „Nemulţumirea muncitorilor este alimentată de permanenta îngrijorare faţă de aprovizionarea cu materii prime. Referindu-se la asta doamna Emilia Tănăsescu afirma: „Atîta timp cît sîntem sub pălăria acestui minister al agriculturii…”. Cenzura a tăiat predicatul acestei propoziţii lămuritoare • DREPTATEA publică pe un sfert de pagină Apelul Guvernului federal iugoslav la încheierea războiului propagandistic în Iugoslavia • Academicianul Nicolas Teodorescu semnează cuvintul înainte al primului număr din publicaţia UNIVERSITAS TV MAGAZIN:”Noi considerăm învăţămîntul ca un titlu de nobleţe spiritual al poporului, ca o carte de vizită a oricăruia dintre noi care înţelegem că destinele tării noastre sînt strîns şi vital legate de cunoştinţele cîştigate prin învăţămînt”.

LECTOR „L”

Bucureştiul inaugurează monumentul închinat eroului naţional al URUGUAYULUl

Mulţimea neîncetată a ştirilor ce ne parvin zilnic la redacţie ne-a făcut aproape să uităm ceva despre care, cu săptămîni în urmă, ne-a vorbit domnul Domingo Schipani, ambasadorul Uruguayului la Bucureşti: faptul că eroul naţional al Uruguayului, generalul Jose Artigas (1764- 1850), îşi va avea în curînd un monument al său în capitala noastră.
In acelaşi timp, eroul nostru Tudor Vladimirescu, contemporan cu patriotul uruguayan, îşi va avea şi el un monument la Montevideo.
Printre multe altele, un lucru este semnificativ: generalul Artigas va fi primul luptător latino-american pentru libertate al cărui monument se va înălţa la Bucureşti, iar Tudor Vladimirescu – va fi primul din Europa centrală şi orientală ce-şi va găsi locul în capitala Uruguayului.
Timpurile s-au schimbat, evident, şi trebuie s-o spunem. După revoluţia din 1989 am omagiat, cu convingere, amintirea celor al căror unic scop în viaţă a fost acela de a lupta pentru libertatea şi demnitatea unei naţiuni, fără a avea veleităţi de protagonişti şi fără a urmări alte scopuri.
Nu ne surprinde deloc faptul că eroul uruguayan este primul ce-şi va avea un loc al său în Bucureşti. Uruguayul a fost încă din primele ore ale revoluţiei, un prieten ferm şi sincer al poporului nostru.
Şi, de aceea, fără îndoială, cînd primul ministru Petre Roman a păşit pentru prima dată pe pămîntul uruguayan în noiembrie 1990, i-a spus preşedintelui Luis Alberto Lacalle în discursul său public: „Cunoaştem şi apreciem sincer atitudinea guvernului şi a poporului uruguayan care, însuşindu-şi cuvintele generalului Artigas după care: „Orice tiran tremură şi amuţeşte în faţa maiestuosului marş al oamenilor liberi a fost încă din primele ore ale revoluţiei noastre alături de poporul român, atît la bucuria eliberatoare, cît şi la durerea pentru morţii săi nevinovaţi”.
Ne dăm seama că ziua de 18 mai nu este o zi oarecare pentru poporul uruguayan.
În aceeaşi zi, dar dintr-un îndepărtat an 1811, generalul Jose Artigas a învins, în prima bătălie eliberatoare, armata europeană colonizatoare. Începînd din acea zi, independenţa Uruguayului a constituit un proces ireversibil.
Este foarte probabil ca, după generalul Artigas, Bucureştiul să asiste şi la inaugurarea altor monumente dedicate lui San Martin, Simon Bolivar, O’Higgins, Marti sau a altor eroi latino-americari. Nici nu ne-ar surprinde, pentru că toţi aceştia se referă la o regiune cu care avem strînse legături istorice şi sentimentale. Tot aşa a înţeles-o şi Nicolae Titulescu, marele artizan al relaţiilor româno-latino-americane.
Generalul Artigas în Bucureşti şi Tudor Vladimirescu în Montevideo – o realitate ce ne încîntă. Şi asta pentru că nici unul dintre ei n-a luptat pentru a cîştiga o putere absoluta şi personală, ci numai pentru a instaura democraţia în cel mai larg şi adevărat sens al său.