Publicat: 2 Iulie, 2019 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1994?
Libertatea din 2 iulie 1994

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

FOTBALUL - O ANTIMINERIADĂ?

Vă amintiţi Mondialele din ’90, din Italia? Fotbalul era acelaşi, performanţa calificării nu mai puţin meritorie, doar interesul general făcea excepţie. Una dintre întâlnirile noastre de atunci s-a disputat chiar în fatidica zi de 13, a terorismului de stradă, ce a scăldat Bucureştiul în fum şi flăcări, dând semnalul asaltului minerilor. Performanţele de atunci ale fotbalului românesc au fost clar devansate de contraperformanţele politice. Presa şi televiziunea mondială au fost inundate nu de fazele de gol ale românilor sau de imaginile jucătorilor săi, ci de imaginile de coşmar ale acelei răbufniri primare, iraţionale. Lupta politică din România primului an de democraţie avea ceva din logica epocii pietrei. Absenţa dialogului intelectual era compensată de disputa contondentă. Intoleranţa marcată a ambelor tabere a făcut ca meciul politic al vremii să fie unul urât, distructiv, orientat spre picioarele şi capul adversarului şi surd la fluierul disperat al unor arbitri pe care nimeni nu dorea să-i recunoască.

Trecută prin filtrul acestor întâmplări regretabile, apare că ediţia din ’90 a Mondialelor practic nici n-a existat pentru
noi. A fost şi atunci o calificare în optimi, au fost şi atunci faze frumoase şi manevre inspirate, dar memoria noastră afectivă nu le-a păstrat. Nu le-a păstrat pentru că era copjeşiţă de alte lucruri...

Privită din acest unghi, revărsarea de entuziasm şi interesul enorm pentru fiecare meci al Mondialelor apar aproape la fel de disproporţionate - în sens contrar - ca şi apatia de acum 4 ani. Este, dincolo de bucurie, o mare nădejde secretă că performanţele echipei naţionale, ale fotbalului, se vor răsfrânge asupra ansamblului vieţii noastre de astăzi. Asupra unei existenţe care nu are, în mod cert, culoarea roz a speranţei, dar care rămâne în mod nedrept marcată de culoarea cenuşie a fumului şi a cărbunelui. Sperăm cu toţii că fotbalul, acest joc în care punem de multe ori mai mult suflet decât e firesc, va putea să ne răzbune acum şi să întoarcă faţa lumii spre noi şi spre valorile pe care n-am încetat niciodată să le dăm lumii acesteia egoiste şi atât de puţin dispusă să ne recunoască. Iar faptul că această revanşă are loc în inima occidentului, în America, ne oferă o dată în plus, nădejdea că Hagi & Co sunt deja autorii celei mai complete antimineriade.

Octavian ANDRONIC


Interviul de sâmbătă
LENA CONSTANTE:

"Nu mi-e ruşine că am 85 de ani!"

- Fundaţia Culturală Română v-a sărbătorit la o vârstă "rotundă"...
- La 85 de ani; nu mi-e ruşine că am 85 de ani! Până acum mai cochetam cu vârsta, dar de-acum cochetează vârsta cu mine...

- Cam o şesime din viaţă aţi vieţuit-o în închisoare; opt ani de regim celular sever, cinci ani de penitenciar. Ce v-a ţinut în picioare atât amar de ani?
- Dragostea de viaţă şi ura faţă de cei care-mi doreau moartea!

- Lotul Pătrăşcanu, cu care aţi fost condamnată, vă era cunoscut mai dinainte?
- Doar patru persoane dintre cele 11 acuzate: Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, soţul meu, Hari Brauner şi Belu Zilber, autorul sinistrului "scenariu" care a stat la baza odioasei înscenări împotriva eminentului bărbat politic şi om de caracter, lichidat de oamenii lui Dej.

Ion BUTNARU