24 octombrie 2021

Remember 2 mai 1991 – Presa acum 30 de ani

Libertatea
Distribuie pe rețelele tale sociale:
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1991

Aceasta este uşa pe care, la 22 octombrie 1990 a deschis-o Comunitatea Economică Europeană. Da ca să intrăm, ar trebui să avem cu ce!

Remanierea guvernamentală

STÎNGISMUL [PLUS OPOZIŢIA!] VICTORIOS PE TOT… FRONTUL!

— FSN: o maşină de voturi… imprevizibile?—

PREMIERĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ PARLAMENTARĂ: DOI MINIŞTRI INFIRMAȚI

• O situaţie neprevăzută în regulamentele de funcţionare • Se întorc vechii miniştri, sau se încearcă alte numiri? • O soluţie… specială” Ia îridemîna primului ministru: numirea celor doi ca secretari de stat (ocolind Parlamentul) • Un simptom îngrijorător — indisciplina (la vot) a unor parlamentari fesenişti • Legalizarea sciziunii frontiste: F.S.N. Social-Democrat • Cei trei miniştri fără portofoliu au rămas doar… unul: Ion Aurel Stoica, Raţiu şi Câmpeanu s-au auto-recuzat! • Mentorul „aripii tinere”, domnul Policrat acochetat pînă în ultima clipă cu lista guvernamentală • Alianţe stranii în Camera deputaţilor…

Om trăi şi-om vedea

Remanierea guvernamentală ne-a adus şi prima criză autuntică prin deznodămîntul neaşteptat a ceea ce părea o simplă formalitate: confirmarea în funcţie a noilor miniştri cu care premierul intenţiona să ocupe scaunele rămase libere. Operaţiunea părea cu atît mai simplă cu cît noul cabinet căpăta o oarecare policromie prin prezenţa „unor personalităţi independente, dar cu certă coloratură politică” — cum îi definise pe candidaţii nefrontişti, domnul Petre Roman. Dar, ceea ce la (inutilul ?) vot din Senat păruse un fapt divers, la Cameră s-a transformat într-un veritabil scandal. Pentru că, oricît ar părea de paradoxal, formaţiunea politică ce deţine o majoritate confortabilă, nu reuşeşte să şi impună proprii săi candidaţi! Şi dacă în cazul domnului Patriciu, chestiunea ar fi putut să apară cît de cît explicabilă, în cel al domnului Berceanu pluteşte în cel mai desăvirşit mister! Singura explicaţie ar fi că disputa dintre, cele două aripi ale formaţiunii majoritare — cea reformistă şi cea conservatoare — a ajuns pînă la un punct critic în care demersul executivului a putut fi categoric sancţionat de strania alianţă între stîngiştii frontişti şi opoziţia istorică! Gurile rele au lansat ideea unei „Internaţionale a IV-a” ai cărei lideri ar fi nici mai mult, nici mai puţin decît domnii Marţian şi Domokos! Dincolo de glumă, pare insă să fie ceva… Veşti noi din „culisele” remanierii: de ce n-are domnul Stoica portofoliu? Foarte simplu: într-o variantă iniţială, se pare că domnul Roman propusese o astfel de calitate la trei personalităţi politice reprezentative — domnii Raţiu, Câmpeanu şi Stoica, în ideea unui soi de uniune consultativă. Domnul Raţiu, cum e dînsul dornic de onoruri, ar fi acceptat iniţial, retrăgindu-se abia în urma refuzului domnului Câmpeanu. Şi aşa se face că în cele din urmă domnul Stoica a rămas singur. Altă chestiune: tratativele cu P.N.L.-A.T. ar fi fost intense, pe lista iniţială aflîndu-se şi domnul Policrat, mentorul formaţiunii, retras şi domnia sa în ultimul moment. Rămas singur, Dinu Patriciu nici nu bănuia probabil că-I va aştepta o sfîntă mînie parlamentară. Căci dacă ar fi ştiut…
Deocamdată lucrurile sînt neclare, regulamentele n-au apucat să prevadă procedura de urmat în astfel de situaţii. Ar exisia soluţia ca cei doi infirmaţi să fie numiţi secretari de stat, nemaiavînd astfel nevoie de confirmarea parlamentului. Ne vine, însă, greu să credem că o vor accepta. Oricum, om trăi şi-om vedea.

Octavian ANDRONIC

DINU PATRICIU: „Majoritatea parlamentară face o altă politică!“

RADU BERCEANU: Mă consider un jucător de echipă

Ziarul Libertatea din 2 mai 1991, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

UN FRANCEZ LUCID DESPRE…

Apetitul românesc

CRONICA LUI JACQUES JULLIARD DIN „LE NOUVEL OBSERVATEUR”

Două mii de ziare, 600 de editori, o totală libertate de exprimare: singurul produs de consum revenit din abundență după sfîrșitul dictaturii este cultura.
Deoarece în decembrie 1989. românii au murit într-un număr mai mic dorit a anunţat la început mass media occidentală, ei continuă să fie se-
ver suspectaţi de aceeaşi mass-media. Cum adică!     — ni se oferă doar 1 000 morţi, aproape cît o zi în Kurdis-tan, în loc de 60 000, cît fusesem lăsaţi să sperăm la început? Iată un lucru care este prea puţin tragic şi cu greu poate fi numit revoluţionar.
Atunci cînd însăşi existenţa lor ne reaminteşte nedreptatea noastră, greu le-o trecem cu vederea victimelor. Există acum, în presa occidentală, un sindrom Timişoara: pe motiv că nu tot din ceea ce s-a povestit la început s-a dovedit adevărat, se va sfîrşi prin a crede că nu s-a Intîmplat absolut nimic. În momentul în care românii îl primesc pe Francois Mitterraad și își amintesc faptul că el a fost primul şef de stat francez care l-a boicotat

pe tiran, este o bună ocazie să terminăm cu prostul obicei de a murdări victimele neglijenței noastre. Oare mai este nevoie să reamintim că istoricilor francezi le-au trebuit aproape 30 ani pentru a reduce de la 100 000 la 10 000 — o nimica toată! — numărul execuțiilor sumare ce au urmat eliberării din august 1944? Poate  revoluţiile cunosc această proliferare a zvonurilor îngrozitoare și este datoria ziariştilor să le verifice, în loc să se grăbească să le verifice pentru a o lua înaintea confraţilor.

Fără îndoială că şi procesul Iui Ceauşescu a fost o rușine. Toţi francezii s-au putut convinge la televizor. Dar știau tot ei că procesul lui Pierre Laval n-a fost cu nimic mai prejos?
Că judecătorii l-au întîmpint pe acuzat în picioare, cu strigăte de „Ticălosule!’ Douăsprezece gloanţe, atîa meriţi!“ şi că după tentativa condamnatului de a se sinuicide, în fața plutonului de execuție a fost adus un muribund? Deci, vă rugăm frumos un pic de pudoare.

Desigur, sînt momente jenante pe traseul parcurs de România restaurată: incidentele etnice de Ia Tîrgu Mureș (în martie 1990), ciomgirea studenţilor de către minerii transformaţi în apaşi şi chemaţi cu căldură de către preşedintele Iliescu şi această Securitate de tristă memorie care nu este încă desființată. Există diferențe între intelectualii români care au aceleaşi bune intenţii şi uneori aceleași opinii, unii conjurîndu-ne să le venim în ajutor pentru a consolida democraţia, ceilalţi implorîndu-ne să nu facem nimic, centru a nu continua un regim încă ambiguu.
Dar este un punct asupra căruia nu pot exista controverse: totala libertate de exprimare care domneşte acum în ţară. Românilor nu le mai este teamă. Vorbesc și scriu cu toată libertatea. Și ce înflorire! Te-ai crede a doua zi după Revoluţia Franceză. Au răsărit peste 2000 ziare într-un an şi jumătate, de toate opiniile, exprimîndu-se adesea cu o violență de ton nemaiauzită, mai ales contra personelor.
Vor trebui să se decidă în curîd să voteze o lege a presei pentru reprimarea defăimării. Există astăzi aproximativ 600 case de editare, de toate felurile, de toate mărimile, care au o poftă formidabilă să recupereze timpul pierdut, să traducă, să difuzeze.
Strangularea nu este de ordin politic, ci tehnic: mijloacele de tipărire, incapabile să facă fată cererii, şi mai ales lipsa de hîrtie ne reamintesc de Eliberare.
Ministrul Andrei Pleșu una dintre cele mai remarcabile personalităţi politice din țară, ni s-a  destăinuit că a  încercat de mai multe ori, dar fără succes, să scape de această sarcină grea. Inutil să spunem că repartiţia stîrneşte nemulţumiri şi suspiciuni. În sfirşit, manifestaţiile se succed. Ele sînt organizate, de către Alianţa Civică, ce reuneşte un anumit număr dintre partidele de opoziţie, cît şi de principala grupare a opozițiej intelectuale: Grupul pentru dialog social. Nimic nu este simplu în România: sînt miniştri care continuă să aparţină Dialogului social, miniştri ai opoziţiei, oarecum.

Din cîte mi-am putut da seama, adevărata fractură este cea dintre muncitori și țăranii, pe de o parte, şi intelectualitate pe de altă parte. Primii i-au acordat încredere lui Iliescu şi Frontului Salvării Naţionale, pentru că îi cunoşteau, în vreme ce opoziţia reprezenta fie trecutul, fie necunoscutul, într-un regim în care preşedintele Republicii este ales prin sufragiu universal, această opoziţie va fi incapabilă să constituie o soluţie de schimb atîta vreme cît nu va scoate la iveală un candidat credibil pentru preşedinţie.

O întrebare de mai mare adîncime, care va continua să otrăvească România atîta vreme cît nu va căpăta un răspuns, este aceasta: ce să se facă cu cei 40 ani revoluţi ai comunismului? Ne putem da seama noi înşine cît de greu ne este să ne debarasăm de cei patru ani de ocupaţie și de vichysm pentru că nu ne-am scris istoria, adică nu le-am stabilit un statut. Dezbaterea „istoricilor germani” a arătat că trecutul contează la fel de mult și în Germania. În Italia continuă controversa între cei care văd în fascism o lungă paranteză. definitiv închisă, și cei care îl consideră o etapă în dezvoltarea organică a Italiei moderne (este teza lui Renzo de fFelic autorul unei monumentale biografii a lui Mussolini care a provocat scandalul).

Și în România? Doi factori fac soluția și mai dificilă, iar hăul întunecat al toaIitarismuluj și mai prăpăstios.
Primul : Ceausescu nu este un tiran obişnuit. S-au văzut alţii mai sîngeroşi, dar n-a existat altul mai nebun. Poate doar Caligula. Trebuie să te plimbi în jurul Centrului civic neterminat, înconjurat de hectare întregi de blocuri goale, unde macaralele oprite la 22 deoembrie 1989 continuă să ruginească, pentru a înţelege absurditatea care s-a întins la scară naţională în acest imens peisaj de Chirico, straniul neliniştitor al dezolării.
Al doilea factor îl constituie lipsa unei rezistenţe închegate faţă de comunism. Chiar și în vremea cînd nu se confunda cu demenţa. Aici n-a existat o Biserică catolică, precum în Polonia, nici o mişcare muncitorească, asemenea celei din Cehoslovacia sau R.D.G. Dimpotrivă: pasivitatea ortodoxiei şi nenorocirea geografică a unei ţări mărginită de trei imperii care au dominat trecutul Europei de Est: Imperiul otomam, cel austro-ungar și cel sovietic. O teribilă indecizie spiritul unui ponor topit într-un absenteism spăşit.

Dar România este vie. Inima sa bate în ritmul unei intelectualităţi minunate, cu o generozitate şi o inteligenţa pe care nici un francez nu le poate întîlni fără o puternică emoţie, si al naşterii unui lucru pe care l-aş numi dorinţa de Europa. Cinci zile petrecute acolo — în compania lui Alain Finkielkraut și a lui Jean-Noel Jeanneney, cu ocazia zilei organizate de Radio France-Culture, un foarte mare succes — au fost de ajuns pentru a mă convinge: această tară are nevoie de Franţa, a cărei cultură o preţuieşte, a cărei limbă, o vorbeşte cu o eleganţă, o fervoare şi o precizie pe care le-aş da bucuros drept exemplu atîtora dintre prezentatorii noştri de televiziune.

Acele amfiteatre pasionate de studenţi, acele seri petrecute în conversaţii despre Cioran, Ionesco, Mircea Eliade dar și despre Montaigne şi Valery au un sens profund: anii ’30 — cînd aceste două popoare s-au înţeles — au revenit. Marele filosof Constantin Noica va fi, în sfîrsit, tradus la noi. Iar munca magnifică a serviciilor noastre culturale care în anii negri a constituit miezul rezistentei spirituale în faţa tiranului, este în curs de a-şi arăta roadele. Nciodată n-am înţeles mai bine ca acolo că cei săraci au cel mai mult de dat; că fară ţările din Est, Europa era hemiplegică, iar cultura nu este cum se crede în ţările ghiftuite, nici o afacere de divertisment, si nici chiar de estetică, ci căutarea mereu neliniştită a adevărului.

EVRIKA

Deputatul Ioan Moldovan a lansat ideea Opoziţiei văzută ca un soi de creatură cu trei picioare: cu unul stînd în Parlament, cu altul în stradă și cu cel de-al treilea în Europa!

O.K.

Şeful opoziţie! britanice e salarizat de la buget — ne comunică domnul Dan Lăzărescu. La noi sînt toti!

K. O.

NELĂMURIRE. Domnul Domokos Geza este înclinat să creadă că domnii Vătăşescu şi Roman fac parte din partide diferite. Nu
mai ştie, în consecinţă, cui să facă opoziţie!

 

GURA LUMII

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BĂGĂM MÎNA ÎN FOC)

• UN PARTID CARE VREA SA-ŞI PUNĂ MEMBRII LA TREABA!

Cei tare au rezerve faţă de partidele organizate pe baze etnice, vor fi bucuroşi să afle că există un astfel de partid care nu intenţionează să hăituiască Puterea pe baza indicaţiilor primite de la Centru, pentru că cel despre care este vorba în propoziţie nu are un astfel de centru. Sau are prea multe. Deci, Partidul Ţiganilor din România, cu sediul în Sibiu, pe str. Uzinei la nr. 1, sătul de problemele pe oare le creează sistematic electoratul, a cugetat bine găsind pînă la urmă soluţia. Simplă ca bună ziua! S-a adresat, deci, printr-o adresă oficială Guvernului României, punînd punctul pe i încă din prima propoziţie: „Prin prezenta vă solicităm următoarele materiale care sînt necesare în 1991 membrilor partidului nostru care vor să muncească şi nu au materialele necesare”. Urmează, dezarmantă prin sinceritate, motivaţia acestui demers: „Facem cunoscut guvernului că aceşti meseriaşi fac eforturi financiare importante mituind directori de întreprinderi, funcţionari din ministere etc. pentru a achiziţiona aceste materiale Ia preţ de speculă”. Şi, deoarece Partidul Ţiganilor e ferm hotărît să dea un exemplu întregii țări, documentul adaugă : „Pentru a termina cu aceste obiceiuri bizantine şi pentru a da un exemplu tuturor celor care vor să muncească, am făcut prezentul necesar de materiale care urmează să fie aprobate partidului nostru, urmînd să urmărim ca aceste materiale să ajungă ne mîna celor care vor să muncească în mod cinstit”. Urmează o listă de 17 repere (plumb moale, tablă inox, tablă și ţeava de cupru şi aluminiu) care ar rezolva în mod miraculos situaţia membrilor de partid. Ideea nu e rea, dar că ne facem dacă le va veni şi altor partide etnice? Mă gîndesc, de pildă, la ce listă ar putea înainta guvernului UDMR-uI?

AMBIDEXTRU

Ziarul Libertatea din 2 mai 1991, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 2 mai 1991, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Presa acum 50 de ani

• „SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 1 MAI ÎN CAPITALĂ”. Sub acest titlu, ziarul „Curentul” publică relatări de la „Manifestaţia de la cinematograful Scala“ şi „Solemnitatea organizată de colonia germană în sala Aro“, precum şi două fotografii; sus: „D. baron Von Killinger sosind în sala cinematografului Aro, eri, cu prilejul sărbătoarei zilei 1 Mai de către colonia germană din Bucureşti”; jos: „D. general Voiculescu asistînd la manifestaţia din sala Scala”. Mai apar conferinţa ţinută la Radio de generalul C. Ch. Voiculescu, subsecretar de stat: „Cultul muncii constituie comandamentul ceasului de faţă”, şi articoliul redacţional „Credinţa în muncă. Sporirea efortului de muncă şi mărirea producţiei naţionale” • „ZIUA MUNCII” este editorialul din ziarul „Acţiunea”, din oare spicuim: „Muncitori sunt azi toţi cai ce activează pe un plan sau altul, cu braţele sau cu mintea, cu pregătirea sau cu talentul, pentru binele prezent şi viitor al națiunei. De la această nobleţe nu poate fi exclus nimeni după cum nici nimeni nu mai are dreptul să se sustragă de la îndatoririle muncei, şi ale câştigului existenţei prin ea. Munca fiind înţeleasă ca un nobil drept al tuturora şi o o sacră datorie a oricărui român, e evident că sărbătorirea ei devine un prilej de bucurie pentru întreaga suflare românească” • „UN ÎNTÎI MAI LA CAIRO” se întitulează evocarea semnată de Panait Istrati, reprodusă în acelaşi cotidian • „UNIVERSUL” publică poezia „Sărbătoarea Muncii” de Mircea Dem. Rădulesou • „1 MAI de acum încolo trebue să fie simbolul unirii și al prieteniei”, declară mareşalul Petain • SE VOR LUA MĂSURI contra negustorilor speculanţi și a consumatorilor acumulatori de alimente • PRESCHIMBAREA bancnotelor de 5000, 1000 si 500 lei s-a prelungit pînă la 20 Mai 1941. Comunicat al Băncii Naţionale a României • DE LA 1 MAI se reînfiinţează în Capitală primăriile de sector, desfiinţate în octombrie 1940. Cine sunt primarii: d.. D. Popescu-Cocoru, la Galben; d. general I. Botescu, la Negru; d. general C. D. Constantinescu, la Albastru, şi d. Emanuel Hagi Moscu, la Verde

Rubrică realizata de ION BUTNARU

O mînă caldă de la rece!

A fost — cît timp noi n-am mai apărut din motive de sărbători legale — ziua Olandei. A vorbit la televiziunea română ambasadorul Cohen Storck. Si pentru că a devenit de bon-ton ca cine apare pe micul ecran să se plîngă de televiziune, a făcut-o și domnia sa. Cu umor și în numele… Partidului Ambasadorilor Liber-Democrat și Independent. bineînţeles… Am aflat astfel, în cele doar 4 minute puse la dispoziţie (situație în care s-a declarat solidar și cu Guvernul și cu Opozitia, afectate de reducerea drastică a spațiilor lor de emisie) că, după părerea sa contactele româno-olandeze au cunoscut o adevărata explozie de la Revoluţie, că graniţele s-ar fi șters între cele două tări (Pe cînd si organizaţia „Ambasade fără frontiere”?). conchizînd: „cam mulţi români au rămas în Olanda!”. Constatare surprinzătoare pentru domnul ambasador, vajnic luptător, pe vremea dictaturii, pentru libera circulaţie a românilor (sau a unora dintre ei). Simplă constatare, reproş? Nu știm. Cert este că domnul ambasador a ținut să precizeze că Olanda e o țară mică, suprapopulată, că ospitalitatea sa este limitată (?!) și că prosneritatea actuală a olandezilor este rodul unei munci susținute. Absolut de acord cu acest mic discurs moralizator, chiar și cu concluzia sa în doi peri („Uşile noastre vă sînt deschise” — dacă primiţi vize, bineînţeles) dar tare ne întrebăm dacă nu cumva, celebrele presiuni și proteste făcute pînă în 1989 de olandezi, englezi, americani și alte naționalităti, nu exprimau mai puţin idealul liberei circulaţii a persoanelor si mai mult jocul politic al conjuncturii? Nu, cumva desfăşurarea oarecum surprinzătoare a Revoluţiei Române, abaterile de la cine știe ce preparative minuţios stabilite de alții, au fost cele ce au generat în contrast cu căldura sentimentelor domnului ambasador, brujatul și opoziţia sistematică îndreptate împotriva României de reprezentanţii guvernului de la Haga prin felurite organisme internaționale? Greu de ştiut și pînă vom afla, nu putem decît să mulţumim domnului ambasador Storck pentru generoasa sa mînă caldă de la… rece ! (Octavian ANDRONIC)