Publicat: 20 Decembrie, 2016 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1991

Ecoul viu al unui ceas de cumpănă...

În ziua de 22 decembrie 1989, la ora 16,20, din rotativele I. P. "Informaţia" ieşeau primele exemplare ale primului ziar liber al Revoluţiei. 
El se numea la fel ca sentimentul ce ne însufleţise acele ultime 24 de ore: LIBERTATEA.

Trecuse puţin timp de cînd Ceauşescu, huiduit de mulţimea imensă ce invadase Piaţa Palatului, plecase cu elicopterul său alb de pe acoperişul CC-ului într-o direcţie necunoscută şi ziarul acesta, născut ca o minune dintr-o trăire cu sufletul la gură, izbucnit ca o răzbunare din condeie îndelung umilite, devenea primul document scris al Revoluţiei RomĂne, prima sa atestare istorică.

Pe atunci nu ştiam asta, nu aveam timp să ne gîndim la semnificaţiile momentului, după cum nu ştiam nici măcar dacă nu cumva a doua zi, sau în alta, Ceauşescu nu avea să revină şi să facă din acele ceasuri de libertate o amintire dureroasă şi — de ce nu? — tragică.

Ştiam un singur lucru: că trăiam o experienţă extraordinară, unică, şi că tot ce văzusem, tot ce simţisem trebuie spus, pentru întîia dată, cu acele cuvinte — aproape uitate — care exprimau adevărul. 
Exerciţiu la fel de unic ca tot ceea ce se întîmplase, scrierea şi conceperea acestei prime "LIBERTĂŢI" s-au produs ca într-un fel de transă, ca într-un vis prea frumos ca să poată fi real.

Mă gîndesc adeseori la ce a fost atunci şi realizez că toţi cei care ne-am aflat acolo am acţionat sub impulsul unui instinct ancestral, care se confundă cu numele pe care l-a primit foaia de hîrtie spre care s-au îndreptat, lacome, mîinile tuturor acelora ce doreau, cu nesaţ, o confirmare a ceea ce trăiau atunci, în acel ceas de cumpănă al istoriei românilor. 
Atîta tot.

Octavian  ANDRONIC

 

Şedinţa solemnă a Parlamentului

Mîine, 21 decembrie, prima zi a Revoluţiei bucureştene din 1989, cele două Camere ale Parlamentului RomĂniei — Senatul şi Camera Deputaţilor — se vor întruni, in jurul orei 10, intr-o şedinţă solemnă, comună, pentru a comemora împlinirea a doi ani de la Revoluţia română din decembrie 1989.

Ziarul Libertatea din 20 decembrie 1991, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

De pe o zi pe alta

Ecoul viu al unui ceas de cumpănă... 

MAI SÎNT DOUĂ ZILE PÎNĂ LA A DOUA ANIVERSARE A REVOLUŢIEI
Şi, parcă, faţă de 1989, doar Ceauşescu lipseşte...

CULTURA INTRĂ ÎN CONSILIUL EUROPEI ÎNAINTEA... NOASTRĂ!
La Strasbourg, ministrul de externe Adrian Năstase a semnat, sub privirile binevoitoare ale doamnei Catherine Lalumiere (băieţi prezentabili romĂnii ăştia — păreau să spună frumoşii săi ochi  albaştri ce l-au privit cu  atenţie şi pe Petre Roman) documentele de aderare la Convenţia Culturală Europeană. 
Spre deosebire de alte acorduri — cele economice, de pildă — acesta are... efect imediat!
Armata romĂnă stabileşte contacte cu noua realitate militară din fosta Uniune Sovietică
Domnul general SPIROIU, ministrul apărării, a fost în vizită la MOSCOVA
Veritabilă ruşine naţională, aeroportul   Otopeni   se   remarcă în continuare prin hoţii, nereguli, abuzuri şi accidente grave
Cine va pune piciorul în prag pentru a curma această nenorocită blocare a oricărei iniţiative menite să-l civilizeze? 
Cine are un atît de mare interes ca lucrurile să stea în loc, şi să nu se piardă privilegiile generate de starea sa de subdezvoltare? 
Ce alte nenorociri va fi nevoie să se întîmple pînă cînd aici să se mişte ceva?

SCANDAL ANIVERSAR LA TIMIŞOARA
Împiedicat de "condiţiile meteo", preşedintele Iliescu nu mai ajunge la   festivitatea de înmînare a unor distincţii revoluţionarilor bănăţeni.
Ceremonia se transformă într-o spontană manifestare de protest — probabil atent pregătită de veteranii proclamaţiei. 
Asociaţia "17 Decembrie" hotărăşte să nu accepte titlurile oferite de preşedinţie, iar o delegaţie pleacă spre Bucureşti, pentru a depune coroane la crematoriul "Cenuşa" unde au fost incinerate cadavrele furate. 
În şedinţa Guvernului - CEL MAI IMPORTANT PUNCT DE PE ORDINEA DE ZI - PĂSTRAREA UNUI MOMENT DE RECULEGERE!
Expunerea primarului general al Capitalei Doru Pană asupra situaţiei critice energetice a fost ascultată cu interes de membrii executivului.
SECRETUL "CONTURILOR SECRETE" A FOST DEZLEGAT?
Nimic spectaculos în "dezvăluirile" domnului Mugur Isărescu: Securitatea şi întreprinderile ei "mascate" dispuneau de fonduri speciale în valoare de 296 milioane dolari. Acum nu mai dispune nimeni de această sumă.
O veste bună: rezervele de aur (circa 800 milioane dolari) sînt (încă) intacte!
MĂRIREA PREŢURILOR - BUCURIA ŢĂRANILOR
Noile preţuri de achiziţii: 25 lei litrul de lapte, 10 lei oul, 175 lei kg de găină.
Aşteptăm lămuriri de la COMPETROL!
CINE şi DE CE a luat bizara şi stupida hotărîre ca suplimentul de raţie de benzină pe decembrie să nu poate fi luată — precum raţia însăşi — şi după sfîrşitul lunii în condiţiile dereglărilor generate de aprovizionarea defectuoasă?
VREM MĂCAR CAPUL UNUI MOŢOC DACĂ OCTAN-VODĂ E PREA BINE ÎNŞURUBAT ÎN SCAUNUL SĂU DE TIP PECO!

 

GURA LUMII

(INFORMAŢII PENTRU CARE NU BAGĂM MINA IN FOC)    

Concursul nostru: "Cu bască şi fără bască“

Dintre miile de răspunsuri exacte sosite pe adresa rubricii înurma publicării, săptămîna trecută, a celor două     fotografii înfăţişînd acelaşi personaj în două ipostaze diferite, am tras la sorţi trei, pe care le puteţi considera cîştigătoare. lată-le:    

CIPRIAN CRĂCIUN (str. Ion, Berindei nr.    3. Bucureşti): "Personajul este fostul general Silviu Stănculescu (sic! — NR). In primă ipostază generalul are o reacţie de tristeţe, iar din a doua ipostază se degajă o reacţie de grijă în munca pe care a desfăşurat-o ca Şef în M.Ap.N.“.    

DICA MARIANA (str. Rîul Şoimului nr. 9, Bucureşti): "Fotografia indică personajul Victor Stănculescu.    

a) "Cu    bască“ — figura poate da impresia că respecţivul este preocupat, frămîntat de gînduri (cred că patriotice!?). Chipul este blînd din care rezultă că tipul are anumite intenţii bune. De asemenea, cred că este preocupat de un viitor nu prea îndepărtat.    

b) Chipul dă o impresie de siguranţă de sine, hotărît în ceea ce face, sau mai bine zis în ceea ce gîndeşte. Figura poate indica de asemenea şl faptul că domnul Victor Stănculescu are o anumită undă de silă, e obosit de lumea ce-l înconjoară. Şi cred, de asemenea, că este fi «cam mîndru de el — aşa, ca o paranteză“.    

BALŢATU NICOLAE (str. Stejarului nr.    42. Bucureşti):    

 "Este generalul Victor Stănculescu.    

1. Prima fotografie, cu bască, prezintă figura unui om abătut, ingîmdurat, nesigur pe el. asa cum s-ar simţi orice om debarcat dintr-o funcţie, trezindu-se deodată aruncat în mijlocul unei mase a oamenilor obişnuiţi al străzii. Un om cu bască, un om ce nu înseamnă nimic, Exprimă gîndul: "Cine am fost şi cine sînt azi?!“.    

2. In a doua fotografie este prezentat un om în mare funcţie de răspundere, căruia o întreagă armată îl dă onorul. Vezi aici omul stăpîn pe sine, plin de orgoliu aproape de ingîmfare. Este gata de a da ordine şl de-a primi defilarea trupelor din tribuna în care se simte in largul lui. Pare încrezut de funcţia ce o are, exprimind chiar un fel de sfidare faţă de cei din jur. Pe undeva, figura sa exprimă neîncredere şl o oarecare viclenie“. Ii felicităm călduros pe    toţi cei trei    cîştigători    care vor primi, ca trofeu, cîte o fotografie cu bască a    domnului general, împreună cu o alta fără bască. Vom încerca să obţinem şi autograful său pe aceste fotografi!

AMBIDEXTRU    

Ziarul Libertatea din 20 decembrie 1991, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 20 decembrie 1991, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

TOPUL PREŢURILOR

In febra pregătirilor pentru Crăciun care ne-a cuprins pe toţi am uitat de cel mai important şi de nepreţuit lucru: BRADUL. Şi pentru a vă uşura în muncă vă oferim cîteva sugestii, Mai întai pomul propriu-zis. Dacă aveţi 1.000 lei găsiţi unul de aproximativ 2 m. Sub această înălţime costă 800 sau 700 lei. Am mai scris despre aceste cifra. Negustorii mai ţin încă la preţ. Globurile le întîlniţi prin florării (alături de sticle cu vin, vodcă, cutii cu cacao ş.a.) la 30 lei. Alte ornamenta le puteţi procura între 150 şl 250 lei. Bomboanele de pom sînt şi ele în felurite ambalaje.
O pungă de 200 gr. costă între 240 si 300 lei. Setul de beculeţe electrice care se aprind şi sting a ajuns la aproape 1000 lei. Artificiile şi luminările nu le căutaţi în magazine sau dughene cu desăvirşire. 
Ce agăţăm pe crengile lui? Jucăriile pentru copii sînt acum destul de numeroase. O păpuşă a ajuns la 650 lei, iar un ursuleţ care seamănă leit cu un elefant la 700—750 lei,

Ziarul Libertatea din 20 decembrie 1991, pag. a 5-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

21 şi 22 DECEMBRIE 1989: ISTORIA S-A SCRIS SUB OCHII NOŞTRI

- O marturie anonima -

Despre Revoluţia din Decembrie s-a scris şi se va mai scrie mult, dar niciodată îndeajuns. 
Mulţi martori — cei mai de preţ — au tăcut pentru totdeauna. 
Amintirile lor despre acele zile eroice, vor lipsi. 
De aceea, consider că cei care au avut un rol activ în desfăşurarea evenimentelor de atunci, sînt datori să contribuie — fiecare cu partea lui de adevăr trăit — la reconstituirea feţei nevăzute de ochiul aparatelor care au înregistrat imagini.

Să relatăm doar ceea ce am văzut, auzit şi gîndit în acele clipe: adevărul, curat ca lacrima ce s-a prelins atunci pe îndureratul obraz al ţării pentru fiii ucişi. 
Mai sînt multe pagini nescrise, care pot şi trebuie completate, pentru a aduce deplină lumină asupra acestui important capitol al istoriei patriei noastre. 
Sîntem generaţia martoră, iar un adevăr tăcut, înseamnă minciună.

Imediat după Revoluţie a existat o avalanşă de mărturii (dar din păcate şi de interpretări subiective şi speculaţii) lansate pe toate căile mass-media către uriaşul număr al celor ce doreau amănunte despre acest miracol romĂnesc.

Atunci nu am scris, la gîndul că alţii o pot face mult mai bine. 
Totuşi, astăzi îmi dau seama că despre "momentul Dalles" se cunoaşte destul de puţin, cu toate că acesta a constituit în Bucureşti — începutul, modestul izvor din care a izbucnit puhoiul ce a înlăturat dictatura. 
De aceea consider că sînt datoare cu netăcerea celor trăite de mine alăturea de tinerii Revoluţiei din Decembrie.

Numele meu nu are importanţă.
Nume au căpătat — după aceea — numai eroii...

La început am fost — şi era bine să rămînem — o parte dintr-un trup uriaş, cu puteri pe măsură, care a înfruntat şi învins mai apoi dictatura. 
De aceea, nu am dorit să mă înstrăinez de întreg, nici să-mi cer nişte drepturi de participant, deoarece prezenţa mea acolo s-a datorat dorinţei de a ne fi bine tuturor, şi doar din acel bine comun să mă împărtăşesc şi eu, odată cu ceilalaţi. 
Un bine împărţit frăţeşte — ca pe o pîine caldă — chiar dacă pentru agonisirea lui nu au trudit toţi, şi nici în egală măsură..

În ceea ce mă priveşte, contează — cred — vîrsta: aveam 57 de ani. 
Un participant tînăr (care spunea că este din Piteşti şi lucrează la construcţii) m-a întrebat "Cum de vă aflaţi alături de noi?". Mi-a mărturisit: "Am trei copii, şi îmi primejduiesc viaţa pentru ca lor să le fie bine mai tîrziu". 
I-am explicat că şi eu am un copil şi — de la el — trei nepoţi, deci tot atîtea motive în plus ca să mă aflu acolo. 
Libertatea ne este dragă tuturor, indiferent de etate, căci vîrstele nu ne părăsesc, ci se împlinesc prin adăugire, zăbovind în sufletul nostru după aceea pînă la moarte.

În ziua de 21 decembrie — către ora prînzului — am plecat de acasă. 
După ce am cumpărat două pîini şi zece sticluţe de vopsea neagră, am ieşit prin calea Moşilor în dreptul magazinului Cocor. 
Lîngă trotuar, în asfalt, se vedea o gaură, iar oamenii — grupuri-grupuri — povesteau cu spaimă că a trecut un tanc şi, ca să-i împrăştie, dinăuntrul lui s-a aruncat o grenadă cu gaze lacrimogene. Cineva mi-a spus, că la Universitate se adună lume.

M-am grăbit să ajung acolo. 
Aproape fugeam şi-mi repetam în gind, apoi cu voce şoptită: "Doamne, să nu se termice pînă ajung!". Era un gînd fără de noimă, dar atît de mult mi-am dorit să trăiesc acest timp, încît aş fi considerat ca o nedreptate ca eu să nu fiu acolo.

După ce am trecut de spitalul Colţea, oamenii erau din ce în ce mai mulţi şi înaintam cu greu. 
În Piaţa Universităţii, semafoarele îşi primeneau ritmat — şi aparent fără de rost — culorile în mijlocul potopului de oameni ce inundase carosabilul. 
Ne priveau cu ochii lor vii îndemnîndu-ne tăcut, dar tenace spre o grabnică alegere: opreliştea roşului, ori libertate deplină.

La gîndul că undeva trebuie să existe — poate în primele rînduri unde primejdia este mai mare — un nucleu al iniţiativei, m-am deplasat continuu înainte, pe partea dreaptă. 
Peste tot, oameni în uniformă; între Intercontinental şi Banca franceză, un lanţ strîns de scutieri în combinezoane kaki, pe caschete în partea stîngă avînd scris "miliţie" ; apoi miliţia în costume obişnuite, securitatea, şi foarte mulţi din "forţele armate" circulau sau staţionau între Teatrul Naţional şi Inter.

Priveam feţele demonstranţilor. 
Toţi trăiam cu intensitate emoţia acelor clipe fără egal în viaţa fiecăruia dintre noi. 
Se înălţau îndemnuri: "Veniţi cu noi!", "Şi voi sînteţi romĂni!" către cei de pe trotuare care priveau ca la un spectacol. Ochii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi şi doream să strig cît mai convingător, dar vocea mi se frîngea întocmai ca în coşmaruri, cînd vrei să chemi ajutor — cu gîtul secat de cuvinte. 
Tot strigătul se îngrămădea în suflet zbătîndu-se disperat. Şi fiindcă nu reuşeam să rostesc, făceam semne cu mîna: "veniţi, veniţi şi voi sînteţi RomĂni!". Am auzit oameni murmurînd: "Sînt nebuni, o să-i împuşte ca la Timişoara!" Eu — şi cred că mulţi asemenea mie — nu speram că Ceuşescu va cădea atît de curînd, iar legile lui erau aspre şi neîndurătoare cu cei ce-l înfruntau. Şi totuşi, s-a scandat în continuare. Cred că acesta este unul din meritele acelor care înaintau în văzul tuturor prin mijlocul străzii strigînd: "Timişoara'n sînge. Bucureştiul plînge!". Intr-adevăr, Bucureştiul — şi cu el întreaga ţară — plîngea, dar se şi ridica la luptă: "Ieri la Timişoara, azi în toată ţara!", cu îndemnul categoric la răzvrătire: "Mîine'n toată ţara, grevă generală!".

Se striga fără încetare: "Ceauşescu, cine eşti? Un tiran din Scorniceşti!"... "Ceauşescu, Anul Nou il vei face în cavou!". "Noi sîntem poporul!", "Noi nu sîntem fascişti!", "Luptăm, murim, dar liberi vrem să fim!", "Fără violenţă!" (acesta a fost "cuvîntul de ordine" din 21 şi 23 decembrie), "Şi voi aveţi copii!" (către militari) ca şi: "Armata e cu noi!". Apoi: "Ceauşescu şi soţia, nu vă vrem în RomĂnia!", "Ceauşescu-i vinovat pentru sîngele vărsat!", "Să fie judecat, să fie judecat!", "Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!". "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!" şi altele. 
Ar trebui ca toată lumea să înţeleagă ce a însemnat ATUNCI ca un grup, chiar de dimensiunea aceluia, să strige ore în şir asemenea cuvinte, cînd steaua dictaturii nu apusese încă. 
Eram — poate — asemenea unui om care se aruncă instinctiv în apă pentru a salva viaţa cuiva, fără a se gîndi măcar că nu ştie să înoate!

Am ajuns în faţa sălii Dalles. 
In mijlocul mulţimii de demonstranţi se formase un cerc liber, la central cĂruia s-a adus apoi o masă rotundă de la restaurantul de peste drum. 
Pe ea se urcau tineri care vorbeau cu ajutorul unui "amplificator" improvizat dintr-o cană înaltă, albă, fără fund. Mi-am dat seama că — evident — acolo era sufletul demonstraţiei. Un fel de "comandament" în care se detaşa net persoana unui tînăr cu cămaşă neagră, şi care mi-a spus că este — parcă— din Arad: era de-a dreptul neînfricat. 
Pe această tribună improvizată s-a urcat apoi un tînăr cu steagul avînd stema decupată, fluturîndu-l la înălţime, (în gînd am făcut chiar o apreciere între forma întregului grup de manifestanţi — un dreptunghi cu cercul liber în mijloc — şi forma steagului Revoluţiei (cu stema decupată).

 O doamnă cu părul alb, aflată în apropiere, a luat steagul din mîna tînărului spunînd: "Copii, sîntem alăturea de voi!". Ne-a mai spus cum se numeşte şi adresa (parcă în Drumul Taberei) rugîndu-ne să-i anunţăm familia dacă păţeşte ceva. 
Îi tremurau mîinile pe steag, şi vocea de emoţie.
Primele lozinci anticeauşiste au fost "pictate" cu rujuri de buze cerute de la demonstrante.

Cînd a început să nu se mai distingă bine culoarea — în amurg — mi-am amintit de cele zece sticluţe cu vopsea neagră. Am dat o parte celor de la masă, precum şi altora care aveau nevoie. 
Îmi amintesc de un tînăr cu barbă care scria o lozincă de mari proporţii pe o pînză albă întinsă pe asfalt. 
A fost bucuros cînd i-am dat o sticluţă spunîndu-mi că îi va face şi un chenar de doliu. 
Tot la acea masă s-au scris pe bucăţele de hîrtie — pe care le transmiteam mai departe — scurte înştiinţări referitoare la bunul mers al acţiunii. 
Dintre acestea, nouă exemplare au rămas la mine şi pe care le păstrez: "Fără violenţă!", "Sînt secu printre noi" (adică securişti), "Rămîneţi pe loc!", "Se va stinge lumina, nu intraţi în panică", "Nu plecaţi", etc.

A fost legitimat ca suspect un tînăr care purta mapă, cravată şi pieptănătură specifică. Spunea: "Fraţilor, sînt croitor şi vreau să merg cu voi!". 
Mi s-a făcut milă de el şi am intervenit, sugerîndu-i să nu mai vină la asemenea manifestaţii gătit ca un ginere, să-şi scoată cravata şi să stea mai pe margine. 
Nu l-am mai văzut dar după ce persoana care i-a vorbit cam aspru mi-a explicat că fotografia de pe legitimaţie nu prea semăna cu respectivul, m-am gîndit că s-ar putea să se fi strecurat special printre noi pentru declanşarea unor acţiuni provocatoare care să justifice folosirea armelor de foc împotriva noastră. 
De fapt, consider că aşa s-a şi întîmplat deoarece înainte de a se trage în manifestanţi s-a auzit un geam spart pe fondul unor motoare în funcţiune.

Pe deasupra apărea cam la jumătate de oră un elicopter. 
Cînd îl vedeam că se apropie, ne ghemuiam la pămînt, iar cînd ajungea în dreptul capetelor noastre — zbura foarte jos — ne înălţam toţi deodată făcînd o larmă asurzitoare cu fluierături şi huiduieli. 
Ne aşezam apoi direct pe asfalt pentru a cînta, discuta sau a ne odihni. 
Am împărţit fiecare mîncarea pe care o aveam întîmplĂtor la noi (pîine, biscuiţi, mere etc.) deoarece mulţi erau plecaţi de acasă încă de dimineaţă.

Se spune — adesea — despre oameni că devin răi datorită necazurilor pe care le întîmpină. Greşit! Primejdia nu schimbă caracterul ci îl accentuează pînă la limita maximă: crimă sau jertfirea de sine, cu atît mai mult cînd timpul nu-ţi dă răgaz să cauţi soluţii, fiecare acţionează aşa cum îi este adîncul sufletului - de unde ţîşnesc reacţiile instinctive. 
Gestul de a întinde mîna întru ajutorarea celui de lîngă tine, înseamnă irosirea unor clipe preţioase pentru propria salvare. 
La Dalles am aflat atîtea mîini care s-au îngrijit de cei ce aveau nevoie de ajutor, încît pot spune fără teama de a greşi: "Am fost alăturea de un tineret minuat!". 
Este una din superbele lecţii ale Revoluţiei din Decembrie. Nu trebuie uitată.

Cînd a început să se tragă am luat-o spre Dalles, apoi cineva, a strigat: "Toată lumea, la pămînt!". 
M-am prăbuşit peste un gărduţ de fier ce împrejmuieşte un copac din faţa clădirii. 
Din cauza durerii puternice am avut convingerea că sînt rănită de gloanţe. 
Cred că nimeni dintre noi nu va uita zgomotul rafalelor de automat şi nici senzaţia de pustiu din suflet. Am încercat să mă tîrăsc — aşa cum făceau toţi spre intrarea Universităţii populare, dar cineva — care a încercat să ajungă mai repede la adăpost — s-a ridicat şi apoi a căzut în spatele meu. Nu am mai putut face nici o mişcare. 
Am rămas pe trotuar la gîndul că şi aşa, fiind rănită, nu voi mai rezista mult. 
Atunci un tînăr mi-a întins mîna şi a încercat să mă mai tragă spre coloane. 
Nu i-am văzut faţa căci începuse să se întunece, dar am convingerea că el şi-a dat seama ce vîrstă aveam. 
Cred că m-am împotrivit, deoarece îmi striga: «Trebuie trebuie doamnă să plecaţi de aici!" 
A spus-o cu un ton care m-a uluit. 
Credeam ca tinerii dispreţuiesc vîrsta înaintată, dar acesta parcă vroia să mă convingă că viaţa mea este la fel de preţioasă ca a oricăruia dintre cei de acolo, şi deci trebuie ocrotită. M-a ajutat să trec în spatele coloanelor şi mi-a mai strigat: "Pe aici!".

Am reuşit să ajung la intrarea Universităţii populare unde uşile de sticlă fuseseră sparte de cei care au intrat primii. 
Tirul automatelor nu contenea, iar pe caldarîm se auzea tropăit de bocanci. 
Trecînd prin clădire, am ieşit în curte unde se află un gard de sîrmă împletită, dar atît de mărunt încît nu puteam sprijini în el vîrful încălţămintei pentru a-l escalada. Era foarte înalt, şi fiecare dorea să scape, dar o altă voce a îndemnat hotărît: "întîi fetele, ajutaţi fetele să treacă!". Am mers apoi pe creasta unui zid. Poate mai înalt decît gardul de sîrmă, de pe care trebuia să sărim. 
Mă şi vedeam — în cel mai bun caz — cu picioarele frînte, dar un tînăr mi-a strigat de jos: "Săriţi fără nici o grijă, vă prind eu!". Am ajuns cu bine în spatele Intercontinentalului unde se aflau mulţi miliţieni. N-au tras în noi, dar făceau arestări.

Un domn de lîngă mine la apostrofat pe un ofiţer: "în loc să trageţi în noi, mai bine aţi trage în criminalul de Ceauşescu, laşilor!". A fost arestat. 
După tonul cu care a fost chemat: "Ia vino încoace, mă!" cred că a fost şi molestat. Eram buimăcită şi mă durea tot trupul. 
Deodată, mi-am dat seama că îmi lipseşte sacoşa în care aveam mapa cu acte, restul de sticluţe cu care se scriseseră lozinci, precum şi bileţelele cu instrucţiuni şi îndemnuri. 
Toate acestea, împreună cu cazierul de fost deţinut politic — cu exact 40 de ani în urmă. 
Mă aflam la închisoarea Olata din Iaşi — însemnau certitudinea arestării mele a doua zi, fără a mai avea deci posibilitatea de a lua parte la "ce-o să se mai întîmple. 
Nu. 
Nu credeam că a doua zi va cădea Ceauşescu. 
De aceea credeam că va fi nevoie de oameni afară, nu în închisoare. 
De-a lungul anilor, n-am considerat detenţia politică drept un merit, ci mai degrabă ca pe o neputinţă de a rămîne în libertate spre a fi de folos cauzei pentru care luptam. Aveam convingerea că va mai fi nevoie încă multe zile de manifestaţii în sprijinul luptătorilor timişoreni şi de extindere în toată ţara, pînă a-l face pe Ceauşescu să demisioneze. Pentru asta trebuia să fim liberi cît mai mulţi. M-am hotărît să-mi caut sacoşa.

Demonstranţii fuseseră împinşi către Inter, iar în faţa Dallesului erau masate trupe de miliţie (scutieri), securitate, armată, iar pe trotuar apăruseră "gărzile patriotice". 
Am întrebat un securist dacă pot merge pe trotuar pentru a-mi căuta sacoşa. 
M-a avertizat aspru: "Fiecare o poate face pe răspunderea lui". 
Am oprit un tînăr civil care tocmai intenţiona să treacă spunînd că locuieşte în acel bloc sau cam aşa ceva. I-am explicat repede despre ce este vorba, rugîndu-l să mă ajute şi să spună că sîntem împreună. 
A fost de acord şi luîndu-l la braţ, căci nu mai eram sigură pe picioare, am ajuns în dreptul gărduleţului unde căzusem. 
Domnul (mi-a spus că se numeşte Andrei) mi-a arătat o sacoşă lîngă un pantof bărbătesc şi un batic de damă. Era a mea. 
După ce am recuperat-o, am mers înainte cu acel domn.

Au apărut nişte soldaţi (aşa mi-a rămas în minte) care duceau pe umeri un om ce părea mort. Era îmbrăcat în costum vişiniu, aşa cum poartă constructorii Bibliotecii centrale sau conducătorii de tramvaie. 
Capul îi atîna. 
Incert. 
Am sperat că este singura victimă, dar pe trotuarul din faţa Facultăţii de geologie am văzut alte 8—10 trupuri de sub care curgea sînge. 
Se vedea cum au fost tîrîţi lîngă zid. Unii cereau ajutor. 
Cîţiva erau în atitudini nefireşti parcă le lipseau oasele. 
Mi-am dat seama că erau striviţi de camionul care a intrat în mulţime. (M-am întrebat mereu de atunci: de ce "incidentul" cu spargerea parbrizului de la camionul respectiv s-a întîmplat exact cînd se întuneca? A fost "planificat" la acea oră?).

Lîngă tinerii morţi şi răniţi, o femeie în vîrstă îşi frîngea mîinile şi urla disperată: "Ce să vă fac, copii? N-am nici o putere, v-au ucis ticăloşii!". "Timpul trecea şi nu apărea nici o Salvare. M-am dus să dau telefon dar în zonă nu mergeau. După (cred) mai bine de jumătate de oră au apărut cîteva Salvări. A doua zi — 22 decembrie - dimineaţă, vizavi de magazinul Unirea, la electrice şi în dreptul cofetăriei staţionau militari — majoritatea ofiţeri — înarmaţi, dar paşnici.

Am pornit pe bulevard spre Universitate. 
Era foarte multă lume, geamuri şi vitrine peste tot sparte. 
În piaţa Sfîntu Gheorghe o mare de oameni. Într-un cor impresionant, toate speranţele din acea piaţă prindeau glas profetic: "Ole, ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!". 
Miliţienii erau îndîrjiţi. Ne fugăreau şi aruncau grenade cu gaze lacrimogene.

Pe trotuar, un domn ţinea de mînă doi copii şi priveau toţi trei. I-am spus să-i ducă de acolo deoarece li se putea întîmpla ceva rău. Mi-a replicat: "Lăsaţi doamnă, să vadă şi ei cum se face istoria!". Deodată, o veste se apropia de noi în valuri de voci pe care am petrecut-o mai departe: "Vin muncitorii, vin muncitorii!". Şi erau numite marile unităţi de unde izvora curgerea acelor forţe umane ce se confluiau la pragul unei înfăptuiri istorice. Au început să apară în uralele celor prezenţi. 
Era o atmosferă de neînchipuită sărbătoare a sufletelor! 
Atunci, am înţeles că vom învinge.

Fiindcă se înainta greu pe bulevard, am luat-o repede prin spatele spitalului Colţea şi am ajuns la Ministerul Agriculturii. 
Spre bucuria tuturor, militarii de pe tancurile din faţa clădirii pactizaseră cu demonstranţii. O gură de tun era împodobită cu un brad, iar peste tot steaguri, flori şi tineri, mulţi tineri. 
Pe poarta ministerului era o lozincă anticeauşistă. De altfel, pe majoritatea zidurilor şi vitrinelor erau astfel de inscripţii. 
Cineva filma cu o cameră video. Se duceau tratative pentru întoarcerea tancurilor şi pornirea lor către fostul CC. 
Nu am mai avut răbdare şi am plecat înainte. In privinţa forţelor armate "peisajul" din ziua precedentă era neschimbat doar că acestea erau într-o vădită defensivă. Între Inter şi Banca franceză, scutieri. 
S-a strigat din nou "Fără violenţă" dar de astă dată pentru a-l apăra, în care scop s-a format şi un cordon de protecţie.

Am ajuns în faţă la Dalles. Femei îndurerate aprindeau lumînări, plîngînd nestăvilit. 
Se aruncau bani de metal şi se aprindeau alte şi alte făclii pe locurile unde tinerii au murit. Oamenii zăboveau împietriţi de durere. Privirile lor, păienjenite de plîns, întîlneau — parcă — ochii-lumină al celor ucişi. 
Lacrimi de ceară picurau peste altarul de asfalt. Întregul trotuar fusese acoperit cu un lichid vîscos, de culoare albastru închis. 
Cineva mi-a spus că "este ulei ars de maşină". Cîtă grijă pentru a se îndepărta urmele crimei! În interiorul unui gărduleţ am văzut sînge închegat, sînge prelins poate din trup o dată cu viaţa. 
O doamnă s-a aplecat răsădind alăturea înflorirea unei lumini. 
Pe trotuar am găsit cămaşa unui cartuş. 
L-am ridicat folosind o hîrtie care — în felul acesta — s-a impregnat cu substanţa ce acoperea urmele de sînge. 
Ulterior, cineva a emis părerea că este vorba de un produs dezinfectant - albastru de metil — într-o concentraţie mare. 
De ce şi cine a făcut acest lucru?

Deoarece se circula extrem de greu pe bulevard, am luat-o pe prima stradă la dreapta şi apoi pe altă paralelă cu bulevardul, ieşind la intersecţia unde se află Lacto-barul Dorna. 
Acolo, ca şi pe străzile adiacente, se afla o mare mulţime de oameni. 
Strada era barată de armată, tancuri, miliţie, toţi "pe picior de război". 
Am ajuns lîngă scutieri. 
Deodată ţevile de pe tancuri şi-au modificat poziţia. Am crezut că vor trage în noi. Ne-am lăsat la pămînt, aproape în genunchi. 
Nu aveam cum şi unde fugi. Nu se auzea nici un zgomot. 
Toţi eram cu nervii încordaţi la maximum. 
De pe tancuri s-au auzit salve. 
Au tras în aer şi apoi au coborît, semn că ne erau prieteni. 
Am izbucnit în urale... 
Erau ultimii care au cedat, şi poate de aceea bucuria a fost fără margini. 
Din acele clipe, "Armata e cu noi!" n-a mai fost doar un deziderat, ci o realitate de maximă importanţă. Oamenii i-au îmbrăţişat, le-au dăruit flori, ţigări, şi cu toţii ne-am îndreptat către fostul CC. 
Îmi amintesc un fapt care în alte împrejurări ar fi părut ridicol, dar atunci ne-a înduioşat. De la o fereastră a blocului lîngă care staţionaseră tancurile, cineva — pentru a-şi arăta bucuria — a lăsat să se desfăşoare cîteva suluri de hîrtie igienică de diferite culori. 
Erau de mare efect, părînd serpentine sărbătoreşti.

Toate ferestrele erau deschise şi ni se comunica ceea ce transmitea radioul. 
Atunci ni s-a spus că a murit generalul Milea.
In privinţa momentului în care armata "a fost cu noi", s-au emis diferite păreri. 
Dacă îmi este permis, voi menţiona faptul că în zilele de 21 şi 22 nu am auzit comenzi de tragere. (Totuşi, în noi a tras armata, iar miliţia a făcut arestări şi i-au bătut pe demonstranţi. 
Se pare că securitatea cunoştea precis deznodămîntul şi s-a abţinut de la violenţe. Partea lor? Poate, "simulatoarele". In afară de aceasta, am constatat "pe viu" că în timp ce la Ministerul Agriculturii tancurile cu militari şi demonstranţi (înfrăţiţi) se îndreptau către fostul CC, în preajma bisericii Boteanu tot efectivul militar era "pe picior de război" (la distanţă de aproape două ore!). 
Asta mă face să cred ca nu s-a tras "la comandă" şi nici nu s-au încheiat ostilităţile în urma unei hotărîri venite "de sus". 
Ca dovadă, generalii Guşe, Vlad Iulian şi alţii au dat aceste ordine mult mai tîrziu prin intermediul televiziunii.

Soldaţii au tras şi apoi s-au alăturat demonstranţilor. În funcţie de îndemnurile şi hotărîrile venite dinlăuntrul fiecăruia. 
Aderarea la cauza Revoluţiei s-a făcut de jos în sus. 
Este doar o părere personală.

Am pătruns pe strada unde se află biserica Boteanu, mergînd spre Palat. 
Pe partea dreaptă erau multe camioane cu militari în termen. 
Demonstranţii le-au oferit şi acestora ţigări, covrigi, bani, mere, prăjituri etc. 
Aveam la mine două kg bomboane cumpărate pentru Crăciun. 
M-am bucurat că le pot oferi. 
Erau emoţionaţi. 
Un soldat brunet, foarte tînăr plîngea în hohote şi se uita la noi. 
A înţeles că au fost aduşi să-şi omoare fraţii, poate pe cei mai buni dintre ei.

Pe partea bisericii un cordon de miliţieni ne priveau tăcuţi. 
Aspră pedapsă să nu pot lua parte la bucuria care se revarsă în jur! 
Am ajuns în faţa fostului CC în care oamenii au început să intre. În ciuda rugăminţilor, repetate insistent, de a nu distruge nimic deoarece sînt documente importante, au început să arunce pe ferestre tot ce le cădea în mîini.

Apoi s-a populat balconul cu primii sosiţi. 
Piaţa se umpluse de lume. 
Dar tot continau să vină. 
Pe acoperiş au apărut cîţiva tineri cu un steag pe care îl fluturau în semn de victorie.

După aceea a venit elicopterul prezidenţial care s-a aşezat în partea dreaptă pe acoperiş, cu motorul în funcţiune.
CĂnd s-a înălţat a fost petrecut de huiduielile "unanime" ale celor din Piaţă. 
Se făceau apeluri disperate să vină Televiziunea. 
A apărat foarte tîrziu. 
Cînd am plecat spre casă, din înalt cobora prima seară de libertate..

Post Scriptum.Aceasta emotionanta marturie de participant mi-a parvenit la redactia LIBERTATII cu cateva zile inanintea celei de-a doua aniversari a acestui eveniment.Nici astazi, dupa douazeci de an,  nu stiu care estre identitatea celei care a scris aceste randuri prin care se califica drept un revolutionar autentic... 

​Ziarul Libertatea din 20 decembrie 1991, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire