Publicat: 21 Martie, 2019 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1994?

DE LA O SĂPTĂMÂNĂ LA ALTA

 
"OMAGIU" INVOLUNTAR?
 
Împlinirea a 50 de ani de Ia Holocaustul evreilor din Ungaria a fost marcată "festiv" de incidentul în care a fost implicat şi corespondentul biroului de presă român, Dorin SUCIU:
 
ÎNJUNGHIEREA ÎN METROUL DIN BUDAPESTA A UNUI TÂNĂR EVREU, DE CĂTRE EXTREMIŞTI ANTISEMIŢI!
 
Afacerea a ocupat zile la rând prima pagină a ziarelor. Agresorii au fost prinşi în timp record. Iar H. Peter Andras, cel înjunghiat pentru că a sărit în apărarea lui Dorin Suciu, a primit o distincţie din partea "Asociaţiei Raoul Wallemberg”. (diplomat suedez care a salvat de la moarte mai mulţi evrei unguri).
 
O vizită la nivel înalt
 
PREŞEDINTELE TURCIEI, SULEIMAN DEMIREL SOSEŞTE MIERCURI LA BUCUREŞTI
 
Este a doua vizită, în ultimii trei ani, a unui preşedinte turc în România, şi ea marchează strângerea unor relaţii tradiţionale între doi dintre principalii parteneri ai Pieţei Comune a Mării Negre, idee al cărei promotor hotărât a fost regretatul TURGUT OZAL.
Dacă nici de data asta guvernul nu se dovedeşte receptiv...
 
O EXCEPŢIONALĂ OFERTĂ DE SCOATERE A ŢĂRII DIN MARASMUL ECONOMIC!
 
Soluţia: crearea unei firme de comerţ exterior cu 500 de angajaţi! "Nu cer nimic Guvernului" - spune autorul ofertei - "decât o încăpere la sediul Ministerului Comerţului, unde să lucreze câţiva angajaţi de-ai mei".
 
"ÎN TERMEN DE 90 DE ZILE VOI OFERI BUGETULUI ŢĂRII UN BENEFICIU DE 500 MILIOANE DOLARI"
 
Cin’ să fie omul providenţial? Nimeni altul decât cunoscutul escroc Popilean, care bombardează ziarele cu faxuri constructive, în aşteptarea procesului său cu Garda Financiară, pentru dolarii de Ia MONDOPROSPER...
 
Mare e grădina lui Dumnezeu!
 

SĂPTĂMÎNA POLITICĂ

TRASPARENTOCRAŢIA

 
Transparenţa este una dintre obsesiile cvasipermanente ale românului scăpat de coşmarul secretomaniei comuniste. Zeci de ani totul, aproape totul a fost pus sub obroc sub pretextul apărării intereselor unui stat aflat sub un permanent asediu al forţelor oculte ce atentau la fiinţa şi suveranitatea naţională. Fenomenul căpătase, în ultimii ani ai dictaturii, proporţii groteşti. Îmi amintesc de un instructaj făcut în baza faimoasei Legi 88 prin care şeful instituţiei în care lucram cerea ca orice contact cu un străin să fie imediat raportat. "Chiar şi dacă străinul mă întreabă, pe stradă, cât e ora?". "Chiar şi atunci!" - a fost răspunsul categoric.
 
De la o închistare extremă, la o relaxare extremă n-a fost, în ceea ce ne priveşte, decât un pas. Amintiţi-vă doar de faimoasa dispoziţie de completă deschidere a graniţelor de imediat după Revoluţie, de afluxul masiv de adepţi ai feluritelor activităţi "fără frontiere" care ne-au invadat, de masiva vânzare, pe câţiva dolari, a unor documente, proiecte, date importante, de către cei ce le-aveau în vremelnică custodie. N-aş vrea să spun că "oficinele" erau în cel mai înalt grad interesate de ce se întâmplă şi despre modul cum România păşea pe noul său drum (datele cele mai importante erau, probabil, deja cunoscute), dar oferta era prea tentantă şi prea avantajoasă pentru a nu fi speculată. Apogeul acestei stări de spirit l-a marcat declaraţia unui important om politic al vremii care spunea că în condiţiile intrării noastre în Europa şi ale aderării Ia principiile democratice un organism de protecţie care să amintească, Doamne-fereşte, de fosta Securitate, nici nu mai era necesar.
 
Dincolo de absurditatea unei porniri de acest fel, există însă o doză de bun simţ naţional care nu lasă lucrurile să se denatureze. Spionajul şi contraspionajul sunt realităţi ale lumii în care trăim. Nu sunt chestiuni de morală şi de etică. Sunt probleme de supravieţuire. Probabil că într-o viziune de felul celei mai sus-amintite, n-am avea nevoie nici de canale de informare de tip "nediplomatic", nu de alta, dar să nu comită acte reprobabile de tipul celui incriminat cu patos de un cunoscut comentator, în direct şi la o oră de vârf. ("Ştiţi dv. că securiştii români au adus cu valizele din străinătate o fabrică de diamante!?"). O chestiune rămâne însă clară: deşi, desigur, imperfecte, deşi neadaptate, probabil, pe deplin la exigenţele unei democraţii autentice, instituţiile noastre de profil sunt cele la care transparenţa are limite clar definite din punct de vedere constituţional. Probabil că însăşi noţiunea de transparenţă, ca şi cea de democraţie, suferă încă erori şi diferenţe de percepţie din partea celor care le utilizează fără a avea uzul lor. Iată, de pildă, săptămâna trecută a fost marcată de evenimentul senzaţional al invitării la Parchetul General a unui redactor şef de gazetă care a publicat stenograma unor convorbiri telefonice - interceptate prin mijloace ilegale. Pentru că singurele mijloace legale revin unor instituţii clar denumite şi pe baza unei proceduri bine stabilite. După audiere, colegul a justificat acţiunea ca pe un semn de protest împotriva lipsei de transparenţă a instituţiei prezidenţiale. Ce ar însemna aici transparenţa? Dacă ne e permisă comparaţia, ar exista o similitudine faţă de gestul unui cetăţean care spionează pe gaura cheii o partidă de amor a vecinilor săi. În semn de protest faţă de faptul că aceştia au tras obloanele. Interceptarea amintită putea viza, desigur, nu nişte banale urări onomastice (deşi cei care le făceau aveau dreptul imprescriptibil ca gestul lor să rămână unul strict privat) ci o comunicare de importanţă politică strategică. Unde lipseşte transparenţa? Sau până unde ar trebui să meargă ea? Nu cumva preşedintele ar trebui să-şi publice în Monitorul Oficial toate convorbirile?
 
Faptul că interceptarea a vizat sfera puterii îi dă, desigur, o conotaţie politică. Sunt însă curios cum ar fi reacţionat acelaşi ziar şi acelaşi ziarist, daca de pildă, "Dimineaţa" ar fi publicat stenograma convorbirilor dlui Coposu cu surorile sale? Cum ar fi fost catalogată acţiunea? Ce sancţiuni s-ar fi cerut? Ce foruri internaţionale ar fi fost sesizate?
 
Din păcate, cred că acest episod nu pune problema transparenţei. Pune problema legalităţii. Şi pune, mai aIes, problema bunului simţ.
 
Octavian ANDRONIC
 
GINA PATRICHI - prezenţă unică în teatrul românesc
 
Ultima fotografie făcută pe scenă Ginei Patrichi, la "Gala Uniter” din 31 ianuarie a.c., unde a primit Premiul pentru Excelenţă.
 
Gina Patrichi a fermecat publicul românesc cu ochii ei verzi, profunzi şi tulburători, cu glasul ei aspru şi bogat, cu privirea ei de femeie delicată şi, în acelaşi timp, puternică. Ca artist a avut o uriaşă curiozitate de a cunoaşte viaţa şi de a se inspira din ea. Personajele ei aveau, aşa cum numai marii artişti reuşesc, o imensă încărcătură de realism şi, în acelaşi timp, amprenta ei personală de neconfundat. Prezenţa Ginei Patrichi în teatrul românesc a fost unică. A jucat cu aceeaşi forţă şi pe Corina din "Jocul de-a vacanţa" şi pe Cleopatra, şi pe regina din Hamlet şi pe Miţa Baston, şi pe Arkadina... Probabil abia acum, când suntem în situaţia de a ne aminti lista ei de personaje, paralel cu viaţa ei atât de frumoasă şi zbuciumată, ne dăm seama ce am pierdut.
 
Gina Patrichi a pătruns adânc, cu lama ochilor ei de oţel, verde ca marea, în cele mai ascunse locuri ale conştiinţei noastre. Locul ei, aşa cum Dumnezeu l-a vrut, este în Pantheonul marilor artişti ai lumii.
 
Ion CARAMITRU
 
Spre uşurarea Guvernului, ieri, o dată cu echinocţiul...
GENERALUL IARNĂ A DISPUS RETRAGEREA ÎN CAZĂRMI!