Publicat: 22 Februarie, 2015 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1990?

AZI

Aflăm că greu încercatul părinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, revenit zilele trecute din exil, va purcede la sfinţirea cîtorva sedii de partide politice. Deie Domnul ca de acum încolo să te petreacă numai fapte cu frica lui Dumnezeu prin aceste locuri.


Libertatea pag. 1-a


Spray
Caricatură de ANDO

Armata e cu noi!

Pe 22 decembrie, în faţa Ministerului Agriculturii pe bd. Republicii, militarii celor două tancuri ale M.Ap.N. aflate în obiectiv, au pactizat cu demonstranţii la primele ore ale dimineţii, înainte de a se fi anunţat la radio moartea generalului Milea.

Aici "Armata e cu noi!" era un îndemn real şi nu o rugăciune. Era un adevăr cu mari urmări concrete în favoarea Revoluţiei.

Am însoţit aceste tancuri, fotografiindu-le, pe bd. Ma-gheru şi str. Oneşti pînă în fosta Piaţă a Palatului, unde au pactizat cu mulţimea, încurajînd astfel manifestanţii. Sînt primele tancuri ale armatei noastre care şi-au adus turelele încărcate de muncitori şi cetăţeni, cu ţevile îndreptate spre adevăratul duşman al ţării, sub balcoanele fostului guvern şi c.c. al p.c.r. Am fotografiat şi o parte din aceşti eroi pînă acum anonimi, dar n-am reuşit să obţin decît un nume, datorită prudenţei celor din jur, care îi fereau de eventualele urmări neplăcute. In speranţa că mai sînt încă stele pentru eroii Revoluţiei, dau singurul nume obţinut cu greu atunci: "plutonier major Mihalcea Victor, mecanic de tanc, 38 de ani, 4 copii, o unitate a M.Ap.N. dinspre Mînăstirea lui Manole".

Rog pe această cale, eroii tanchişti şi manifestanţi, ceilalţi colegi şi prieteni, martori sau beneficiari de informaţii, să-mi comunice detalii şi nume despre oameni şi evenimente, în legătură cu aceşti tanchişti şi revoluţionari care l-au însoţit pe 22 decembrie şi în continuare (în scris sau telefonic cu precizarea adresei şi telefonului dumneavoastră pentru verificări şi amănunte).

Regizor DAVID REU, Studioul Cinematografic "Alexandru Sahia", str. Alexandru Sahia nr. 33, sector 2, Bucureşti, tel. 15.35.20 - registratură.

22 decembrie 1989 - 22 ianuarie 1990: A fost odată revoluţia...
                                                                                - în pagina a II-a -


Libertatea pag. a 2-a

22 decembrie 1989 - 22 ianuarie 1990: A fost odată revoluţia...

Martor ocular

Prin forţa împrejurărilor eram de faţă cînd ultimul miting "ceauşescu" a fost destrămat. Am văzut în dimineaţa zilei de 21 decembrie cum manifestanţii treceau pe sub ferestrele palatului "Universul" cu pancarte. În redacţie nu vorbeam de ruşine. Era o atmosferă de doliu. Aceeaşi linişte domnea şi în jurul c.c.-ului. Se auzeau doar difuzoare mari care transmiteau aplauze. Cei din piaţă erau înconjuraţi ca la penitenciar sau chiar mai rău. Miliţieni, securişti, activişti - nici unul fără staţie, maşini de pompieri... Pe blocurile din jur erau trăgători. Străzile erau pustii, ca în timpul unei epidemii, de ciumă. La un moment dat a început vacarmul. Din spate se striga "Fugiţi că ne împuşcă". În faţă la Inter, se trăgea în tineri cu puşti cu lunetă şi cu amortizor. Am re-constituit împreună cu Dan Iosif şi alţi participanţi, locurile de unde au fost împuşcaţi (în şale) primii manifestanţi. Fără să se întîmple nici o agresiune din partea manifestanţilor - cu siguranţă în urma unui ordin clar - a început măcelul. Cine a auzit strigătele de groază de atunci nu le va uita niciodată. Dimineaţă, pe la ora 6, în faţa blocului Dunărea staţionau maşini de la morgă. Militarii în termen (să mai terminăm odată cu petliţele!) ţineau ochii în jos. Zidurile Universităţii erau spoite. În pasajul subteran nu apucaseră să şteargă urmele de pe pereţi. Era clar că nu mai există drum de întoarcere. Tot oraşul s-a întors atunci în centru, l-am văzut ultima oară pe ceauşescu, în balcon. Mulţimea adunată a huiduit teribil. Pe deasupra noastră zburau elicoptere. Puteau să ne împuşte, dar noi cei de la "Libertatea" am stat acolo. Am plecat doar să scoatem primul ziar al revoluţiei române. În timp ce scriam articole, din clădirile din jurul nostru se trăgea. Drumurile pînă la redacţie şi de acolo acasă erau o aventură, din cauza gloanţelor. Ne-au dat foc la acoperiş, apa cu care s-a stins incendiul ne-a inundat birourile. Nu prea aveam curaj să apărem la geamurile clădirilor. In redacţie au încercat să vină în primele zile şi tot felul de Secături. Aşa a fost.

Horia TABACU

Am aflat vestea printre gratii

Am aflat vestea prăbuşirii dictaturii printre gratii, la Jilava. Eram in pat, lingă Bobi Ignat, tehnician. La un moment dat, în acea dimineaţă de 22 decembrie, uşa celulei nr. 87 se deschide şi intră medicul închisorii, ae interesează de cei grav răniţi. Bobi are tot capul bandajat şi barba năclăita de sînge. Parc-ar fi arab.

In celulă sîntem 64 de oameni. Cineva plinge, fusese scos cu forţa, împreună cu soţia, din maşină. Se teme să nu i-o fure cineva, n-a mai avut cînd s-o încuie. Îi explică medicului că şi-a lăsat copiii singuri în casă. "Las-o, dom’le, dracului de maşină, faci alta, e mai importantă viaţa! - ii spune medicul. Stai liniştit, n-or să-ţi moară copiii numai fiindcă au stat singuri o noapte. Veţi primi un ceai, să vă încălziţi... Facem ce putem...".

Toţi cei din celulă, asemenea celorlalţi 2 000 din fort, fuseserăm luaţi în după-amiaza zilei de 21 sau noaptea. N-aveam de unde şti ce se întimplă afară, in oraş, am înţeles însă că lucrurile sînt grave. Ca să vezi cit de necunoscute sînt căile Domnului, azi aveam vorbitor cu Fane, frate-miu, e tot aici, la Jilava, pentru trecere de frontieră. De: m-a adus poliţia pe gratis.

Mă doare coasta. Am scăpat bine, cel din patul de dedesubt are insă toate oasele frînte. "Nu mai scăpăm vii de-aici!" - îmi întrerupe Bobi gîndurile. "Nu cred - i-am răspuns. Dă-mi o ţigară întreagă". "Ce nu crezi? N-ai auzit ce s-a întîmplat la Timişoara?". "Bobi, ceva e ciudat. N-ai văzul ce frumos a vorbit medicul, a zis că ne aduce ceai, că ne tratează... Cînd ai mai văzut tu asta? "Aş! Astea-s metodele lor...". "Da, de acord, şi ce-l costă dacă se purta ca cei de aseară?".

Vine ceaiul, împreună cu o jumătate dintr-un sfert de pîine neagră. Unii îl aruncă: le e teamă că lichidul este otrăvit. Eu îl înghit, dar vărs imediat: în celulă este o duhoare pestilenţială --miros de urină amestecat cu duhoarea emanată de saltelele neschimbate de ani de zile şi care colcăie de păduchi.

Trec minutele, trec orele. Nimeni nu ne mai bagă în seamă. Vizorul celulei este tras; o femeie ne întreabă cine suferă de inimă. Ni se dau extraverale. "Bobi, mai dă-mi o ţigară întreagă. Merită. Ascultă ce-ţi spun: A CĂZUT!‘‘. Bobi nu-i lămurit: "Ca te face să crezi asta?" "De cînd măsa pe gheaţă au început ăştia să se intereseze de sănătatea noastră?! Auzi tu, extraverale. Nu pricepi?" "Nu". "Bobi, ai auzit de oameni care au murit de infarct la meciuri de fotbal?". "Da. Şi?". "Cînd or să ne spună, n-ar fi exclus să moară vreunul dintre noi de inimă... Ar fi păcat...".
Bobi încă nu-i convins suta la sută. "S-ar putea să ai dreptate".
Intră comandantul închisorii, însoţit de suită. "Vă vom da drumul la toţi, dar va trebui să lucrăm la evidenţe, poate chiar toată noaptea. Staţi liniştiţi".
Oamenii sînt fericiţi, nu înţeleg nimic, n-au timp să se gîndească, vor doar un lucru: să se întoarcă acasă, la copii sau părinţi.

In faţa ferestrei zăbrelite apare un subofiţer. "Eu mă duc să-l întreb" - zice Bobi. "Domnule plutonier, a căzut sau n-a căzut?"

Omul din faţa gratiilor nu zice nimic, dar i se umezesc ochii. În fond, e şi el om, are şi el copii acasă, nu trebuie să vedem în toţi cei îmbrăcaţi în uniformă bestia. "Zi-i omule, a căzut sau n-a căzut?" - insistă Bobi. "Tot un drac dacă aflăm acum sau mai tirziu!".

"A căzut... N-aţi luptat degeaba..." răspunde omul într-un tirziu, plingînd încetişor.
Da, domnule subofiţer, n-am luptat degeaba. Acum două luni s-a prăbuşit dictatura. Acum trebuie să luptăm împotriva reinstaurării ei. Asta e!

Valeriu MANGU

Tragedia se sfîrşea la noi...

...ne spune directorul administrativ al Institutului Medico-Legal, dl. GEORGE OPREA.

- Am început să primim morţi din seara zilei de 21 decembrie. Şi, cu toate că aveam experienţa zguduitoare a cutremurului, nu ne-am dat seama de dimensiunile evenimentelor decît după cîtva timp. Asupra institutului se trăgea tot timpul, mai ales în perioada cit a fost depus aici corpul neînsufleţit al generalului Milea. Nu intenţionez să fac nici o apropriere, dar faptele acestea au fost.

Primeam morţi aduşi de pe stradă, din punctele unde luptele au fost de o intensitate deosebită, dar şi de la spitale, împreună cu organele de procuratură, cu ceilalţi factori cu răspunderi în domeniu, s-a desfăşurat o muncă deosebită - şi de mare importanţă - privind identificarea celor aduşi şi stabilirea clară a celor care au luptat de partea poporului faţă de terorişti. În total, au fost 415 morţi, în cele din urmă rămînînd neidentificate sub 20 persoane. Am pomenit adineaori de o similitudine cu cutremurul: am greşit. Catastrofele provocate de natură nu sînt niciodată de acelaşi fel cu cele provocate de om. În cazul nostru de un om, de o familie. Cauza principală a morţilor a fost împuşcarea, apoi strivire prin călcare de tancuri, omorîţi cu patul puştii, în general traumatisme grave, ireversibile - chiar după eforturile medicilor.

Aş spune că faţă de momentul pe care l-a reprezentat cutremurul, încărcătura sufletească a celor ce lucrează aici a fost alta. Ceea ce am trăit a fost cu totul in afara posibilităţilor de înţelegere, de raţionament. Pină în ziua de 30 decembrie, cînd numărul celor aduşi a început să scadă, au fost oameni care nu au iesit din institut. Avem colegi - Ludea Pavai - care şi-au găsit rudele apropiate printre cei decedaţi. Ea şi-a pierdut soţul şi a rămas cu doi copii. Să încercăm să ne imaginăm ce a putut simţi văzîndu-l ...Eu am găsit pe liste, printre soldaţi, numele Oprea Mircea - aşa se numeşte fiul meu care este şi el militar in termen. 

Am primit sprijin de la muncitorii de la IMGB, pentru paza institutului, dar au fost două fete, Mihaela şi Gabriela, tot de la IMGB, care ne-au ajutat la ceea ce era mai greu de făcut. Au fost alături de noi şi unităţile militare din vecinătate, mai ales în perioada în care eram atacaţi direct.

Ce pot să vă spun? La noi, nu poţi afirma niciodată că te-ai obişnuit. Cum să te obişnuieşti cu moartea, cu moartea violentă, cu moartea celor nevinovaţi? ...65 la sută erau soldaţi. Aveau aşadar 20 de ani.

Ileana COMAN

Copil al revoluţiei - "LIBERTATEA"

 Amănunte şi fotografii inedite privind "botezul" ziarului

Mai întîi a fost fericirea. În zi binecuvîntată de Dumnezeu. In 22 decembrie 1989. Poporul şi-a recîştigat demnitatea. Victoria era reală. La amiaza zilei, ne mai prelungeam plăcerea de a o constata. Toţi. Noi, cei din palatul "Universul", ii mai adăugasem şi o anume surescitară profesională. In stradă, pe Brezoianu, o vioară şi un acordeon, apoi numai vioara, cîntau "Hora Unirii". Dansatorii, în cercuri, necunoscuţi deveniţi fraţi într-o clipă, cîntau şi ei. Cînd vioara tăcea, priveau spre geamurile redacţiei. Aşteptau ceva. Victorie! - se auzea. Sintem liberi! Şi hora reîncepea, cu alţi fericiţi. Intre timp, noi hotărîsem: - Scoatem imediat ziarul! Ce nume ii dăm? Intr-un birou de la etajul al ll-lea, cîţiva colegi şi (acum) foşti colegi, precum şi nişte autoinvitaţi indezirabili, ale căror cuvinte avuseseră greutate ani la rînd, în legătură cu meseria noastră, propuneau. Şi respingeau: Viaţa Bucureştiului, Libertatea Bucureştiului, Opinia, Adevărul şi altele. In birourile de lucru, colegii in ale scrisului iţi redactau materialele pentru primul număr al primului ziar, copil al Revoluţiei. Naşii din biroul de la etajul al doilea îşi mai confruntau propunerile. "Libertatea!" - a spus cineva. "Libertatea!" - l-am susţinut. Dar vocea de nou venit îmi era prea mică. Naşii au respins-o. "Roagă-i pe tipografi să ne facă o ramă pentru firmă" - mi-a şoptit colegul. Directorul tipografiei mi-a spus că există una ce ar fi potrivită. Era, într-adevăr. Pe ea au fost lipite rapid foi de carton alb. Trei dintre colege au scris, direct cu degetele umede de cerneală, literă cu literă: LIBERTATEA. Băieţii din tipografie au fixat - eu ţinînd-o doar -firma primului ziar liber din ţară, pe balconul de la etajul I. Strada Brezoianu a devenit tăcută. S-au oprit şi nişte autoturisme. Cei de jos priveau la literele care, fiind umede, se prelingeau în picături. La etajul al doilea, se propuneau în continuare nume de ziar. M-am trezit strigînd, poate simultan cu alţii din balcon: Trăiască "Libertatea"! De jos, din jur, de la geamurile clădirilor (foto), ecoul a răspuns tunător:    TRĂIASCĂ "LIBERTATEA"! Şi iar: Şi iar. Şi iar. Ziarul era botezat. Şi apoi, din nou, vioara cu "Hora Unirii". Dintr-o dată, un stop: - Cînd apare? "Repede". "Cind?" "Peste o oră". "Nu, peste două ore". Dansurile fericirii au reînceput. M-am întors la scris, alături de colegi. Au trecut la rînd tipografii şi s-au întrecut pe ei înşişi. Concret: primul exemplar "Libertatea" a ieşit din rotativă exact la ora 16.04, in 22 decembrie 1969.

Liviu NISTOR


Libertatea pag. a 3-a


Libertatea pag. a 42-a

C.A.E.R. va supravieţui?

GENEVA. - Intr-un Interviu acordat agenţiei France Presse, Gerald Hinteregger, secretar executiv al Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa (C.E.E./O.N.U.), a apreciat că ar fi prematur să se vorbească despre dizolvarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Susţinindu-şi afirmaţia că organizaţia C.A.E.R. va supravieţui in perioada următoare, G. Hinteregger a invocat trei argumente:

1) ţările membre realizează intre 50 şi 80 la sută din exporturile lor cu parteneri din cadrul organizaţiei. În primul rînd cu U.R.S.S.; produsele lor nu sînt suficient de competitive, iar accesul acestora pe piaţa mondială este foarte dificil;

2) ţările membre ale C.A.E.R. sint puternic dependente de U.R.S.S. în ceea ce priveşte aprovizionarea lor cu materii prime la preţuri preferenţiale; ele nu sint încă în măsură să se aprovizioneze de pe piaţa mondială; 3) C.A.E.R. a instituit o anumită diviziune internaţională a muncii; chiar dacă este contestată de unii membri ai Consiliului reprezintă o realitate a cărei modificare va necesita mult timp. În încheiere. G. Hinteregger a apreciat că ţările est-europe n-ar putea avea nevoie de aproximativ 20 de ani pentru depăşirea dificultăţilor economice cu care se confruntă în prezent. O excepţie în acest sens ar putea să o facă R.D. Germană, "care beneficiază de sprijinul deosebit al R.F. Germania", a adăugat preşedintele C.E.E./O.N.U.