Publicat: 23 Iunie, 2016 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1991

 

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. 1-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 2-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 3-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 4-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

"Gura tîrgului" ÎN IMAGINI 

AMBIDEXTRU

ACOLO SUS CINEVA NE IUBEŞTE? Sus, poate. Jos, însă, sigur nu! Pentru că domnul general-locotenent Horia Opruţă, organizatorul acestei manifestări ne-a "tăiat", probabil, de pe lista invitaţilor, motiv pentru care n-am reuşit să notăm prezenta domnului ministru Spiroiu aflat în bine păzitul sector oficial. Ne cerem, pe această cale, scuze si ne consolăm doar cu faptul că însusi domnul ministru a întâmpinat dificultăţi în a pătrunde pînă la locul de destinaţie în calitate de... invitat al Aviaţiei.

MARE MITING ANTI... gravitaţional şi PRO... fesionist la Băneasa, desfăşurat sub deviza JOS PARASUTISTII!
Duminică, la Băneasa, în organizarea Comandamentului Aviaţiei, s-a desfăşurat un mare miting aviatic în faţa unei asistenţe-record (după estimările organizatorilor — circa 290 000 de oameni; după cele ale poliţiei, mai rezervată — circa 150 000) şi pe o căldură toridă, aşii zborului cu şi fără motor au făcut o impresionantă paradă de măiestrie şi curaj, cîştigînd pe merit a precierea şi aplauzele publicului. Deşi nu s-au strigat sloganuri pro sau anti, desi protagoniştii au revenit pînă la urmă cu toţii 
JOS, pe pista aeroportului, manifestarea poate fi considerată, pe dreot, la înălţime! Intre performanţele aeriene şi asistenţa terestră, atenţia fotoreporterului nostru s-a împărţit cu dificultate pentru înregistrarea celor mai sugestive instantanee. Sperăm ca selecţia operată să ilustreze cit mai exact ambianţa acestei duminici de excepţie.

CONDIŢII OPTIME. Nici unul dintre ataşaţii militari de la Bucureşti nu s-a putut plînge de... transparenta armatei aerului din România. Totul a fost prezentat pe tavă — bun de filmat şi înregistrat. Singurii care au avut probleme au fost... fotoreporterii români cărora li s-a cam dat de înţeles, prin ghionturi semnificative, că exponatele ar cam constitui un secret.

NE MAI ASCULTĂ CINEVA? Asta se pare că a fost informaţia pe care domnul deputat Brătianu, a dorit să o obţină de la domnul general Cerbu. La care acesta ar fi răspuns: "Dacă se mai întîmplă asa ceva, nu noi sîntem de vină!" Dar cine?

ATERIZARE LA PUNCT PIX. Paraşutistul din ca punct fix de aterizare "celula" celor trei MIG-29 supersofisticate, din dotarea armatei române a aerului.

VIVE LA FRANCE! Iar pilotul său a meritat, din plin, MIRAGE 200 — UN VIS! Performanţa excepţionalului interceptor francez ne-a lăsat fără glas. Desi nici piloţii MIG-urilor noastre nu sînt nişte copii...

LIBER-SCHIMBISŢ AEROPURTAT. În doctrina Partidului Liber-Schimbist, dezvoltarea aviaţiei militare şi civile ocupă un loc important, motiv pentru care domnul Ştefan Cazimir, preşedintele formaţiunii, a beneficiat de un fotoliu de onoare în standul rezervat personalităţilor politice.

DAUPHINE. Pentru prima dată într-un miting aviatic, elicopterele Dauphine. (Tipul folosit de dictator în ultima sa cursă dar rămîne între noi!).

UN SUPORTER AL ÎNĂLŢIMILOR. Deşi gurile rele spun că domnul deputat Ion Raţiu s-ar cam afla la sursa unor manifestări al căror numitor comun este îndemnul "Jos", la recentul miting domnia sa s-a dovedit un vajnic susţinător al chemării "Sus!"

INTERNELE SÎNT CU NOI! Flancat de parlament — prin persoana domnului deputat Mureşan — şi de Agenţia de privatizare — prin domnul Theodor Stolojan — ministrul de interne Doru Viorel Ursu a dat asigurări gazdelor că, cel puţin în materie de mitinguri (aviatice!) "internele sînt cu noi!".

Lucian SIMION

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. 5-a ▼

Topul restaurantelor

Vox - paharul de mare

Şeful biroului meu de presă îmi relatează, amuzat, că un coleg de breaslă l-a întrebat, foarte contrariat, cum judec eu faptul că un patron de local, pe care l-am notat, zilele trecute, destul de sever, în orice caz departe de pretenţiile pe care aud că le-ar fi avut, şi-a plătit lăudători pentru a drege impresia.
Dincolo de aceea că m-a amuzat şi pe mine, întâmplarea nu poate să-mi schimbe părerea că dreptul fiecăruia de a-şi arunca banii pe fereastră e sfânt şi inalienabil. 
Cine încearcă să între într-o casă mare pe uşa de serviciu, nu trebuie să uite că aceea e intrarea pentru servitori.
Am stat în cumpănă câtăva vreme asupra unui local pe care l-am crezut un timp marea surpriză a anului - Felix. 
Întreprinzătorul e un băiat tânăr, din stirpea bună a fraţilor Chivu. 
Cu o anume experienţă în cârciumi luate de la zero, puştiul a forţat, împreună cu echipa lui de cadeţi, transformarea unei hardughii de la parterul unul bloc de pe bd. Titulescu, într-o locantă cu personalitate şi - chiar - ştaif. 
Până la un punct a reuşit. În spatele unor geamuri anodine şi, a unor uşi de magazie te izbeşte schimbarea de ton şi ambianţă a interiorului. 
Compartimentarea, imaginată foarte practic din perdele de pluş, mobilierul şi zugrăveala, soluţiile de iluminat, dispoziţia mobilierului şi spaţierea, micile accesorii şi servicii suplimentare -primul restaurant din Bucureşti cu telefon la masa clientului! - punctează vertiginos pentru o impresie excelentă.
Urmează o a doua cascadă de puncte în coşul pozitiv - diversitatea meniului. 
Pun, în această privinţă, degetul doar pe două specialităţi aparţinându-i chiar tânărului patron - ficăţei de pui pe plită, cu sos a la Radu şi creier măcelăresc, în unt, cu cimbru, din cele scoase la Lumină dintr-un buruienos reţetar de cantină. Şi încă un set de bile albe - serviciul îndatoritor şi operativ. 
Puştimea condusă de Radu a pornit aşadar, de sub linia lui zero - într-un vad impropriu, pândit de cangrena ţigănimii din zona Gării şi s-a lansat într-un circuit pretenţios, pe care sunt sigur că-1 parcurge cu sacrificii. 
Dar calul încălecat e mare si picioarele mai scapă din scări. 
Cea mai grea dintre probe, selecţia clientelei, e trecută doar pe jumătate, clientela eterogenă e semn sigur de slăbiciune a genunchilor. 
Din când în când, clienţi unsuroşi, de mâna a doua sau chiar a treia, tulbură peisaiul primitor al separeurilor. 
Din când în cînd, bucătăria rămâne în pană de produse din reţetarul de bază, dezamăgind clientul venit pentru o anume specialitate, pui la ciau, spre exemplu. Şi aşa, din trunchiul impresiei bune, încep să sară aşchii, şubrezind încrederea cu rădăcini încă fragede. 
Dar Felixul luptă şi mersul său e mai degrabă apropiat de cărarea cea bună. Îl recomand pentru ieşiri familiale, ale căror pretenţii nu sunt inflexibile. 
Două stele.
Intră în ton, în sfârsit. Vox-ul, replica celebrei discoteci din Costineşti. 
Rafinamentul şi eleganţa, curăţenia desăvârşită şi - de reţinut - sortimentul aproape complet de băuturi şi cocteiluri autentice, ca şi o echipă de stewarzi rapizi şi manieraţi fixează pentru client o imagine care îi recheamă. 
Vox-ul lui Nicusor Năstase, cu briza sa exotică, perfect climatizat - ceea ce îi adaugă o undă de nostalgie marină - este un loc pe care-1 dau ca sigur pentru viitoarele conclavuri mondene bucureştene. 
Lipsa elementelor de tehnică video, transferate, în sezon, la sora geamănă de pe litoral şi o anume inexperienţă a personalului, lasă cava mai mult loc pe ... deocamdată. 
Vox-ul - paharul de mare, răcoros, al Bucureştiului.

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 6-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Celebritate în semiclandestinitate

Constantin Duţu este o enigmă pe care interviul din acest număr nu o limpezeşte. Balerin şi coregraf cu o carieră începută în vremea cînd baletul românesc dădea cîteva dintre cele mai mari stele ale sale, ce aveau să lumineze, însă, mai mult în pribegie, dispare din avanscena artei interpretative, aproape 15 ani. Revenit în ţară, lucrează într-un ciudat anonimat, deşi cariera sa în Italia fusese fulminantă. Va fi fost implicat în vreo afacere cu substrat
politic atît de adînc încît să-l oblige să accepte vălul acoperitor şi după ce explozia din decembrie a spart zidurile tăcerii şi uitării ce înconjuraseră multe alte cariere? E vorba de o simplă conspiraţie a tăcerii? Şi de ce primul care continuă să tacă despre aceasta este chiar Constantin Duţu?
Interviul din acest număr girează unele explicaţii, din care vă propunem să înţelegeţi sau măcar să subînţelegeţi cîte ceva. (V. LORIN). 

— Domnule Constantin Duţu se pare că sintem în faţa unei situaţii cel puţin ciudate. Un român primeşte un premiu de o remarcabilă importanţă în lumea artistică şi la noi nu se ştie încă nimic despre aceasta.
— Faptul că nu se ştie nimic nu mă miră şi nu mă nelinişteşte. Premiul însă sigur că m-a surprins şi m-a emoţionat, comunicarea sosindu-mi în urmă cu două săptămîni.
Festivitatea propriu-zisă va avea loc ceva mai tîrziu, mai exact în 31 august, într-o staţiune foarte pitorească, la 30 km de Roma unde se desfăşoară anual un mare festival. In cadrul ediţiei de anul acesta, circa patru minute vor fi consacrate de Televiziunea Italiană festivităţii în care mă se va înmîna trofeul şi unui scurt moment de show pe care am fost solicitat să-l pregătesc. Aceste patru minute care ni se rezervă înseamnă foarte mult, la Oscar spre exemplu, ştiţi şi dvs., în patru minute se înmînează trei premii! Nu vreau să fac neapărat o comparaţie, însă acest premiu l-au primit, pînă acum, mari personalităţi ale vieţii artistice, Carlo Ponti şi Zefirelli, Ana Magnani şi Silva Koscina, şi eu consider că onoarea ce mi se face este într-adevăr deosebită şi înseamnă o recunoaştere a valorilor scenei româneşti.

— Ca să nu menţinem suspansul mai mult decît trebuie, vă rog să precizaţi despre ce premiu este vorba?
— Trofeul se numeşte Ponte D'Oro şi semnifică nobleţea legăturilor pe care arta le intermediază între oameni, între popoare.

— In ce calitate îl primiţi?
— Premiul are o traditie de peste 30 de ani — din cîte îmi amintesc eu — şi s-a acordat, în general, oamenilor de arcă italieni, dar şi altor personalităţi artistice. În cazul meu cred că e vorba şi de o anume semnificaţie — pentru că după o activitate de 14 ani în Italia, eu am fost a-doptat într-un fel, de arta italiană. De fapt şi eu consider că Italia este a doua mea patrie, pentru că în această ţară am cunoscut împlinirea artistică, aici am lansat marile show-uri din seria "Fantastico" şi "Buonna serra, Italia", aici am fost vreme de cinci ani directorul canalului 5 de televiziune. Mai există, poate, şi un substrat mai concret — legat de oferta care mi s-a făcut pentru un nou contract, întrucît singurul San Remo de la care am lipsit în ultimii ani, cel de anul trecut, n-a prea fost o reuşită... în cazul în care voi pleca, îmi voi relua şi show-urile de care v-am vorbit, prin care mi-am făcut un nume alături de Valeriu Lazarov.

— Ceva s-a scris şi In presa noastră despre cariera dvs. în ltalia... Şi totuşi cărui fapt se datorează semianonimatul succeselor dvs.?
— Există mai multe explicaţii, între care cea principală este legată de o tragedie a mea şi a familiei mele, despre care nu este, însă, momentul să vorbesc acum. A fost un moment foarte grav, dar nu este încă o conjunctură propice să vorbesc despre asta.

— Există un motiv atît de serios care vă face să acceptaţi această semiclandestinitate a celebrităţii dvs.?
— Sigur că da! Dar să nu trecem cu vederea un lucru. Anonimatul de care vorbiţi a fost perfect justificat pînă în decembrie ’89, dar persistenta lui după acest moment nu mi-o pot explica nici eu. Nu am nevoie de publicitate, dar secretul şi discreţia menţinute în jurul unor manifestări pe care le-am organizat şi sponsorizat în mod direct, v-aş ruga să mi Ie explicaţi dvs.! Spre exemplu, anul trecut am sponsorizat în întregime un turneu — "România salută Europa" — în care am fost împreună cu un reprezentant al Ministerului Culturii, dl. Nicolae Costin, şi un reprezentant al Televiziunii, dl. Titus Munteanu. Cu toate că ne-am întors încununaţi de lauri şi spectacolul a fost considerat unul din cele mai mari prezentate în ultimii 15 ani în Italia, singura publicitate a fost un scurt interviu televizat. După aceea, despre premiul de la Amanteea — o citadelă a artei şi culturii încă de pe vremea grecilor şi romanilor — pe care am avut onoarea să-l primesc, anul trecut, nu s-a vorbit absolut nimic, în toată presa, în afară de un scurt articol — şi acela agramat. Ei bine, asta nu am cum să-mi explic şi nu are nici o legătură cu tragedia mea. Dar aşa cum vă spuneam, această lipsă de publicitate nu mă afectează în fond, eu sînt un om tare şi suficient de realist pentru a cunoaşte valoarea realizărilor mele!

— Cînd a început pentru dvs. seria succeselor, gloria? 
— Eu am cunoscut gloria în străinătate, dar mă simt mereu obligat să subliniez că temelia succeselor mele o constituie experienţa acumulată în România. Primii paşi i-am făcut în Televiziunea Română, alături de un Lazarov, despre care s-a scris atîta şi alături de care am făcut, apoi, carieră. Nu cred, de altfel, că voi fi acuzat de lipsă de modestie dacă voi spune că am realizat cel puţin la fel de mult ca şi el. Nu e vorba de propria mea apreciere — las să vorbească aici premiile internaţionale şi contractele pentru cele mai prestigioase scene şi instituţii de cultură din lume. Creditul de care mă bucur în Italia a putut fi constatat de colegii mei din televiziune şi cu ocazia unor recente vizite ale unor directori- de programe de la Televiziunea Italiană, care se arătau nedumeriţi de faptul că aici sînt folosit atît de puţin. Paradoxul este acelaşi care se manifestă şi în legătură cu alţi români realizaţi in străinătate — la noi pare incredibilă o carieră senzaţională, de parcă românilor ar trebui să li se întîmple numai lucruri mediocre, obişnuite.

— Vă consideraţi genial?
— A, nu! Doamne fereşte, de altfel eu cred că tot ceea ce am realizat se datorează în primul rînd tenacităţii şi experienţei mele şi mai puţin talentului. Foarte sincer, eu nu mă consider în primul rînd talentat, ci în primul rînd foarte puternic. Întotdeauna voi sublinia că tot ce am făcut se datorează maeştrilor mei de aici, apoi celor sub îndrumarea cărora m-am perfecţionat la Moscova, la Academia de coregrafie. Am fost elevul lui Faidecev, unul dintre marii balerini ruşi, care m-a făcut să dansez la un nivel care mi-a adus marea satisfacţie de
a fi distins, împreună cu celebrele noastre stele — Mărcui şi Eva Mocsoi cu Medalia de aur, în ţara dansului — U.R.S.S., cu un dans ţigănesc.

— In ce an se întîmpla asta?
— In 1957.

— 1957?! Pentru dine vă vede poate să pară o greşeală de tipar!
— Ce să fac să-mi ascund vîrsta? Sigur, tot ce am făcut ulterior a însemnat o mare acumulare de experienţă. In clipă în care am plecat în străinătate nu-mi cunoşteam deloc valoarea. Mă consideram un outsider, întâlnirea cu Televiziunea Italiană nu a fost deloc uşoară, n-am pornit ca vedetă.

— O întîmplare?
— Da, chiar o întîmplare! Lucram în Iugoslavia. Credeţi că e interesant?

— Da!
— Povestea e mai degrabă banală. Lucram în Iugoslavia şi nevastă-mea m-a rugat să-i cumpăr o pereche de cizme de Ia Trieste, unde se putea trece şi cu paşaportul nostru. Şi umblînd după cizme prin Trieste am dat peste Valeriu Lazarov, care făcea reclamă pentru maşinile Masseratti şi Ferrari, cu un grup de figuranţi şi o trupă de balet. La solicitarea lui Lazarov l-am înlocuit pe coregraful italian, am cîştigat o sumă incredibilă pentru mine atunci şi, la invitaţia lui, am plecat în Italia, unde în foarte scurt timp am devenit unul din cei mai cunoscuţi realizatori de programe.

— Nu existau la Televiziunea Italiană coregrafi de mare valoare, încît aţi avut cale liberă dintr-o dată?
—  Oricît ar părea de şocant, la acea oră în Televiziunea Italiană, practic nu se putea vorbi despre realizatori de show-uri dansante. Or, succesul apariţiei mele a fost originalitatea formulei pe care o propuneam, împletirea dansului clasic cu elemente de dans modern, totul bazat pe ritm, culoare şi fantezie şi mai ales o mare rigoare. Deci, între ceea ce aveam eu şi ceea ce am "furat" de Ia ei am făcut o îmbinare, care s-a repercutat nu numai asupra dansului dar şi asupra gimnasticii artistice româneşti!

De ce? Pentru că Bella Karoly, împreună cu soţia Iui, mi-au fost elevi în IEFS unde formasem o echipă de dans modern al cărei stil a avut o mare influentă, ulterior, asupra metodologiei antrenamentelor în gimnastică.

— Care a fost primul mare succes în Italia?
— In primul rînd spectacolul de debut a tiebuit să-l montez în trei—patru zile. Asta era prin 1974. Am colaborat doar foarte scurt timp, pentru că fără  explicaţii, am fost chemat urgent în tară. A urmat cutremurul, în care l-am pierdut pe Bocăneţ, în acelaşi an mi-am pierdut şi mama şi abia după aceea mi s-a îngăduit să mă reîntorc în Italia. Cariera mea a fost marcată de intiInirea cu Heather Parisi. Ea era încă de atunci solista baletului "Fantasico", dar departe de nivelul atins în anii '80. Era un cumul de calităţi excepţionale — frumuseţe, simţ al mişcării, voce, dar ceea ce m-a impresionat a fost seriozitatea extraordinară cu care a muncit pentru a duce la perfecţiune aceste calităţi native. O vedetă de excepţie, un fel de bulgăre de aur pe care l-am văzut de-săvîrşindu-şi strălucirea sub ochii mei. Relaţia cu ea m-a făcut să simt şi importanta relaţiei dintre directorul de scenă şi interpret Oricît de mare ar fi ideea artistică, materializarea depinde, în ultimă instanţă, de comunicarea dintre regizor şi interpret. în altă ordine de idei, întrucît am lucrat şi balet clasic — primele succese în România sînt montările de Ia Cluj, remarcate de presa de acum douăzeci şi ceva de ani — mi s-a reproşat, uneori, că am acceptat să montez într-un stil comercial. Concepţia mea este că divertismentul este o artă destinată nu atît consumului facil, cît unei nevoi de reechilibrare a omului modern. Divertismentul poate fi realizat şi fără concesii făcute prostului gust

— Sînteţi acum directorul de scenă al apropiatului festival de muzică uşoară care se va ţine la Bucureşti.
— Probabil vreţi să spuneţi că se va face comparaţia cu San Remo. Ei bine, nu mă tem de această comparaţie! Vă spuneam că am participat la realizarea celor mai multe din ultima vreme. Nu mi s-au părut extraordinare, iar muzica lor nu este cu nimic mai presus decît muzica noastră. Noi am stat doar foarte mulţi mascaţi de această cortină de fier. Nu există motive să avem complexe, cel puţin în cultură. Eu am intrat, spre exemplu, într-o Televiziune Italiană si care coregrafia era ca şi inexistentă. Să nu credeţi că eu eram un factotum, dar experienţa acumulată în România mă ridică la nivelul de profesionism inexistent, acolo, la acea oră. Vă pot asigura că festivalul pe care ne străduim să-l facem va fi unul dintre cele mai frumoase din Europa.

— Nu va angajaţi cu o promisiune prea îndrăzneaţă?
— Un singur lucru m-ar putea opri să-mi respect această promisiune...

— Ceva sau cineva? 
— Lipsa de experienţă a colaboratorilor mei. Nu vreau să-i supăr, ii consider prietenii mei, dar mă incomodează, încă, unele păreri conservatoare.  Este, încă, o diferenţă de optică. Eu trăiesc cu mai multă intensitate, chiar dacă aparent, sînt izolat în familia mea. Şi am sentimentul că simt mai exact spre ce se îndreaptă preferinţele publicului. Ca şi în modă, un spectacol trebuie să fie cu un pas înainte faţă de ceea ce se poartă!

— Cum să înţelegem că directorul de scena al festivalului este şi cel mai important dintre sponsorii săi?
— O fac din plăcere şi din sentimentul că e o datorie pe care o am ca slujitor al scenei.

— Casa dvs. e o adevărată colecţie de artă. Pasiune sau prevedere de om de afaceri?
— Spre deosebire de alţii, eu am adus în ţară opere de artă, nu le-am scos peste graniţă. Dacă m-ar fi interesat cîştigul le-aş fi vîndut. Dar tot ce am cîştigat prinmunca mea doresc să rămînă ţării şi va fi donat unuia din muzeele de     artă ale României.

— Pot consemna aceasta ca o declaraţie publică?
— Sînt onorat să o faceţi.

Lorin VASILOVICI

 

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 7-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 23 iunie 1991, pag. a 8-a ▼ Click pe imagine pentru mărire

Dintre sute de ziare

Rapidă trecere în revistă a presei

* În TINERETUL LIBER, excelentul gazetar Nicolae Ţone îşi continuă cruciada împotriva imposturii şi abuzului în medicină. 
Noua luare de poziţie - tranşantă şi curajoasă ca de obicei — le este prilejuită de un fals operat de COTIDIANUL: atribuirea unei operaţii reuşite de reimplantare a unui braţ amputat altcuiva decât celui care a făcut-o: adică medicilor de la Titan, torţionarii (morali, cel puţin) ai doctoriţei Doina Ionescu, autoarea de fapt a operaţiei.
Evocarea climatului de abjecţie ce domină "Mafia Albă" este încă o dată terifiantă şi ne întrebăm foarte serios dacă, faţă de imobilismul complice al factorilor responsabili din domeniul sănătăţii, colegul nostru nu are dreptate să se teamă că într-o bună zi va fi victima vreunui banal accident de circulaţie...
* Intr-o lume foarte apropiată pe coordonate etice şi profesionale ne poartă Sorin Giurea de la ZIG ZAG. "La Negru Vodă handicapaţii sunt jefuiţi", conchide autorul, iar noi aflăm cum de sub ochii uimiţi ai infirmierilor şi reprezentanţilor societăţilor de caritate străine, veniţi voluntar pentru a alina lipsa cronică de afecţiune şi de îngrijire a acestor dezmoşteniţi al soartei, dispar lucrurile aduse — creioane, hârtie igienică, lămpi - pentru a fi regăsite în sacoşele turiştilor români ce se îndreaptă spre pitoreştile meleaguri ale Turciei. După ce că ne lipsesc cam toate, n-avem nici măcar ruşine
* ŞANSA - periodic de atitudine şi idei neoliberale citează un sugestiv paragraf din Constituţia S.U.A: "Statele Unite nu vor acorda nici un fel de titluri de nobleţe şi nici o persoană definind o funcţie oficială remunerată sau de încredere în Statele Unite nu va accepta, fără acordul Congresului, vreun dar, retribuţie, o funcţie sau un titlu de orice fel de la vreun rege, principe sau un străin". 
Noroc că la noi nu e valabilă Constituţia americană, căci ce s-ar face sumedenia de organizaţii politice sau apolitice fără sponsorizări...
* În complexul proces de apropiere a principiilor economiei de piaţă, Paul Everac descoperă în TIMPUL "prima lege": VÂNZAREA. 
Prima lege ar putea să fie sfinţenia. Sau morala. Sau educaţia. Sau descoperire. 
Nu, prima lege a lumii actuale e "vânzarea", spune autorul, adăugând: "Avem şi vânzări care reprezintă tururi de forţă, unde stăm foarte bine în competiţie. 
De pildă, din teritoriul ţării, prin interpuşi, orice străin poate cumpăra la preţuri de bagatelă hălci întregi, încât ne trezim că o parte din Transilvania nu e nici cucerită, nici autonomizată, nici confederată, ci doar cumpărată în parcele..."
* Dacă tot suntem la acest capitol, nu putem să trecem peste incredibilul episod al vânzării... Sinaiei, către o firmă englezească, compusă, pare-se, din români exilaţi cu puternice convingeri monarhiste în schimbul asigurării posturilor de directori ai diferitelor întreprinderi pentru o perioadă de...35 de ani! Mai ceva ca-n Ilf şi Petrov, afacerea este scoasă la iveală în ADEVÃRUL
* Un anunţ terifiant în AZI, însoţit de o fotografie mai mult decât sugestivă: A revenit Xantipa! 
Văzută din spate, incomoda persoană apare mult, extrem de mult întinerită, ceea ce ne face să credem că s-ar putea să fi devenit şi ceva mai îngăduitoare. 
Oricum aşteptăm cu interes reapariţia "Efemeridelor"...
* Aflăm cu emoţie din prima pagină a ROMÂNIEI LIBERE că autorul interviului cu regele Mihai, obţinut în exclusivitate pentru "R. L." a încercat, pe parcursul dialogului, să-i pună toate întrebările pe care un cetăţean dezinformat, necăjit şi derutat, indiferent dacă este adept al FSN, al PNL, al Alianţei Civice ş.a.m.d., le-ar putea adresa monarhului său". 
Cetăţeanul necăjit şi derutat punea aceste întrebări colea, în Elveţia...
* Editorialul ultimului număr (9) al MONDORAMEI se împarte între...Est şi Vest, repunând pe tapet problema Basarabiei: "Criticile la adresa tratatului (româno-sovietic -n.n.) ar putea fi valide. Nu trebuie pierdut din vedere însă că nimeni până acum în Europa n-a repus în discuţie frontierele stabilite după război, frontiere care şi-au găsit consfinţire şi în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki". "E prea mult şi prea forţat — scrie Radu Bogdan — să afirm că tratatul actual înseamnă o trădare a Basarabiei, după cum e greu de crezut că şi în această privinţă s-a spus deja ultimul cuvânt. Apropierea intervenită după Revoluţie între patria mamă si fiica ei atât de vitregită de soartă este cum nu se poate mai vizibilă. Să nu  uităm însă că paşii spre autonomie şi independenţa de acţiune a Basarabiei se datorează în primul rând acţiunilor tenace a milioanelor de români de peste Prut şi nu nouă".
* Parlamentul României declară nul si neavenit Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.