Publicat: 24 Martie, 2020 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1990?

Libertatea din 24 martie 1990, pag. 1-a


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 2-a


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 3-a

Orizont de aşteptare în teatru

Sîntem aproape de aprilie şi în teatrul bucureştean n-a a-părut nici un spectacol de mare însemnătate. Există cîteva valoroase din anul - ori anii - trecuţi, la care publicul continuă să vină cu interes. Reluarea shakespeareanului "Hamlet" la Bulandra a făcut săli pline. Altele se menţin şi ele prin faimă, poate cu bunăvoinţa a mai puţini spectatori, dar se menţin. Noutăţile mi sînt însă de natură să ateste că avem în Capitală forţe artistice considerabile şi că libertatea deplină de creaţie, cucerită azi a dat roade în tărîmul scenic.

Un spectacol pirandellian, "Henric IV", la Nottara, a stîmit curiozitate şi discuţii: Are un interpret puternic, concludent, pe Adrian Pintea, şi o regie ce şi-a pus în chip subtil problema racordării acestei poveşti la evenimente ale vremii noastre. Tînărul Dominic Dembinschi nu a găsit mai totdeauna posibilităţi de susţinere artistică a intenţiilor sale. Logica demonstraţiei e precară. Ansamblul funcţionează mulţumitor, în această meritorie experienţă, dar nu la înălţimea protagonistului lui. Alt tînăr regizor cu mari calităţi, foarte inventiv îndeobşte. Dragos Galgoţiu, propune un "Don Juan" de Moliere, la Teatrul Mic, despre care se poate spune că e luxuriant sub raport vizual. Efuziunea de semne teatrale, metaforizarea continuă, oferta abundentă de simboluri şi enigme scenice, efortul fizic, descoperit al majorităţii actorilor suferă, de la un moment dat, alternanţa de comedie şi dramă dorită de realizatori şi întunecă sensul celebrului erou. Impresia e că şi interpreţii principali, Dan Condurache şi Marian Râlea, se resimt de această supralicitare continuă. Montarea are grandoare, colorit intens, prezintă o umanitate fremătătoare, care căută înţelesuri ale lumii dincolo de întîmplări, dar prin obscurităţi şi lungime reprezentaţia nu dă bucurii estetice scontate. "Porţile pădurii după un roman de Elie Wiesel (Teatrul Evreiesc de Stat) aduce un autor nou, e piesă nouă şi îl arată renovat, ca să zic aşa, pe remarcabilul şi experimentatul Dinu Cernescu, aici, acum, constructor al unui poem dramatic în bună parte tulburător. Cadrul e românesc (in timpul războiului), oamenii sînt schiţaţi cu simplitate şi frumuseţe (evidentiabili însă doar cîţiva actori - printre ei tînăra Maria Roxana Ionescu) muzica lui H. Maiorevici are mister şi farmec, e ca un văl inefabil lăsat peste peripeţii. Acestea se urmăresc, pînă la un punct, cu emoţie, după care adaptarea scenică a romanului devine extrem de sumară şi fragmentarizată, încheindu-se convenţional, nemulţumitor.

Comedia bulevardieră pe care o propune Teatrul Giuleşti, "Week-end de adio", e un cadril zîmbitor, în care se amestecă şi o guvernantă cu pipă. Autorii nu au nici o însemnătate: Iar soţii şi amanţii din piesă, nici ei: înşelîndu-se mereu unii pe alţii, nu izbutesc să ne amăgească şi pe noi fiind previzibili de la început. Din cînd în cînd se face şi cîte o glumă bună avînd darul de a le scoate mai lămurit în evidenţă pe cele proaste, a căror majoritate e indiscutabilă. Mihai Berechet ştie să conducă un atare carusel, e un profesionist abilitat. Ileana Cer-nat e chipeşă, bine îmbrăcată şi dezinvoltă, George Bănică e voios, are un surîs cuceritor şi o lacrimă autentică pe geană, dar pierderea de vreme e senzaţia deprimantă cu care ieşi pe uşa teatrului. O comedioară, un "răhăţel parfumat" - zicea Heine la vremea sa despre asemenea produceri. "Rîzi cu pintecul (dacă rîzi n.n.) şi capul se odihneşte", părea să adauge Tudor Vianu în împrejurări de acest fel. Vii din stradă, intr-un timp învolburat, ştii că exişti după o răsturnare copleşitoare şi eşti poftit de ţeatru să ronţăi o bomboană dulce-acrişoară, nici măcar sedativă.

Trivialitatea reprezentaţiei cu "D-ale protocolului de la Teatrul de Comedie, e atît de compactă şi ceea ce se vrea a fi umor, atît de nesărat, cadrul plastic atît de urît, încît nu-ţi vine a crede că textul e semnat de un autor atît de important, cum e Paul Everac, de atîtea ori apreciat pentru fel de fel de produceri, în toate genurile şi speciile; nici că iscălitura regizorală e a unui tînăr artist curajos şi plin de har, inventiv, cu inspiraţie bogată (alteori) cum e Alexandru Darie. E cit se poate de neplăcut să vezi puşi în ipostaze degradante, actori atit de cunoscuţi şi apreciaţi în teatru şi în film, ca Iurie Darie, Cornel Vulpe, Magda Catone. O nătîngă realizată de Iarina Demian are la început oarecare prestanţă veselă. O pierde apoi destul de repede. Incoerent, vulgar, dar mai ales montat grosier, spectacolul nu-şi poate revendica nici o intenţie (e declarat "antidictatorial!"), atîta vreme cit e antiartistic. Cum Teatrul de Comedie n-a dat în întreaga lui existenţă un asemenea rău examen, să convenim că e vorba de un accident. Dar meritau bucureştenii acurn un dar de acest soi?

Şi, în genere, nu putem pretinde teatrului bucureştean să fie mai pretenţios cu sine azi, cînd răspunde numai el însuşi de ceea ce înscrie în cultură, in artă?

Valentin SILVESTRU

PREMIERA LA TEATRUL MIC.

Mîine seară, Teatrul Mic îşi îmbogăţeşte repertoriul cu premiera "Piaţeta" de Carlo Goldoni, în direcţia de scenă a lui Silviu Purcărete, pe muzica Iui Vasile Şirli; scenografia aparţine Ninei Brumuşilă. In distribuţia acestei alerte comedii figurează Mihai Dinvale, Adriana Schiopu, Mana Ploae, Monica Ghiuţă, Monica Mihăescu, Simona Măicănescu, Ioan Chelaru, Coca Bloos, Paul Chiribuţă, Constantin Bărbulescu, Sorin Medeleni.


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 4-a

JURNAL ITALIAN

ITALIA VĂZUTĂ PE FEREASTRĂ

Văzută prin orice tip de fereastră... mobilă, Italia îţi prezintă acelaşi tablou al unui pămînt binecuvîntat de zei şi de oameni. Prin hubloul avionului care venind de la Tirana, unde făcuse escală şi traversînd şiragul de insule încinse cu un brîu alb de plaje scăldate în apa albastră a mării, taie "cizma" în două în zona cîmpiei romane, zăreşti jocul de domino al parcelelor agricole bine îngrijite din jurul fermelor cochete pe care tocmai izbucneşte verdele crud al culturilor. Apoi apare din nou marea, de cealaltă parte a peninsulei şi vasta întindere a instalaţiilor aeroportuare. După cîteva rotiri în aer, în aşteptarea "rîndului" la aterizare, bătrînul IL-18 al companiei TAROM se aşază pe pista netedă de beton, căutîndu-şi apoi modest un locşor printre nenumăraţii monştri de tip "Jumbo" ancoraţi la terminalele aeroportului, ai cărui constructori n-au ţinut cont de faptul că cerul Europei (şi al lumii!) mai este încă străbătut de aeronave al căror gabarit nu permite accesul direct din şi în incintă. Un autobuz lat, scund şi cu o mulţime de uşi ne poartă pină la un acces de tip clasic, unde ne debarcă lăsîndu-ne pe mîinile operative ale grănicerilor şi vameşilor italieni. Mica noastră delegaţie este aşteptată de reprezentantul firmei IMBE, domnul Giorgio Beghetto, în al cărui FIAT-CROMA ne instalăm fără să fim înghesuiţi. Maşina are cinci locuri veritabile     şi pe kilometrajul său este înscrisă cifra 220. Domnul Beghetto este un driver "înrăit" şi faptul că urmează un drum de peste 500 de kilometri nu pare să-l impresioneze, mai ales că pe moderna autostradă pe care accesul se plăteşte nu in puţini dolari. r>re prilejul să-şi verifice vehiculul pină în preajma a 200 km pe oră! Crispaţi, în scaunele noastre, ne gîndeam cu groază la o pană de cauciuc sau la alt tip curent de defecţiune "dacică", dar şoferul îşi urmează imperturbabil dramul pină la prima staţie de benzină. Ei, aici începem să ne simţim ca acasă: nu e benzină şi nici motorină! La următoarea la fel. Deşi benzinăriile sînt dese prin partea locului, esenţa nu e! Motivul: sînt camionagii în grevă! Cu greu reuşim să obţinem motorină ("Croma" este un diesel) după o coadă de două ore şi riscul unei călătorii întrerupte dispare. Peisajul - agricol în cea mai mare parte - este impresionant. Pămîntul este lucrat cu migală, fiecare palmă - ca-n indicaţiile noastre prezidenţiale - şi campania de primăvară. extrem de timpurie şi aici. pare încheiată. Pauză de refrişare la un snack-bar de pe autostradă. Ştiam, desigur, auzisem atîtea despre faţa hidă a capitalismului, dar pină la acest prim contact direct nu mi-am închipuit că poate fi atît de bine machiată! Shop-u-rile noastre sînt cumplit de sărăcăcioase pe lingă un astfel de snack în care poţi găsi ce vrei şi ce nu vrei. Destui de derutant, pentru că opţiunea se complică direct proporţional! Dominanta majoră - ca de altfel în tot ceea ce înseamnă comerţ pe aici - o constituie ideea consumului. Cu orice preţ. Şi preţurile sînt extrem de pipărate, privite din perspectiva dimensiunii pe care o are pentru noi, in general, dolarul şi toţi acoliţii săi liber-convertibili. Cei 500 de kilometri se scurg in vreo patru ore şi poposim la Padova, într-un hotel mărginaş, de pe lîngă hipodromul din localitate. Mărginaş ca amplasare dar foarte central ca tarif! În camerele sale, toate la parter şi cu ieşire într-o frumoasă grădină interioară, piesa principală o constituie televizorul color şi cele vreo 29 de programe ce emit, practic, non-stop. Şi aici acea senzaţie de "prea", pe care o dă vitrina pieţei libere şi nostalgia vagă a "sănătosului" nostru sistem în care n-aveai prea mult de ales...

O altă bună porţiune de Italie văzută prin fereastră ne-o oferă întoarcerea la Roma cu trenul trei zile mai tirziu. Şi aici, senzaţia de "ca acasă". Nu materială, pentru că trenul este atît de modern incît aduce cu un avion şi e la fel de confortabil. Ci principială. De ce? Păi, în primul rînd pentru că aproximaţia informativă se poartă şi pe această paralelă. Întrebăm la ghişeu în gară dacă mai este nevoie de ceva, pe biletele noastre nefiind înscrise locurile. "Non c’e!" ni se spune cu amabilitate. Megafonul anunţă că trenul, ce vine de la Veneţia are întîrziere 25 de minute. Doi dintre noi profită şi pleacă să bea o cafea. Dar trenul vine punctual şi abia reuşim să-i recuperăm şi să ne urcăm în ultima clipă. In timp ce pe ambele părţi se derulează aceeaşi agricultură fărîmiţată în mii şi mii de parcele (unde sînt cimpiile noastre colectivizate!) soseşte conductorul şi ne informează că aveam nevoie de tichete de loc şi că asta ne va costa vreo 30 000 de lire în tren. Momente de emoţie, pentru că nu sîntem siguri - deşi printre noi se află un VIP - că dispunem de o asemenea sumă exorbitantă. Noroc că nu e vorba de lire englezeşti... In fine. Mecanicul este, se pare, grăbit, trage tare, urechile ne ţiuie din cauza vitezei şi ajungem la Roma cu două ore mai devreme decît eram aşteptaţi. De la gară - unde, din nou, vitrina societăţii de consum se stropşeşte la noi cu toate luminile sale - ne suim într-o Dacie a reprezentantei noastre comerciale şi admirăm cetatea eternă "by night", pe traseul dintre Roma Terminale şi Piaţa Juan de San Martin, unde tronează, masivă şi pustie. Academia di Romanţa, ale cărei activităţi se desfăşoară, de vreo patru ani doar la nivelul camerelor prin intermediul cărora se recuperează valuta acordată ca diurnă călătorilor români (cînd este acor...dată !).

INIŢIATIVA PRIVATĂ - PRIN MODELE

Fabrica "SEKO" a domnului Giuseppe Lopoli, de lîngă Padova nu e mare. Dar e foarte modernă şi extrem de bine organizată. Pe pereţii biroului patronului nu atirnă diplome pentru că, pur şi simplu, nu le are. In vîrstă de vreo 45 de ani, domnia sa şi-a început viaţa ca muncitor într-o fabrică de echipamente agricole. In urmă cu cîţiva ani a inventat un dispozitiv original cu care sînt dotate nişte instalaţii pentru furajarea animalelor. A realizat prototipul instalaţiei şi, împrumutînd bani la bancă şi-a organizat propria sa întreprindere. Care nu a încetat să prospere şi să se dezvolte. Astăzi firma "SEKO" produce zilnic un număr de 5 astfel de instalaţii ce pot fi manevrate de o singură persoană care hrăneşte în acest fel 800 de vite. Ataşată la un tractor, maşina îşi ia singură concentratele din siloz, paiele din şură le cîntăreşte electronic, le amestecă, le omogenizează şi Ie plasează în recipientele de hrănire. Avantajele demonstrate ale instalaţiei - creşterea producţiei de lapte cu 20 la sută. scăderea consumului de furaje cu 18 la sută, creşterea fecundităţii animalelor şi reducerea considerabilă a îmbolnăvirilor - o fac extrem de căutată pe pieţele din S.U.A., Africa de Sud, Canada, Japonia, Argentina. Firma "SEKO" o realizează în mai multe variante de capacitate şi o vinde cu un preţ mediu de peste 40 000 dolari bucata Mare prieten al României - cum, de altfel sînt numeroşi dintre întreprinzătorii din zona Padovei, grupaţi în consorţiul "Federconsorzi" - domnul Lopoli a oferit una dintre aceste maşini, gratuit, unei ferme româneşti, asigurînd totodată livrarea cu prioritate şi la un preţ "special" (substanţial redus) a unui număr de alte 40 Ministerului român al Agriculturii. "Dacă România va avea o agricultură competitivă acest lucru va îi bun şi pentru noi, pentru că vom putea face afaceri reciproc avantajoase" - ne-a mărturisit domnul Lopoli pe care l-am considerat, în cursul acestei succinte luări de contact, ca pe un posibil model pentru drumul pe care ne-am angajat spre economia de piaţă.

FIERAGRICOLA '92

Este, probabil, una dintre cele mai importante manifestări mondiale de gen. Şi se află la cea de-a 92-a ediţie. Desfăşurată între 11 şi 18 martie la Verona, în oraşul lui Romeo şi al Julietei, importantul tirg de agricultură şi zootehnie, de maşini şi tehnici agricole noi, a ocupat o suprafaţă de peste 300 000 mp. Un grup de firme italiene, între care IMBE, ALIMENTA, FIAT-AGRI, AMBROSIANO VENETO, parteneri mai vechi sau mai noi ai tării noastre, au invitat o delegaţie din România să participe la lucrările conferinţelor şi simpozioanelor desfăşurate cu acest prilej în auditorium-ul şi în sălile marelui complex expozitional AGRICENTER. Delegaţia română a fost condusă de domnul dr. ing. VICTOR SURDU, ministru secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, personalitate apreciată de către partenerii italieni pentru competenţa sa profesională şi pentru maniera tranşantă, mai neconformistă, de a aborda subiectele tratate. Un bun prilej de altfel de a-şi afirma această lătură a personalităţii sale l-a constituit, pentru domnul ministru, simpozionul cu tema "Evoluţia pieţei din ţările Europei de Est în perspectiva transformărilor socio-economice în curs", la care au participat, alături de reprezentanţi ai organizatorilor şi ai Institutului italian de comerţ exterior (cu sediul la Budapesta) şi domnul Alberto Rossi, subsecretar la Ministerul Comerţului al Italiei. Aprecierile vorbitorilor au convers în ideea că schimbările produse în est ar fi determinate exclusiv de perestroika gorbacioviană şi că cele mai mari progrese în sensul adaptării economiei la exigenţele pieţei libere s-au făcut în Ungaria, recomandată ca partener privilegiat investitorilor italieni? Aprecieri asemănătoare s-au făcut despre economiile poloneză si cehoslovacă, României rezervîndu-i-se doar remarca referitoare la faptul că "nu are datorii externe". Or tocmai acest element ar fi trebuit să trezească atenţia analiştilor. De altfel, în luarea sa de cuvînt, domnul ministru Surdu le-a reamintit participanţilor că actuala condiţie liberă a României se datorează exclusiv poporului român şi sacrificiilor acestuia şi că poziţia guvernului nostru este aceea de a stabili contacte şi contracte economice în condiţii de deplină egalitate si pe principiile avantajului reciproc. Resursele României - în special cele agricole - sînt considerabile şi acest lucru face să putem trata cu orice partener dispus să ne respecte. De altfel, decalajul dintre informarea şi opiniile organizatorilor simpozionului şi cele ale oamenilor de afaceri italieni care şi-au manifestat intenţiile de a colabora cu România, a apărut evident în cursul discuţiilor şi - al acordurilor de principiu încheiate cu prilejul tîrgului. Domnul Andretta Pompeo, preşedintele firmei IMBE, ne-a declarat în cursul unei astfel de reuniuni: "Firma noastră este interesată în dezvoltarea cooperării cu România în multiple planuri, de la oferirea de proiecte şi asistenţă tehnică pentru organizarea culturilor de orez, instalaţii automatizate pentru produse alimentare şi livrarea de maşini agricole, pină la înfiinţarea de societăţi mixte şi la efectuarea de investiţii in agricultură. În scurt timp vom deschide la Bucureşti o reprezentanţă care ne va permite realizarea unor contacte directe şi permanente pe diverse probleme". La rîndul său, domnul ministru Victor Surdu a-răta: "Nivelul ridicat al agriculturii italiene, eficienţa deosebită a ramurilor sale, pot constitui pentru noi elemente de referinţă în revigorarea unor relaţii tradiţionale. Am resimţit din plin afecţiunea şi interesul partenerilor noştri latini, seriozitatea şi competenţa propunerilor lor, şi vom căuta să asigurăm cadrul legal şi uman al unei cooperări eficiente si de largă respiraţie".

FIERAGRICOLA '92, prin nenumăratele sale standuri, prin marele număr de noutăţi tehnice pe care le-a adus in faţa sutelor de mii de vizitatori care au asaltat pur şi simplu Verona in aceste zile, ne-a oferit imaginea tonică a speranţei pe care o oferă omenirii pămîntul. Pentru că deviza sa a fost: "Viitorul agriculturii se află deja în cîmp!".

Octavian ANDRONIC

 


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 5-a


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 9-a

O lege controversată: controlul averilor

"ILICIŢII" ÎNTRE CURTEA SUPREMĂ Şl MINISTERUL JUSTIŢIEI

• Legea 18/1968 şi autenticele ei izvoare de inspiraţie • Etică şi echitate sau profit pentru stat • Cine au fost, cine sînt, cine vor fi "iliciţii"? • Demnitarii vechiului regim - o categorie privilegiată şi din punctul de vedere al controlului provenienţei în perspectiva liberei iniţiative va mai constitui prosperitatea materială o culpă? • Cine va apăra statul, societatea de "ilicitism"?...

Adoptată cu surle şi trîmbiţe în vara lui 1968, beneficiind de o susţinută "campanie de presă'', Legea nr. 18/1968, privind controlul provenienţei unor bunuri ce nu au fost dobîndite în mod licit, s-a vrut o expresie juridică a "moralei proletare" - devenita între timp "etica şi echitatea comuniste"- s-a autoproclamat un instrument de combatere a corupţiei, speculei, a injustiţiei sociale.

Care au fost autenticele scopuri ale acestui act normativ, care a produs multora, de-a lungul timpului, insomnii şi angoase? - este un subiect la care ne vom referi puţin mai tîrziu. Un lucru este clar: dincolo de faptul că aceasta lege a lovit şi în oameni nevinovaţi, ca a făcut multe victime, printre oamenii a căror vină era aceea că munceau suplimentar, că obţineau prin efort, (să ne gîndim la profesorii meditatori, la meseriaşi ş.a.), şi alte venituri decît cele "oficiale", actului normativ în discuţie nu i se poate nega şi o anume utilitate socială, confiscînd în nu puţine cazuri averi provenite din mită, furt, speculă; Inhibiţia de... proprietar creată de lege a fost însă repede anihilată, de mulţi dintre "bogătaşii dintre profitorii regimului sau a penuriei, cu... mijloace legale. Avocaţi abili au "inventat", donaţiile, procuratorii de fonduri, darurile de nuntă, preţurile derizorii din contractele de vînzare-cumpărare, au exploatat cu iscusinţă relativismul haremurilor de cheltuieli fixate de justiţie, înarmîndu-şi clienţii cu foarte precise calcule de "economii" înainte de vreo achiziţie importantă. Teama de "ilicit" a mai produs ceva - un fenomen economic de nedorit: în locul investiţiilor - case, bunuri de folosinţă îndelungată, depuneri la CEC - ce puteau fi depistate şi trecute în proprietatea statului, "milionarii" au devenit promotorii consumului: "ce se mănincă, se bea şi se fumează - nu lasă urme" - suna a "învăţătură" ce circula printre ciubucari; bişniţari şi alţi asemenea privilegiaţi pe la sfîrşitul anilor ’70. Şi astfel posibila vilă ce ar fi înfrumuseţat, îmbogăţit Breaza a ars în fumul Kentu-lui, milionul, care, depus la C.E.C. ar fi contribuit la o circulaţie momentană sănătoasă, a fost îngropat într-o ulcică în grădina soacrei, sau s-a cheltuit în discrete dar opulente vacanţe la mare sau la munte.

Ce se întîmplă, ce se va întimpla, aşadar, cu Legea 18? Mai este, va mai fi ea necesară? Opiniile sînt diverse, sînt nuanţate. Pentru astăzi ne-am oprit asupra răspunsurilor pe care au avut amabilitatea să ni le furnizeze - două dintre personalităţile lumii dreptului.

UN "BILANŢ" SEMNIFICATIV
CAUZE ÎNREGISTRATE            1987    1988        1989

-    La comisii                1552    1677        1501
-    La instanţe              813      879          830
-    La tribunale (recurs)              588       694          584

PERSOANE ÎMPOTRIVA CĂRORA S-AU PRONUNŢAT
HOTARÎRI DEFINITIVE:
TOTAL 
din care:                    1987    1988       1989
                                  583      635         628

-    gestionari                148    142        152

-    personal medico-sanitar  33    31        19

-    personal TESA               45    39        63 

-    meseriaşi                      26    43        29 

-    muncitori                  109    127        114

-    ţărani                            33    31        36

-    alte categorii                162   171     101

-    fără ocupaţie                  33    51        75 

SUME DEFINITIV STABILITE        1987    1988        1959            

(în milioane lei)                              46,9    60,5        61,4

Domnul Teodor Vasiliu, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie
Un act normativ de propagandă cu motivaţii spoliatoare

- Care a fost, dincolo de declaraţii, motivaţia de fapt a acestui "celebru" act normativ?
- Pe fondul carenţelor economice ale regimului, al sporirii infracţiunilor din domeniul economic - reflex tocmai al acestor carenţe - s-a căutat un mijloc juridic "propagandistic" de sporire a veniturilor statului. Ca inspiraţie, a fost folosită o lege românească din perioada interbelică care se referea exclusiv Ia cercetarea provenienţei averii funcţionarilor publici şi o lege americană ce-i obligă pe demnitari să-şi declare averea Ia începutul şi sfîrşitul mandatului.
Că s-au urmărit, în principal, scopuri "materialiste", şi nu asanarea morală o dovedeşte şi faptul că legea şi-a escaladat, prin modificările ulterioare ce i-au fost aduse, sancţiunea ajungind să treacă în proprietatea statului de Ia 80 la sută din bunurile dobîndite ilicit, la integralitatea acestora. Dacă la început legea respingea anonimatul sesizării, apoi, acesta s-a admis, favorizind calomnierea, tracasarea unor oameni cinstiţi. Totul - cum se spune - numai să iasă bani... 
- După Revoluţie, s-au aflat multe despre averile incredibil de mari ale foştilor demnitari ai regimului ceauşist. Cel puţin, teoretic, legea în discuţie prevedea posibilitatea ca şi bunurile persoanelor din camarilă, să fie supuse controlului. Au existat asemenea cazuri?
- Nu. În schimb, au fost trimişi in judecată mulţi muncitori, tehnicieni, ţărani. Desigur, au existat şi numeroase cazuri certe de îmbogăţire pe căi ilicite, dar însăşi construcţia juridică a legii, pe lingă grave încălcări ale drepturilor constituţionale şi procesuale, a introdus o mare doză de relativism în stabilirea adevărului. Mă refer atit la modul de fixare a cheltuielilor celor cercetaţi, implicit a posibilităţilor lor licite de acumulare, cit şi Ia plafoanele stabilite pentru închiderea dosarelor, plafoane ce au evoluat arbitrar de la 5000 Ia 50.000 lei.
- Vedeţi utilitatea unei asemenea legi în viitor?
- Nu. Pentru viitorul mai îndepărtat, controlul averii - dacă se va considera necesar de către legiuitor - va trebui strict limitat la demnitari (deputaţi, senatori, miniştri etc.), pentru a preveni şi astfel orice act de incorectitudine, de abuz, pentru a garanta şi astfel transparenţa, informarea, controlul opiniei publice. In privinţa celorlalte categorii de cetăţeni tentaţi să "ocolească" legile, obligaţiile fixate de stat, va trebui extins controlul fiscului, va trebui creată o nouă legislaţie (inclusiv penală), privind combaterea evaziunii fiscale.

Domnul Teofil Pop, ministrul Justiţiei
O lege anticonstituţională, dar momentan utilă pentru combaterea urmărilor dictaturii

- Vă rugăm dl. ministru, să renunţaţi pentru această convorbire la calitatea dvs. de demnitar şi să ne vorbiţi ca specialist în domeniul dreptului.
- De acord.
- Cum aţi apreciat dvs., în cîteva cuvinte Legea nr. 18/1968?
- Ca o lege antidemocratică şi anticonstituţională, ce ştirbeşte demnitatea omului. Faptul că cetăţeanul este cel obligat să-şi probeze cinstea, caracterul licit al averii sale, constituie o inadmisibilă răsturnare a regimului probator, o negare a prezumţiei de nevinovăţie ce funcţionează în toate statele de drept. Dacă în dreptul penal românesc această prezumţie este proclamată, există, cu atît mai mult ea se impunea şi în domeniul ilicitului civil.
- O lege, prin urmare, ce ar trebui abrogată... .
- Da, dar nu imediat. Dincolo de argumentele economice, urmărite de dictatură prin adoptarea acestei legi ea a fost şi rezultanta neputinţei - să-i spunem - a organelor de urmărire penală de a dovedi, în unele cazuri, existenţa infracţiunii, a delapidării, de pildă, a a-buzurilor corupţiei. Acest ultim aspect mă face să apreciez că legea in discuţie nu trebuie abrogată imediat. In primul rînd, este vorba de situaţia acoliţilor fostului dictator. Unii vor fi judecaţi, vor fi pedepsiţi, inclusiv, în anumite situaţii prevăzute de lege, cu confiscarea averii. Este însă vorba, chiar şi in aceste cazuri, doar de averea personală. Cum rămîne cu averea membrilor familiilor celor condamnaţi, nu o dată de proporţii incredibile? Cum se va putea acţiona, astfel decît prin intermediul legii în cauză şi în situaţia averilor foştilor potentaţi, care au decedat înainte de a fi deferiţi justiţiei şi deci condamnaţi? Să nu uităm apoi, că traversăm o perioadă de greutăţi economice de care unii sînt, sau vor fi tentaţi, să profite, să dobîndească venituri pe căi ilicite. In toate asemenea cazuri. Legea nr. 18/1968, constituie singurul instrument de reîntronare a egalităţii, a echităţii sociale. Da, în viitor, această lege va trebui abrogată. In prezent, insă, ea este deosebit de utilă pentru combaterea urmărilor dictaturii.

Anchetă realizată de Val. VOICULESCU


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 10-a


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 11-a


Libertatea din 24 martie 1990, pag. a 12-a