Publicat: 28 August, 2018 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu sfert de secol, în 1993?

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

REMANIERE SAU UNIUNE?

În mesajul său difuzat cu prilejul zilei naţionale, ambasadorul american la Bucureşti, dl John Davis s-a referit cu optimism la perspectiva unui guvern de uniune naţională, în toamnă. La un diplomat de talia sa o astfel de referire nu poate fi întâmplătoare. Este, dacă nu o subtilă indicaţie, un semnal. Este rezultatul unei analize bazate pe o evaluare strictă a realităţii. Americanilor nu le-a scăpat, desigur, semnificaţia atât de surprinzătoare, atât de împotriva cursului pe care ei l-au definit a fi cel firesc, din această parte a Estului fost comunist, a procentajului cu care a fost reales dl Iliescu. Au acceptat cu greu acest lucru, dar odată acceptat au încercat să-l adapteze la strategia imaginată pentru România, în marşul acesteia spre democraţie. Nu întâmplător dl Coposu şi Convenţia Democratică şi-au manifestat, finalmente, disponibilitatea pentru realizarea unui guvern de uniune naţională, fără a mai condiţiona tratativele de anume portofolii. Sorgintea acestei înţelepte decizii trebuie căutată tot în zona în care se elaborează analizele şi strategiile pentru "domesticirea" Estului sălbatic...

Aproape inutil să mai spunem că aceste două poziţii vin într-o concordanţă de-a dreptul ideală cu un obiectiv drag dlui Iliescu, dar pe care n-a avut încă norocul să-l vadă transpus în practică. Pentru că negocierile din toamnă s-au izbit de poziţii ireconciliabile, care n-au făcut altceva decât să lase larg deschisă uşa pentru guvernul monocolor care a urmat. Iată însă că remanierea guvernamentală anunţată astăzi de premierul Văcăroiu vine să strice toată această construcţie. O remaniere acum face, desigur, inoperantă ideea unui guvern policolor peste o lună sau două. Ce s-a întâmplat? A dirijat, abil, dl Iliescu, această manevră, pentru a se pune la adăpost de ideea traversării unei ierni dificile, având în coaste "sula" provocatoare a ministeriabililor Opoziţiei? Sau a fost pus în faţa unui fapt împlinit de ambiţia premierului, de a încerca să culeagă şi ceva din roadele măsurilor delicate pe care a fost nevoit să le ia de la 1 mai şi de la 1 iulie? Să fi venit această ambiţie - mai mult sau mai puţin personală - în coincidenţă cu lipsa de entuziasm a Opoziţiei de a se înhăma la căruţa tranziţiei taman în faţa unei ierni care se anunţă demolatoare? O asemenea socoteală politică implică însă riscuri. Dacă acum, pe fondul reluării procesului declinului economic, după câteva luni de înviorare, al slăbirii nervilor executivi în dispute dure cu sindicaliştii, al perspectivei reluării tracasărilor cu moţiuni de cenzură, o basculare a Guvernului ar fi fost destul de la îndemână, şansa (teoretică cel puţin) a traversării iernii fără incidente majore n-ar avea un alt rezultat decât întărirea guvernului şi a încrederii populaţiei. Având la activ implementarea TVA şi renunţarea la subvenţii, alături de elementul real de a fi ţinut piept revendicărilor sindicale fără cedări semnificative, Guvernul actual s-ar putea gândi serios la un program complet de guvernare, în timp ce Opoziţia s-ar vedea înlăturată pe o perioadă determinată, de la orice idee de participare la exercitarea puterii. Cu riscul adiacent al erodării continue a unui prestigiu şi aşa nu prea strălucit.

Octavian ANDRONIC

 

Se pare că azi
LA VICTORIA SE REFACE ECHIPA CU CARE NE VOM PREZENTA LA EUROPENE
 

Nimeni

NU E MAI PRESUS DE TVA

Începând de ieri, buzduganul impozitului unic de 18% a început să lovească în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos. Un rău necesar, pe care nimeni nu-l contestă, dar toată lumea îl detestă. Un ciocan financiar la fel de ameninţător ridicat deasupra capetelor Executivului şi a agenţilor executaţi.

Desen de DAN SILVIU TURCULEŢ


 

Dl SERGIU CELAC, ambasadorul român ia LONDRA, crede că...

"NE AFLĂM ÎN FAZA ACTIVĂ A REÎNNODĂRII UNEI RELAŢII DE TIP STRATEGIC CU MAREA BRITANIE"

În amplul interviu pe care ni l-a acordat în timpul prezenţei sale în ţară, dl Celac a exprimat câteva incitante puncte de vedere...

— Eu cred că în momentul de faţă se poate spune realist că ne aflăm în faza activă a reînnodării unei relaţii de tip strategic cu Marea Britanie. Dincolo de relaţiile strategice, emoţionalitatea asta care ne-a copleşit după Revoluţie, ne-a făcut să credem că, de pildă, în Europa, în afara neprietenelor tradiţionale, Anglia şi Olanda ar fi fost ţările din prima linie care nu au manifestat deschidere faţă de noi. Credeţi că este o apreciere justificată?
— Cred că această informaţie este în urmă cu aproximativ 14 luni de zile. În momentul de fată, absolut verificabil, cu documente şl declaraţii publice,
Marea Britanie s-a constituit în principalul sprijinitor al intereselor româneşti la Comisia Europeană, în forurile de securitate europene şi atlantice, respectiv Uniunea Europei Occidentale şi NATO, în măsura în care parteneriatul permite, în Grupul celor 24 şi în celelalte mari foruri financiare internaţionale.
— Ce credeţi că a determinat această schimbare de atitudine?
— Evident, interesul propriu. Marea Britanie şi-a identificat cu precizie, fără a fi nevoie să fie împinsă de la spate, interese reale, şi aceste interese
coincid cel puţin în perioada actuală cu interesele României de integrare în organismele economice, financiare şi nu în ultimă instanţă apărare şi securitate ale Occidentului.
— Credeţi că în deja împărţita Europă în sfere de influenţă ale marilor puteri tradiţionale, ori ale celor care au venit în ultima vreme, în mod real Anglia poate găsi un culoar care să ajungă şi până la noi? Mă refer, practic, la disputa dintre sfera de influenţă germană şi la cea americană din Europa, din Europa de est — mai precis.
— Eu cred că despre o împărţi reală a sferelor de influenţă în a numitele noi democraţii ale Europei

Octavian ANDRONIC
(Continuare în pag. a III-a) 

 

Despre greve şi nu numai

de Dimitrie STURDZA

Conectat cu toată fiinţa mea la viaţa României post-revoluţionare, la zbuciumul ei existenţial, am avut de puţine ori parte de o bucurie venită de acasă care să nu se însoţească, peste o săptămână, o lună, în general peste puţină vreme, de un necaz sau de altul. Fără să fiu de formaţie tragică — dimpotrivă, sunt o natură permanent şi iremediabil constructivă — trebuie să mărturisec că m-am trezit nu o dată gândindu-mă la patria mea asociind-o la dramatismul legendelor - mituri ale lui Sisif şi Meşterului Manole, care parcă ne tutelează, peste vremuri, destinul.
Nu vreau să hamletizez cu orice preţ, dar parcă prea trăim — episodic pe Iângă calea raţională.
Am vorbit nu o dată despre aşa-zisele "mineriade", care ne-au aruncat, în răstimpuri, mult înapoi, în faptă şi conştiinţă naţională şi, se ştie, internaţională.
Au apărut o nouă grevă a minerilor, o nouă, devastatoare grevă a feroviarilor.
Am pierdut, din nou, pe diverse planuri, mult. A pierdut ţara, a pierdut întreaga societate, au pierdut oamenii, în grupuri şi individual, s-a afectat un recent prestigiu abia (re)confecţianat, abia lipit din bucăţi...
Ce se poate înţelege, ce e de înţeles?
Ce e de făcut?
Se poate înţelege că unii, nu puţini, dintre concetăţenii noştri nu au priceput corect tranziţia!
Nu au priceput că tranziţia e grea, nu au priceput că tranziţia nu se traversează de azi pe mâine, ea nu este, nu poate fi scurtă — pentru că o economie nu se redresează, nu se reconstruieşte şi nu se construieşte nicăieri în lume în termen scurt, proces obiectiv imposibil — după cum au priceput că tranziţia poate fi lungită (uneori mult) prin
contribuţia negativă concurentă a diverşi factori.
Grevele cu întrerupere a lucrului echivalează cu adevărate hemoragii economice (nu mai pun la socoteală alte efecte negative) care fac atâta bine economiei naţionale în tranziţie cât ar face, să zicem, aruncarea unui bolnav sau a urnii rănit din patul de spital...

(Continuare in pag. a VI-a) 

 

23 de zile australo - singaporeze (I)

Dl EMIL CONSTANTINESCU, preşedintele CDR, s-a întors cu
Un sac de învăţăminte

• Mă bucur că îmi solicitaţi un interviu despre călătoria în Australia şi Singapore pentru că a fost o experienţă interesantă şi, din acest motiv, mi se pare util să fie cunoscuta şi aici. Din păcate, opinia publică românească este atât de - concentrată asupra problemelor, ei încât cu greu reuşeşte să se desprindă de propriile-i preocupări • Cum aţi ajuns, totuşi, în cealaltă emisferă? • În Australia am fost invitatul mai multor asociaţii ale comunităţii române şi am reprezentat, să spun aşa, CDR-ul, opoziţia. • Dacă am reţinut bine, acolo este un lobby destul de puternic... • Cam 20.000 de oameni care dispun de mai multe mijloace de comunicare — patru posturi de radio, ziare — şi manifestă un interes deosebit faţă de tot ceea ce este legat de patria lor de origine • Au şi inscripţii bilingve? • Vreau să spun că în Australia minorităţilor li se acordă drepturi foarte largi — de pildă, guvernul oferă gratuit accesul la antena, posibilitatea de exprimare în limba maternă. Dar n-am văzut inscripţii bilingve.
• Date fiind durata turneului şi... largile posibilităţi de exprimare, probabil că programul a fost foarte dens • Întâlnirile politice pe care le am avut au fost la nivel înalt. • Ce înseamnă nivel înalt? • Personalităţile doi şi trei în stat! Preşedintele Senatului — (speackerul) al Camerei Reprezentanţilor, preşedinţii şi membrii comisiilor pentru afaceri externe, apărare, comerţ şi organizatorul opoziţiei parlamentare. Apoi am avut întâlniri la Ministerul Afacerilor Externe — cu coordonatorul direcţiei Europa—America şi directorul direcţiei Europa de est. De asemenea am purtat discuţii la Curtea Supremă de Justiţie a Australiei, Pe de altă parte însă am fost oaspetele celei mai mari Universităţi australiene — Melbourne şi Monach — unde am dialogat cu rectorii, cu vicerectorii şi şefii departamentelor încheind cu acestea unele acorduri; inclusiv, hotărârea de a înfiinţa un centru de studii australiene la Universitatea lin Bucureşti. Şi, bineînţeles, am avut întâlniri cu oameni de afaceri importanţi interesaţi în investiţii în România • Conferinţe ? • Da, la Cietel Center din Melbourne, la Sydney. De fapt au fost nişte prelun-

Roxana COSTACHE

(Continuare în pag. a VI-a)

 

"NE AFLĂM ÎN FAZA ACTIVĂ A REÎNNODĂRII UNEI RELAŢII DE TIP STRATEGIC CU MAREA BRITANIE

(Urmare din pag. 1)
Centrale şi de, Est este încă prematur de vorbit. Dealtfel nici noţiunea clasică a sferelor de influenţă nu se mai aplică în Europa contemporană. Existenţa Pieţei Comune — ca entitate economică şi politică — a modificat destul de serios criteriile şi concepţiile clasice ale sferelor de influenţă. Sigur, că există tratamente preferenţiale. Sigur că există interese perene, bazate pe o experienţă istorică şi pe nişte obiective imediate, tactice sau strategice. Dar a vorbi acum despre împărţirea oarecum definitivă a sferelor de influentă este prematur, pentru că este un proces în desfăşurare. Aş mai adăuga ceva şi anume că în istoria recentă, modernă a României de (fiecare dată când relaţiile dintre Marea Britanie şi Franţa au fost bune, a fost bine şi pentru România. De fiecare dată când aceste relaţii dintr-un motiv sau altul s-au acrit, România a avut de pierdut. Aici într-un fel se înnoadă o altă veche tradiţie de diplomaţie şi politică externă românească în viziunea lui Titulescu, care vedea sprijinul principal în promovarea intereselor legitime ale României în zonă, în special într-o conlucrare cu democraţiile europene clasice, tradiţionale.
— Domnule Colac, aţi fost primul ministru de externe post-revoluţionar, ce credeţi că aţi construit în perioada când aţi deţinut acest mandat, valabil şi pentru ceea ce a urmat?
— Sigur că aici se impune o doză de modestie. În primul rând era vorba de un guvern provizoriu, cu un mandat limitat în timp. Iar limitarea în timp a acestui mandat, după cum se ştie, eu am luat-o în serios, eu n-am candidat şi n-am ieşit în jocul politic. În ceea ce priveşte, cum s-ar spune, "realizările“, cred că în mod realist ar fi două. Una este începutul ireversibil care s-a făcut atunci, de profesionalizare a Ministerului de Externe, ca instituţie, nu numai ca executant dar în calitate de creator de politică externă. Şi în al doilea rând definirea cadrului şi liniilor directoare ale unei noi politici externe congruente cu noile realităţi politice ale ţării. Ceea ce înseamnă clar, opţiunea europeană a Românie pentru stabilirea perfect limpede a faptului că viitorul României în termeni foarte practici este în legătură cu Europa, nu în sens geografic, ci în sensul promovării unor valori comune şi împărtăşite sincer. Ceea, ce înseamnă democraţie parlamentară pluralistă, economie de piaţă după criteriile statornicite în Europa Occidentală după model european, nu după modelul altor continente este ceea ce creează premisele integrării autentice. În al treilea rând acceptarea si implementarea, ca să folosesc un cuvânt la moda, a drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale etnice si religioase după criterii si stadarde europene. Ce este bun pentru Corsica sau pentru Ţara Bascilor sau pentru Irlanda de Nord este bun şi pentru România, şi asta am înţeles că promovăm şi noi. În al doilea rând este o redimensionare a celorlalte relaţii externe, în sensul estompării accentului pe relaţiile, cu anumite regimuri de care regimul lui Ceauşescu se simţea aproape şi dezvoltarea agresivă, în sensul constructiv al cuvântului, a relaţiilor cu ţări în care România poate să aibă interese reale, respectiv deschiderea relaţiilor cu Africa de Sud, care este un partener firesc al României, lărgirea relaţiilor cu Coreea de Sud, începutul unor normalizări de fond a relaţiilor cu Statele Unite, redimensionarea relaţiilor cu "tigrii" asiatici de pe marginea Pacificului, menţinând, totodată relaţiile bazate strict pe identificarea unui interes, reciproc real, nu bazat pe pasiuni politice cu iz ciudat, cu ţările aşa-zisei "lumi a treia" în care avem interese reale şi-n care-şi identifică România nişte interese reale. Dovadă sunt şi rezultatele concrete, dincolo de partea spectaculară, a vizitei recente a preşedintelui în America Latină, de unde s-a întors totuşi cu nişte contracte de 250 milioane de dolari, ceea ce înseamnă ceva!
— S-a reproşat perioadei în care v-aţi aflat la conducerea ministerului, procesul de înnoire al personalului direcţional în două sensuri: Primul —aducerea de oameni noi, dar neavând competentă, pricepere şi profesionalism, (neavând nici de unde să le aibă) şi al doilea — reconsiderarea unor foşti lucrători în diplomaţie, care ieşiseră după diferitele seisme din timpul lui Ceauşescu: defecţiunea lui Pacepa şi alte chestiuni de acest fel. Această a doua categorie a fost interpretată ca o falsă disidenţă, ca o disidentă de conjunctură. Credeţi că a fost o mişcare potrivită şi că ea s-a confirmat în timp sau nu ?
— Staţi puţin, să ne înţelegem cum e cu disidenţa. Pentru că, vorba românească: după război mulţi viteji se arată.
— Întotdeauna apar mai mulţi disidenţi decât au fost...
— Ce vreau să spun; cunosc destul de bine disidenta română, la marginea căreia m-am situat şi eu o vreme: 12 ani. E vorba de readucerea în minister, în principal a unor oameni care au fost daţi afară pe motive că s-a descoperit la dosar că mătuşă-sa a avut simigerii, că un nepot sau chiar un fiu s-a dus la studii în nu ştiu ce ţară şi a preferat să-şi continue studiile acolo, că pur si simplu a divorţat, deci motive extraprofesionale. Nu am readus în Ministerul de Externe beţivi sau hoţi, dar am adus oameni capabili care au fost scoşi din minister pe motive din astea, aleatorii, care reprezentau politica de cadre a vremii.
Vreţi un exemplu? Traian Chebeleu, care este, hai să spunem, cel mai necontroversat din tară: un profesionist de primă mână...
— Aşa este!
— ...şi pe care l-am "pescuit" dintr-o editură, cum am fost şi eu...
— Sunteţi ambasadorul cu cea mai mare vechime, Ia această oră, în cadrul Ministerului de Externe, dacă nu mă înşel.
— Nu cred. Numirea, mea a fost în octombrie ’90. S-ar putea să fie o alta mai veche...
— Aţi fost totuşi o perioadă destul de îndelungată departe de tară, această depărtare putându-vă oferi şi o privire, mai obiectivă faţă de ce se întâmplă aici. Cum s-au văzut şi cum se văd lucrurile din ţară, din exterior, de la Londra?
— De ce exterior? Totuşi sunt slujbaş al statului.
— Nu mă impresionaţi. Şi dl Paleologu a fost slujbaş al statului.
— A fost până în momentul în care a hotărât domnia sa să nu mai fie şi această opţiune o are orice slujbaş al statului; în momentul în care consideră că o anumită politică sau opţiune politică a unui guvern sau altul vine în contradicţie fundamentală cu convingerile proprii ai întotdeauna opţiunea să-ţi dai demisia. După ce-ţi dai demisia eşti liber. Eu nu văd nici un motiv în momentul de faţă să-mi dau demisia. Nu sunt în dezacord cu politica externă a României.
— De fapt nu la acest lucru m-am referit, m-am referit la modul în care aveţi senzaţia, deci beneficiind de această obiectivizare, că evoluează lucrurile aici, în ţară. Asta nu poate să însemne că ar trebui să fiţi în dezacord sau în acord. E vorba de...
— Vedeţi dv., un diplomat profesionist este trimis într-o ţară să-i studieze mecanismele politice şi să identifice elementele reale, obiective pe care se poate construi o relaţie valabilă. Deci, profesia noastră este de a studia performanta guvernului şi a sistemelor politice şi a clasei politice din tara respectivă. Evident că acest meşteşug ne îngăduie să înţelegem poate mai bine decât, alţi compatrioţi ceea ce se petrece în propria tară. Dar asta cred eu, nu că ar fi secret. Iar a vorbi, a face analiză asupra performanţei politice din propria tară, ţine de libertatea pe care numai ieşirea din circuit ţi-o dă.
— E adevărat. Cred însă că se întâmplă un lucru. După revoluţie, din dorinţa de a rupe cu nişte modele, s-au sfărâmat foarte multe
canoane. Credeţi că printre cele care trebuiau să fie îndepărtate sunt şi cele care ţin efectiv de statutul Corpului Diplomatic şi al unui reprezentant al acestei branşe? În România acestor trei ani am asistat la prestaţii mergând între straniu şi vexatoriu ale reprezentanţilor unor naţiuni prietene sau nu tocmai prietene, manifestări care au avut o doză de subiectivism şi de nediplomaţie strigătoare la cer uneori. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu unii dintre membrii corpului nostru diplomatic. În acest context l-am pomenit pe dl Paleologu. Ideea ar fi următoarea: credeţi că se menţin în contextul actual exigenţele regulilor tradiţionale ale diplomaţiei?
— Cred că răspunsul meu este destul de simplu, poate să fie chiar simplificator, dar vă rog să mă corectaţi cu întrebări suplimentare ca să nu rămâneţi cu senzaţia că fug de răspundere. Cred că răspunsul aici este profesionalismul. V-aţi referit întâi şi la reprezentarea altor ţări. Constat că în ultimii doi ani există o tendinţă foarte limpede spre profesionalizare a Corpului Diplomatic de la Bucureşti. Mai mult decât atât. Fată de ambasadorii pe care i-a prins Revoluţia, calitatea umană şi profesională, poziţia lor în ierarhia Ministerelor de Externe denotă o creştere netă a profesionalismului şi experienţei. De exemplu, Statele Unite, Anglia, Germania au început să trimită la Bucureşti numai după revoluţie personalităţi diplomatice din linia întâi, asta indirect după metoda bilă-mandă-bilă.
Există un semnal pe care noi trebuie să-l recepţionăm.
— Şi căruia să-i răspundem?
— Cred că nu se aşteaptă reciprocitate. Noi suntem liberi să trimitem orice prost. Că din partea acestor ţări se acordă o asemenea importanţă. României, în aşa măsură încât îşi trimit cei mai buni oameni, sau dintre cei mai buni oameni în România pentru că au nevoie de un post de observaţie corect în această zonă care devine extrem de interesantă în jocul strategic mondial. Acum, dacă vreţi, partea a doua a răspunsului. Performanţa diplomaţiei române în străinătate este legată nemijlocit de profesionalismul şefilor de misiune şi restului aparatului. De aceea, acolo unde ai profesionişti vezi că lucrurile se mişcă bine. Iar acolo unde avem amatori, chiar foarte talentaţi...
— ...se întâmplă "minuni"...
— Nu sunt un habotnic în privinţa aceasta. Există oameni noi în diplomaţie care printr-un efort de cunoaştere pot să înveţe foarte repede. în definitiv nu e o meserie chiar aşa de grea. Este dificilă, este o meserie şi sunt oameni care au talent şi au tragere de inimă să o înveţe repede şi să se înşurubeze în circuit. În orice caz însă profesioniştii fac să se mişte lucrurile. De aceea îmi permit şi o paranteză suplimentară la întrebarea dumneavoastră pentru că am sesizat şi un iz de generalizare în formularea ei. România a demonstrat până acum o surprinzătoare stabilitate. Probabil că vânzoleala
politică din România abia de acum va începe. Este normal să reînnodăm tradiţia potlitică românească şi parlamentară si guvernamentală — în special cea dintre cele două războaie mondiale — dar, sigur, în condiţii noi, în forme noi, din ce în ce mai europene. Avem suficiente exemple europene. Italia, care a_ schimbat sute de guverne în câţiva zeci de ani. Avem exemplul Greciei, avem exemplele altor democraţii occidentale bine aşezate în care stabilimentul politic a suferit modificări. Atâta vreme cât aceste modificări, care reflectă voinţa populară demonstrată prin vot au loc este, după părerea mea, extrem de important să se stabilizeze, să se amelioreze profesional şi să se delimiteze de jocurile politice instituţiile fundamentale ale statului, lăsând jocul politic să funcţioneze normal ca în orice democraţie, asigurând că interesele fundamentale ale statului — ceea ce înseamnă, cel puţin în politica externă, a păstra ceea ce avem şi de a obţine ceea ce ni se cuvine — sunt prezervate. Adică, de fapt, apărarea intereselor fundamentale şi perene ale statului pe dinăuntru şi pe dinafară. De aceea buna funcţionare a profesionalismului şi a politismului, hai să nu-i spunem desăvârşită ci în devenire spre desăvârşire a unor instituţii cum sunt armata, poliţia, justiţia şi diplomaţia este vitală pentru supravieţuirea în bine a instituţiei.
— În urmă cu câteva luni, într-un articol din "Libertatea", reproşam unora dintre şefii de misiuni diplomatice
din puncte cheie ale Europei un anumit imobili de care la momentul respectiv consideram că se făcea responsabilă indiferenţa sau lipso de aplecare a Vestului faţă de problemele româneşti. Colegul dumneavoastră, dl Vătăşescu, a reacţionat imediat şi pasional. Dumneavoastră n-aţi reacţionat în mod direct şi am fost tentat s-o pun pe seama formaţiei diplomatice. Aţi putea să spuneţi acum câteva cuvinte despre acest lucru, despre argumentele în combaterea acelei idei?
— Eu nu am nimic de combătut. Eu cred sincer în presa liberă şi de altfel sunt şi — că mă acceptaţi sau nu — coleg jurnalist al dumneavoastră. Mai păcătuiesc şi eu cu un articol - dar mai mult în publicaţiile din străinătate. Pe mine nu mă face nervos reacţia critică a presei. Dar o iau în serios, şi încerc să văd cât e real şi cât nu e real.
— Şi în ce măsură constituie un semnal...
— Da. Pe de altă parte, nu văd necesitatea, de a face raport de activitate de fiecare dată când apar semnale critice sau nu în presă. Rapoartele mele de activitate sunt la ministrul meu de externe, la şeful guvernului, la şeful statului. Dar pentru că mi-aţi cerut o justificare este, cred important să precizez că pe plan politic România şi Marea Britanie sunt poate mai avansate decât alte relaţii mai tradiţionale ale României. Este un fapt că Marea Britanie a fost şi este principatul nostru sprijinitor — ca guvern vreau să zic — în diferite foruri internaţionale în care avem interese majore. Că s-au deschis domenii de colaborare considerate până nu demult interzise unor relaţii Est-Vest, că Marea Britanie se numără constant printre principalii trei importatori străini în România. Surprinzător poate pentru unii deasupra unor ţări considerate mult mai prezente. Relaţiile comerciale în termenii reali deşi au pornit de la o cifră foarte mică înainte de 1989, au crescut constant chiar fată de ’88—’89. Avem prezenţe culturale şi spirituale reciproce, de importanţă care uneori scapă observatorilor noştri interni. De pildă — recentul turneu al Operei Române la festivalul de la Rochester.
— Care a trecut practic neobservat în ţară.
— Şi care s-a realizat fără nici un ban! A fost o chestiune integral sponsorizată. A fost, dacă vreţi, şi un pic de demonstraţie pe care am vrut s-o facem că se poate şi fără bani. Ş nu în ultimul rând v-aş atrage atenţia asupra unui proiect despre care iarăşi se ştie foarte puţin.
Se numeşte Proiectul internaţional multimediatic interactiv Brâncuşi, Sumă foarte tehnologic. Proiectul, cred, al celei mai avanasate tehnologii a secolului viitor. Spun proiect internaţional pentru că e proiectat de România, Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite. Sumele de bani, care au intrat până acum, sunt impresionante. Este vorba de zeci de milioane de dolari. Tehnologia este cea a videodiscului, cunoscută numai în câteva ţări dar, deşi aceasta este destul de avansată în Japonia, primul proiect se realizează pe personalitatea şi opera lui Brâncuşi. Este vorba de o relaţie pe computer, fără tastatură, fără mouse. Numai prin simpla atingere cu degetul a ecranului îţi compui singur "meniul". Viaţa şi opera lui Brâncuşi — prima fază a acestui proiect a fost deja încheiată. În februarie anul acesta am avut la Ambasada română o demonstraţie a proiectului, cu participarea unui mare număr de specialişti de istoria şi teoria artei, oameni de afaceri care s-ar putea să fie dispuşi să contribuie în continuare la sponsorizarea proiectului. Iar reacţiile au fost cu totul entuziaste. Nu în ultimă instanţă lansarea, acestui proiect a fost posibilă datorită faptului că Brâncuşi nu este numai un mare deschizător de drumuri în arta mondială dar, este într-un fel foarte profund român, fiind în rădăcinile lui, de la Hobiţa, şi o figură. Prin urmare în personalitatea Iui se realizează o sinteză şi un sintetism de culturi care fac din el o alegere firească pentru un proiect de anvergură mondială ca acest multimedia.
— Sunteţi optimist în privinţa cursului pe care îl vor avea în următoarea perioadă de timp, relaţiile româno-engleze?
— Prin profesie sunt obligat să fiu un optimist moderat. Eu cred că în momentul de fată Marea Britanie şi-a identificat cu precizie nişte interese în România, care coincid fundamental, cred eu, cu identificarea propriilor interese româneşti. În momentul de faţă aş spune că balonul este la noi şi că de modul în care noi formulăm şi transpunem în practică răspunsurile noastre de fond la deschiderea foarte reală pe care o avem din partea Marii Britanii, depinde cursul evenimentelor. Această relaţie fundamentală pe care o avem e şi foarte reală. Cred că hotărârea politică în momentul de faţă există de ambele părţi. Mai avem însă de înlăturat nişte frâne şi nişte reziduuri, poate mai mult de natură psihologică decât instituţională, care pot la un moment dat să încetinească această dezvoltare. Şi nu este suficient numai să ne uităm numai în ograda vecinului: trebuie să aruncăm o privire şi în propria noastră ogradă.  

 

"Noi românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult"

(I. L. Caragiale,"Câteva păreri") 

O "filieră românească" în Afacerea...
"PUMAGATE"

UN SCANDAL POLITIC LIBANEZ CE ARE CA PRETEXT UN SET DE ELICOPTERE "PUMA" FABRICATE ÎN ROMÂNIA Şl VÂNDUTE ARMATEI LIBANEZE CA FIIND 100% FRANŢUZEŞTI!

• Un... "AIRBUS a la libanese?

Periodicul "Magazine" care apare la Beirut, a publicat recent un amplu articol cu titlul "PUMAGATE", "Un mare scandal care se adaugă unei liste deja lungi". Despre ce este vorba?
SCURTA ISTORIE. Anii ’80 au fost, din plin, ani ai războiului şi ai speranţelor distruse în Liban. În 1982 se produce invazia israeliană. Este ales preşedinte Bechiir Gemayel. În 14 septembrie acesta este asasinat. Îi ia locul fratele său, Amin. Concluzia generală este că Libanul are nevoie de o armată puternică. Ibrahim Tannous este numit în fruntea ei şi i se cere un plan urgent de redotare. Totul începe cu semnarea unui protocol de vânzări de arme de către Franţa, în valoare de 900 milioane franci, în 16 aprilie 1982. Amin Gemayel contribuie decisiv la perfectarea tranzacţiei. În cadrul contractului figurează cererea de a se livra 6 elicoptere PUMA.
CONTRACTUL. Redactat în franceză; contractul stipulează cumpărarea a 6 elicoptere "de fabricaţie franceză, noi, nerecondiţionate, nescoase din stocuri". Costul global, aprobat de Curtea de Conturi a fost de 183 812 500 franci. Aproximativ 25 de milioane pentru fiecare aparat, plus piese de schimb şi accesorii.
Guvernul francez garanta controlul fabricaţiei, iar livrarea urma să se facă la Marignane, sediul centrului Aerospatiale.
APARE "FILIERA ROMÂNĂ". Elicopterele au fost furnizate în loturi de câte două: primele în februarie 1984, apoi în octombrie 1984 şi in noiembrie 1984. In 1985, colonelul aviator Darwiche Hobeika, în misiune de zbor, aterizează într-o zi la Larnaka, în Cipru, nu departe de alte trei elicoptere PUMA, de culoare verde. Un pilot român s-a apropiat de el, s-a prezentat şi i-a spus că aparatul libanezului este de fabricaţie românească! Că Aerospatiale comandase şase în România, le retuşase şi le vânduse apoi Libanului.
Hobeika a raportat incidentul superiorilor săi. Apoi, în cursul unui voiaj al preşedintelui Gemayel, i-a spus şi acestuia. Ştirea a fost primită însă cu indiferenţă.
Anul următor, în cursul unei întâlniri la Bucureşti, între ministrul libanez de externe, Fares Boveiz şi ministrul român al apărării, pentru a se discuta posibilitatea cumpărării de motoare româneşti pentru tancurile T 54 şi T 55 din dotarea armatei libaneze, unul dintre ofiţerii români prezenţi i-a declarat ministrului că România ar putea, de asemenea, să efectueze reparaţii şi revizii pentru elicopterele PUMA ale armatei libaneze a aerului, afirmând că acestea fuseseră asamblate în România!
SURPRIZA. Lui Boveiz nu i-avenit să-şi creadă urechilor şi a protestat. Ofiţerul român insistat însă. Revenit acasă, ministrul i-a raportat aceste lucruri şefului statului, Elias Hraoui. S-a declanşat o anchetă. Verificările s-au făcut doar asupra a trei aparate, două fiind distruse în lupte, iar unul avariat în cursul unui atentat împotriva preşedintelui Rashid Karame. Rezultatul : aparatele erau de fabricaţie românească, ceea ce contravenea prevederilor contractului. Francezii trecuseră, încă din 1980,la fabricarea tipului SUPER-PUMA! Sub plăcutele cu "AEROSPATIALE — USINE MARIGNANE" s-a descoperit inscripţia "Uzinele Braşov".
Marea surpriză însă abia urmează: preţurile din contract erau fictive.
Aparatele PUMA româneşti costau circa 800 000 dolari, în timp ce un PUMA franţuzesc era estimat la 3,7 milioane dolari !
SCANDALUL. De aici scandalul! Ce s-a întâmplat cu diferenţa? Cine a băgat-o în buzunar? S-a format o comisie parlamentară. A anchetat. L-a contactat şi pe fostul preşedinte Amin Gemayel, stabilit la Paris. "Este un linşaj politic!“ — a spus acesta... Şi aşa, mai departe.
Povestea seamănă cu ceva cunoscut, nouă, nu-i aşa?

ŞTEFANIA V. 

 

23 de zile australo - singaporeze (I)

Dl EMIL CONSTANTINESCU, preşedintele CDR, s-a întors cu
Un sac de învăţăminte

 (Urmare din pag. 1)
gite schimburi de păreri, cu românii australieni, întrucât întrebările şi răspunsurile la întrebări s-au prelungit chiar la trei ore trei ore şi jumatate. Aş dori să menţionez, totodată, că am luat parte la mai multe slujbe religioase atât în biserici ortodoxe cât şi neprotesţante • Cum se prezintă diaspora ramână? • Aceasta nu e "monolit", nu întotdeauna asociaţiile se înţeleg foarte bine între ele dar, ce mi se pare notabil e faptul că, la aceste întâlniri, asociaţiile au participat împreună. Asta este esenţial: restabilirea unei solidarităţi între cei ce suferă, absolut la fel, fiindcă sunt departe de noi. Din nefericire, orgolii, mentalităţi fac să nu existe totdeauna înţelegere reciprocă. • Şi, aţi reuşit să fiţi un factor de cruzime ? • Am dorit şi am încercat, desigur. Dar e greu... Cum să nu fie greu când: nici noi în ţară nu reuşim să dăm dovadă de solidaritate de unire. Uneori nici chiar în momente de criză profundă.
• Domnule profesor, ce credeţi? Noi, mai: ales românii "de-acasă", suntem profund divizaţi sau a devenit o modă să afişezi un gen de frondă, să "te manifeşti" în contradicţie, sa-l renegi neapărat pe cel ce are alte convingeri politice? Parcă a devenit un titlu de mândrie să arăţi că nu eşti din "tabăra" celuilalt. • Lucrurile nu, sunt simple! Mesajul pe care l-am dus eu arată că opoziţia nu are o atitudinie total negativă faţă de Putere. În toate întâlnirile avute — şi la care au participat ambasadorii, consulul nostru, am subliniat că, deşi în plan intern între noi şi Putere există serioase deosebiri de vederi în ceea ce priveşte ritmul reformei economice, procesul real de democratizare a unor instituţii fundamentale — cum sunt cele juridice — lupta reală împotriva macrocorupţiei, referitor la problemele de interes naţional major punctele noastre de vedere coincid • Ca de pildă? • Integrarea României în structurile economice, politice şi militare occidentale. Opoziţia sprijină total eficient punctul de vedere al Guvernului. Eu personal am susţinut, de exemplu problema clauzei la Departamentul de stat american, sau la Bruxelles am sprijinit nemijlocit intrarea României în Consiliul Europei. De asemenea sprijinim investiţiile străine majore în România, companiiile serioase care doresc să investească pe termen lung, în sectorul productiv.

(Urmare în numărul viitor)

 

Despre greve şi nu numai...

(Urmare din pag. 1)

Te întrebi: nu au oamenii de la noi această conştiinţă elementară?
Se vede treaba că unii dintre ei nu o au.
Am avut plăcerea să discut , cu unii conducători sindicali şi mi-am dat seama că sunt oameni remarcabili, dinamici, înţelegând realist situaţia ţării şi menirea lor. Iată însă că sunt şi alţii care nu înţeleg nimic sau nu vor să înţeleagă nimic.
Nu înţeleg că greutăţile tranziţiei trebuie asumate de toţi, de toată lumea, cu o solidaritate realmente patriotică.
În ce ţară din Occident credeţi că se poate imagina un demers de genul dacă nu ne dublaţi salariul facem grevă? Vă închipuiţi că poporul şi statul democratic respectiv acceptă să discute cu cineva un asemenea şantaj aberant?
Da, munceşti mai bine şi produci, să zicem, de trei ori mai mult, poţi fi plătit de trei ori mai mult, aceasta este singura clauză discutabilă şi rezolvabilă.
Evident că nu contest realitatea că în numeroase sectoare retribuţia, este nesatisfăcătoare, insuficientă, necorespunzând preţurilor crescânde ale unei vieţi grele.
Tocmai de aceea avem nevoie vitală de o mare solidaritate a societăţii, a partidelor politice, a sindicatelor, o solidaritate în care să punem cu toţii umărul la treabă şi în care să ducem cu toţii povara vieţii un an, un an şi jumătate, doi...
Este, oare, moral ca unii să o ducă acum greu şi foarte greu iar unii foarte bine ca urmare a unor presiuni terorizante nu numai asupra, statului, ci şi asupra întregii populaţii în ansamblu?
Referindu-mă Ia aministraţie, aş vrea să spun că ea trebuie să facă tot ceea ce este necesar pentru preîntâmpinarea conflictelor de muncă, tratând din timp,competent, corect şi convingător cu sindicatele. Or, s-a văzut până acum tratativele apar, de obicei, abia în timpul 2-3 (în loc să premeargă declanşării conflictului), cei care le poartă par, nu o dată destul de lipsiţi de temeiuri solide şi de aceea sunt neconvingători şi neoperanţi.
Şi pierde toată lumea, societatea în ansamblu şi greviştii înşişi.
Repet, solidaritatea în epoca de tranziţie este o condiţie primordială, pe ea, prin ea se construieşte şi se câştigă totul — treptat pentru că nu se poate altfel —, absenţa ei, subminarea ei, desconsiderarea ei condamnând ţara şi poporul la un proces evolutiv naţional chinuitor, în care beneficiile ajung, relative iar pierderile apar ca şi planificate...