Publicat: 29 Septembrie, 2015 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1990

"CUM MI-AM SCRIS MEMORIILE ÎN ÎNCHISOARE"... (II)

În exclusivitate cu dl. Mocsony-Stârcea, baron de Foen

• Ca în "Misterele Parisului" • Un deţinut declară grevă • Sicrie în burta bombardierelor americane

De la actuala sa reşedinţă din Yverden les Bains - Elveţia, dl. Mocsony-Stârcea de Foen, fost mareşal al Palatului şi în această calitate, unul dintre artizanii loviturii de stat din august 1941, a binevoit să ne acorde un interviu. Ne-a vorbit despre ceea ce i-a urmat lui 23 august, despre arestarea şi condamnarea sa în două procese de "complot", cele ale lui Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, despre senzaţionala sa întâlnire cu Gheorghiu-Dej, după 14 ani de detenţie, cum i-a comandat, acesta, memoriile politice instalându-l într-o celulă dintr-o misterioasă închisoare bucureşteană neidentificată. Ca în "Misterele Parisului"! Rămăsesem, în primul episod al interviului nostru, publicat acum două săptămâni la întrebarea:    

— Cum l-aţi cunoscut pe Lucreţiu Pătrăşcanu?
— Vă pot indica exact momentul: în aprilie 1944.

— Abia atunci?
— Da, fiindcă el fusese, mai întîi, deţinut în lagărul de la Tg. Jiu. Prin intervenţii la Ion Antonescu, noi am reuşit să-l transferăm, cu domiciliul obligatoriu la Sinaia. Mircea Ioaniţiu, care între timp devenise secretarul regelui (eu fiind numit Mareşal al Palatului), a luat contact cu Pătrăşcanu, la Sinaia, şi împreună l-am ascuns. 
Şi, în acest moment, baronul Mocsony Stârcea începe una din fermecătoarele sale divagaţii, care ne dau atît de furcă la transcrierea acestui interviu:

— Să vedeţi de ce. Pentru că mama lui Pătrăşcanu era născută Stoika, originară din Venezia de Sus sau aşa ceva. In Ardeal fuseseră înnobilaţi, se chemau nemeşi, Stoika şi Nagy-Venezia. Dar această familie nobiliară din Ardeal se refugiase incă înaintea primului război mondial in România pentru că erau, ştiţi, foarte prost văzuţi în Ungaria. Unchiul lui Pătrăşcanu, colonelul Ştefan Stoika a fost în puşcărie cu mine. N-aş şti dacă a supravieţuit fiindcă a fost schingiuit rău de tot pentru a-l constrînge la declaraţii împotriva nepotului său. Mama colonelului Ulea era soră cu mama lui Pătrăşcanu, aşa că Ulea l-a ascuns, pentru două săptămîni, pe Lucreţiu Pătrăşcanu la ferma lui de lîngă Bucureşti după plecarea din Sinaia. Apoi l-am ascuns la o altă moşie, aparţinînd inginerului Dufală, care era arhitectul Palatului Regal... Şi în tot acest timp am ţinut legătura cu el.

— Cum putea privi un baron, mareşal al Palatului, pe un conspirator comunist?
— Noi duceam tratative, de ani de zile, cu aliaţii. Dat fiind faptul că ruşii erau aliaţi ai americanilor şi englezilor, în cazul unui armistiţiu cu aceştia, era clar că învingătorii vor impune şi comunişti în Guvern. De aceea, părerea mea era că noi trebuie să-i avem pe comunişti în Guvern, înainte de a fi costrânşi la aceasta. Şi cine era contra acestui lucru? Brătianu, bătrînul Brătianu şi, într-o măsură, Maniu, care a spus: "Îi acceptăm dacă recunosc Monarhia". Iar Pătrăşcanu, pînă la urmă, a făcut o scrisoare pe care a predat-a regelui, în care declara că partidul lui nu va cere proclamarea Republicii. (Documentul original a fost descoperit, ulterior, în safe-ul de la Foişor al regelui!)*) Prin el se considera legitim numai cazul în care poporul român ar hotărî, printr-un referendum, ca România să devină republică. În acest caz însuşi regele urma să plece, supunîndu-se voinţei poporului. Dar pînă atunci, P.C.R. se considera fidel regimului monarhic. Cu atât mai mult cu cît vedea că regele era pentru pacea cu aliaţii, cu ruşii, contra Germaniei naziste.

CUVÎNTUL DE SOLDAT!

Deci Pătrăşcanu a fost acceptat în guvernul pe care vroiam să-l formăm, dacă Antonescu nu încheia pacea, noi toţi dorind ca Antonescu să fie, totuşi, cel care va încheia pacea. Fiindcă ar fi fost mult mai uşor dacă şeful Armatei declara armistiţiul. Dar şansele erau infime fiindcă, de cîte ori Maniu şi Brătianu interveneau pe lîngă el, Antonescu le replica: ."Faceţi voi guvernul. Vă las pe voi să-l faceţi! Eu nu pot să-mi trădez cuvîntul de soldat faţă de Hitler"*).

Antonescu era, indiscutabil un patriot. Dar era şi un om bolnav. In timpul studiilor la Saint-Cyr, contractase un sifilis. Şi asta lasă urme. În politică a făcut două erori enorme: a subestimat faptul că nemţii nu puteau cîştiga războiul şi a trecut Nistrul, deşi îi făgăduise regelui Carol al II-lea că n-o va face. Îşi dăduse cuvîntul de onoare! Ambiţia Iui personală l-a pierdut. Şi acum zicea că nu-şi poate călca cuvîntui de soldat faţă de Hitler, deşi cel dat Iui Carol, al II-lea nu contase. Era o absurditate...

Ei, aşa am ajuns să-l cunosc pe Pătrăşcanu, fiindcă el ţinea contractul cu comuniştii...

— Pătrăşcanu vă interesa ca om?
— Desigur. Era un comunist convins, însă un idealist, un om foarte inteligent...

— Şi a încercat să vă convingă şi pe dvs.?
— Nici un moment! Ştia că eu sînt un om foarte deschis. Nimeni nu mai ştie azi, dar eu am avut un enorm dosar de comunist la Palat, in timpul Iui Carol al ll-lea. Făcut de Siguranţă!

— Cum aşa?
— Pe vremea cînd studiam la College de Geneve, tata mă băgase în gazdă la şeful bisericii calviniste din Elveţia. Dar am descoperit că acesta, fiind şi preşedinte al Crucii Albastre, adică al ligii antialcoolice, obişnuia să bea pe ascuns. El s-a justificat că un medic îi prescrisese să bea vin de Porto. Dar, eu n-am mai vrut să locuiesc la el, oricum vroiam să fiu mai liber şi, cu aprobarea tatălui meu, mi-am găsit o locuinţă singur. Cum cineva trebuia să-mi semneze carnetul de elev ca tutore, tata mi l-a găsit pe profesorul universitar Jukovski, cetăţean helvet de origine rusă, al cărui părinte fusese, înainte de primul război mondial, când emigrase, menşevic. Jukovski nu era pro-comunist, dar persoana care îngrijea de tensiunea sa era comunistă, iar fiica ei a fost soţia (necăsătorită) a şefului partidului comunist din Germania. 

— Şi prezenţa dvs. la pensiunea lui Jukovski a fost asimilată unei atitudini politice?
— Sigur că da! Pentru că aveam, cu ei, relaţii foarte bune. Şi-au spus: ăsta-i comunist!

— Dar cum putea afla toate astea, Siguranţa?
— Ei, asta-i o poveste mai lungă— Regina Maria avea un prieten, Steven Gaselay, om foarte important în Anglia. Cînd am sosit acolo eu trebuia să urmez cursuri la Oxford. Eram înscris, acolo, prin naştere, fiindcă instituţia aceasta fusese fondată de familia mamei mele (care era Lady engleză). Dar Oxford era pe atunci, foarte conservatoare, reacţionară aş spune, şi toţi prietenii mei de Ia colegiu se înscriseseră la Cambridge. Şi Gaselay a reuşit să mă plaseze tot acolo, punîndu-mă sub tutela unui domn case ştia româneşte la perfecţie (fiindcă fusese 18 ani in România, ca arheolog în Dobrogea), dar care era secretarul Partidului Comunist în clandestinitate. Pe atunci nu ştiam, am descoperit abia mai tîrziu. Iată de unde-mi venea reputaţia de pro-comunist.

TRANSPORT SPECIAL PENTRU PERSONALITĂŢI

— Şi aţi putut ajunge, mai tîrziu, la dosarul acela, să vă amuzaţi, foiletîndu-l?
— Da. L-am ars împreună cu regele Mihai. Întîi l-am citit şi am constatat că toate informaţiile erau greşite.

— Ei, vedeţi! Noi asta încă nu putem! Dar ne-am aventurat cam mult în trecut. Hai să ne întoarcem de unde am plecat, din 1944 pe cînd, fără a mai fi suspectat de cripto-comunism eraţi mareşal al Palatului...
— Păi n-am fost multă vreme: de la 1 aprilie 1944 pînă la 4 noiembrie, acelaşi an, cînd am demisionat fiindcă nu eram de acord cu numirea generalului Sănăteşcu în calitate de prim-ministru. Sănătescu avea o boală foarte gravă de rinichi, înţelegeţi? Urina sînge. Şi, într-un asemenea moment de tensiune in ţară, regele îl numeşte prim-ministru... Punctul meu de vedere era să se formeze un guvern apolitic de tehnicieni, specialişti.

— Un guvern de tehnocraţi, cum avem azi.
— Şi m-am concentrat în problema rezistenţei. Americanii, C.I.A.-ul prin Billy Hamilton şi maiorul Hall m-au întrebat, cînd am plecat de la Palat: "Noi vom ajunge în trei sau şase luni sau cel mult un an în război cu Rusia". Toţi se pregăteau pentru asta fiindcă ruşii nu respectau angajamentele de la Yalta şi de la Postdam. "Vom fi siliţi să ajungem în război cu ei — îmi spuneau. Dar voi, ce faceţi? Voi care aţi fost în stare să pregătiţi o asemenea lovitură împotriva nemţilor, de ce nu faceţi şi ceva împotriva ruşilor? Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar cine acţionează? România a rămas singura ţară fără o rezistenţă armată populară...".

Şi atunci mi-am pus la dispoziţie veniturile, pentru realizarea aceste rezistenţe. După rege, aveam cea mai mare avere din ţară! N-am avut nici un merit in asta. O moştenire de la Mocsony. Nici n-o administram măcar. O administrau 12 inşi: unii industria, alţii minele. Şi le-ani pus la dispoziţie ţărăniştilor, a liberalilor, a celor dispuşi să organizeze rezistenţa. Şi, pe urmă, i-am ajutat pe mulţi să plece.

Ştiţi că regele este un pasionat al aviaţiei. Odată, cînd americanii l-au chemat să-i arate bombardierele lor, m-a luat cu el. Şi pe cînd vizitam aparatele, am descoperit că in coada lor, era un Ioc gol. Mi-am zis imediat că acolo ar putea intra nişte lăzi de lemn — să nu le zic sicrie! — în care puteau fi scoşi, clandestin, oameni care trebuiau să plece. Avînd fabrica de cherestea, nu mi-a fost greu să le fac. Şi aşa i-am făcut să plece, în burta cîte unui avion american, pe George Brătianu, Vişoianu, Buzeşti, Bujoi, Manicatide, şi pe alţii. Numai că, din nenorocire, cînd au sosit la Viena, au fost văzuţi de un tip, un anume Hostler, care lucra la C.I.A. Şi ăsta i-a denunţat! S-a dus glonţ la generalul Skiller şi i-a spus: "Cum aţi făcut asta fără să mă consultaţi?" Skiller le-a comunicat faptul colegilor săi din Comisia interaliată in care, de fapt, la conducere erau roşii şi pină la urmă, "s-a spălat pe mîini" şi i-a trimis acasă pe Billy Hamilton şi Thomas Hall. Înţelegeţi?

— Dar dvs. de ce n-aţi plecat într-una din lăzile alea?
— Din cauza lui Buzeşti. EL trăia de multă vreme cu fata lui Ştirbey şi după 23 august s-au căsătorit. Eu am fost chiar martor la căsătorie. Ori eu mai ştiam că Buzeşti era foarte bolnav. Avea leucemie. Şi se spunea că americanii aveau un leac împotriva leucemiei. L-am lăsat să plece pe Buzeşti în locul meu, cu atît mai mult cu cit devenise mîna dreaptă a lui Maniu la ţărănişti...

AR FI PUTUT FI O BAIE DE SÎNGE

— Şi aţi rămas, şi-aţi fost arestat. V-aţi aşteptat la asta, în momentul în care au venit să vă ridice!
— Mă puteam aştepta chiar cu mult timp înainte, fiindcă, după Tămădău, fuseseră ridicaţi şi Maniu, şi Mihalache, şi Carandino şi Penescu. Ei, şi mă aflam la castelul meu, la Bulci. Trăiam oarecum ascuns, nu mă ascundeam faţă de ţărani, dar aveam mai multe cărţi de identitate false.

— Deci eraţi în conspirativitate.
— Sigur că da! În plină conspirativitate.

— Şi atunci de ce v-aţi ales ca ascunzătoare tocmai castelul dvs. unde eraţi mai uşor de găsit?
— Ei, eu dispăream mereu din Bulei. Cînd au pus mîna pe mine spuneau că mă cheamă doar ca martor în procesul lui Maniu, dar eu am înţeles imediat că va fi altceva. Tipul care m-a ridicat era unul Schnelbach, un fascist neamţ, teribil, care împuşcase o droaie de evrei şi de oameni nevinovaţi. Era din Arad, un şvab catolic care făcuse parte din SS, se şi lăuda că morîse sute de oameni în lagăre. Trecuse, însă, imediat la comunişti. Să nu uităm că o droaie de legionari au devenit atunci, comunişti. Toţi legionarii care ieşiseră vii din puşcărie şi-au spălat imediat trecutul dîndu-se cu comuniştii.    

— Se întîmplă, şi acum, la noi, acelaşi fenomen, numai că în sens invers!    
— Fiţi sigur că şi printre securişti s-au găsit destui legionari. Poate la ora actuală sînt prea bătrîni. Ei, fi şvabul ăsta a pus mina pe mine. Am putut să iau cu mine hainele pe care le doream, singurul lucru a fost că mi-au cerut imediat, spre confiscare, toate armele. Şi culmea este că sub pernă aveam un pistol. Cînd l-am scos de acolo, au crezut că voi trage în ei. Le-am spus: "Nici o frică!" Şi l-am aruncat. Mai aveam, însă, în castel 17 carabine, trei -patru pistoale, e colecţie engleză de arme de mare valoare. Se putea organiza o apărare, acolo! Şi au mai venit şi ţăranii din sat, sub sumane aveau arme, gata să-i dezarmeze pe ăştia. Dar eu i-am oprit şi le-am spus că sînt chemat ca martor, nu sînt arestat. Altfel, mi-am dat seama că ar fi ieşit cu vărsare de sînge.

—- Domnule baron, aţi crezut că va fi o arestare de scurtă durată sau v-aţi dat seama, de la început, că va fi o detenţie lungă?
— Pătrăşcanu îmi spusese că, dacă sint arestat, să nu opun rezistenţă, fiindcă el, ca Ministru al Justiţiei, avea să mă scoată. Numai că eu nu ştiam că şi el era sub observaţie. Fiindcă adversarul adevărat era altul, era Tito. El luase contact cu comuniştii noştri pentru a-i scoate de sub influenţa rusă. Iar Ana Pauker, auzind de asta, i-a denunţat direct lui Stalin. De atunci era Pătrăşcanu sub supraveghere şi nu l-au arestat imediat, fiindcă vroiau să ştie cît mai multe.

— Deci aţi fost ridicat...
— Culmea este că eram plin de armament pe care-l primisem de la americani. Cheltuisem o avere pe armament şi medicamente. Am cumpărat medicamente în valoare de trei milioane franci elveţieni de la Crucea Roşie Internaţională, prin baronul Steiger, care a murit lingă mine, în puşcărie. Avea peste doi metri înălţime şi ăştia, înalţii, nu puteau rezista, mincind cît ceilalţi. Toate încercările mele de a-i face pe camarazii noştri să renunţe la o mica parte din hrana lor pentru el n-a reuşit. Eu am renunţat la turtoiul meu, dar n-a fost suficient şi Steiger a murit...    

— Dar... obiectez din nou, fiindcă, oricît de interesante ar fi, divagaţiile interlocutorului meu, ele ne depărtează de coerenţa subiectului — dar rămăsesem la momentul în care aţi fost ridicat şi dus... unde?
— Mai întîi la Timişoara unde am petrecut noaptea la poliţie cu un om foarte simpatic, un tip care făcuse războiul din Spania alături de tatăl lui Petre Roman... 

— Şi ce s-a întîmplat acolo?
— I-am invitat seara la masă, şi am băut şampanie, şi vinuri foarte bune...

— Un început foarte agreabil. Dar ce a mai fost după aceea...
— După aceea...? 

Privirile interlocutorului meu se îngreunează...

Interviu consemnat de Tudor CARANFIL

(Continuarea în numărul viitor)

*) Autenticitatea acestei declaraţii, de care pomeneşte baronul Mocsony-Stârcea, este certificată şi de un document memorialistic aparţinînd comunistului Behi Zilber, publicat în "Baricada" din 11 sept. 1990.

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. 1-a ►

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 2-a ►

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 3-a ►

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 4-a ►

 

TOPUL RESTAURANTELOR

XXXXX Firmă cu mari pretenţii, local de lux, servicii impecabile. Mergeţi cu toată încrederea. Merită să vă oferiţi din cînd în cînd o plăcere scumpă.

XXXX Firmă serioasă, local select, cu un anumit specific, servicii de excelentă calitate. Dacă sinteţi înzestrat cu rafinament şi bani merită să deveniţi clientul casei.

XXX Local bun. De obicei este corespunzător. Merită să-l frecventaţi dacă vă este în drum sau dacă sînteţi cunoscut de personal.

XX Esţe ceea ce se cheamă un local de mina a doua chiar dacă preţurile sînt deocamdată de lux. Veţi găsi ceea ce nu aşteptaţi şi rareori veţi găsi ce vă doriţi. încercaţi să vă menajaţi    nervii şi manifestaţi prudenţă în toate privinţele. Dacă veţi reveni o veţi face din motive sentimentale sau din nevoie.

X Nu merită să riscaţi

 

LA CONCRET

XXXXX În Bucureşti nu există încă un astfel de local.

XXXX Salonul VICTORIA (Athenee) — ambianţă: plăcută, intimă, clientelă selectă; serviciul de bună calitate; bucătăria: specific franţuzesc; CAPŞA; NAN JING.

XXX BUCUREŞTI — ambianţă: plăcută, clientelă diversă; specific franţuzesc; serviciul corect. De acelaşi rang: AMBASADOR; CONTINENTAL; BOLTA RECE ; BERLIN ; LEBĂDA ; DOI COCOŞI, VOICU ET COMP.

XX OLIMP '90 ; BULEVARD ; PALAS ; CAPITOL ; LIDO; SNAGOV-PALACE ; SELECT ; PESCĂRUŞ ; FLORA PARC; PODUL MOGOŞOAIEI ; FICUS ; LE PRESIDENT

X BELLA ITALIA; TURN; MĂRUL DE AUR ; VARŞOVIA; BUCUR; CASA ROMANĂ, "BĂIEŢII LUI FICU"

O dată cu sfîrşitul sezonului estival am putea trage o linie care şă fixeze clasamentele tuturor celor cinci categorii in care au fost încadrate restaurantele bucureştene vizitate.    

Doar trei restaurante bucureştene rezista exigenţelor luxului - Salonul Victoria, al Athenee Palace, Capşa şi Nan Jing. Aşa cum spuneam în cronica trecută, surpriza sfîrşitului de sezon a constituit-o intrarea în circuitul categoriei 4 stele a Salonului de lux al Athenee Palace, pe care doar cîteva detalii, poarte inerente... începutului, îl despart de super-luxul care este aşteptat şi în metropola noastră. Capşa, cea mai constantă dintre toate casele bucureştene, s-a menţinut timp de aproape patru luni în fruntea topului general, cedînd locul abia în ultimele două săptămîni. Rămîne insă unul din reperele de bază ale comerţului civilizat, ale rafinamentului gastronomic, şi respectului pentru clientela casei. Nan Jing, singurul restaurant cu specific chinezesc, în general singurul restaurant din Bucureşti cu un anumit specific, a decăzut doar două săpţămîni din categoria patru stele, revenind apoi în primul rind graţie fanteziei şi rigorii unui bucătar care ar putea fi confundat oricând cu un chinez, dacă nu cumva chiar chinezul i-ar putea cere sfatul. La Victor orgoliul profesional ţine în multe cazuri loc de orice altă motivaţie pentru susţinere a unui restaurant care deşi n-a luat-o încă pe calea privatizării este ţinut de stăpînii săi actuali cu dinţi de proprietar.

O serie de case cu pretenţii n-au ripostat greutăţilor efective pe care comerţul, ca şi toate celelalte sectoare ale serviciilor publice, le-au resimţit din plin şi au cedat rapid galoanele cîşti-gate în timp. În categoria mai încăpătoare a firmelor de trei stele, plutonul este condus de "Bucureşti"; casă mare, greutaţi multe, tentaţii aşijderea, ca dovadă că a stat un timp în umilinţa unei "duble" care a cauzat chiar o dispută publică. Ne-a făcut plăcere, totuşi, să constatăm că dincolo de primele reacţii mînioase, un plus de atenţie din partea restaurantelor de Ia cel mai mare complex bucureştean a reuşit să înlăture o bună parte din motivele observaţiilor noastre critice; ţinînd în primul rînd de diversitatea listei de meniuri, calitatea preparatelor şi clasa serviciului ospătarilor. Rămîn la părerea că dacă înţelegerea cu Sheratonul se va perfecta aşa cum se aude şi am dori-o din toată inima, din actuala garnitură de ospătari ai Bucureştiului va mai rămâne să fie lustruită în şcolile acestui monstru sacru al reţelelor hoteliere internaţionale, mai mult de un sfert din ceea ce există în prezent. În multe privinţe asemănătoare este situaţia Continentalului, mai bogat în oferta de meniu, cu o ambianţă încă mai primitoare, pe care însă o trage în jos rugina unei clientele pripăşite pe aici încă din anii cînd Continentalul era una din cîrciumile preferate ale bişniţei şi prostituţiei bucureştene. Nu mai este cazul acum de aşa ceva. Continentalul, cu un plus de atenţie pentru servicii şi cu un filtru mai atent al clientelei, s-ar putea pregăti să păşească foarte curînd: pragul categoriei superioare. În privinţa aceasta e greu de aşteptat, să se producă vreo surpriză asemănătoare din partea colegelor sale de linie. Bolta rece rămîne o excepţie cu totul particulară de local ale cărui singure virtuţi au constat în menţinerea timp de cîtiva ani a aceluiaşi sortiment de preparate, pe care , clienţii casei, s-au obişnuit să le găsească, indiferent de sezon, greutăţi şi oscilaţii ale preţurilor. Ambasadorul şi Salonul mare al Athenee palace nu dau semne că ar putea face tentativa urcării unei trepte în viitorul apropiat. 

După ce mult timp a fost categoria cea mai controversată, restaurantele, de la două stele formează plutonul cel mai compact. Localuri bune, în general bine aprovizionate, dar sincopele din listele de meniuri, lipsa de consecvenţă a ofertei şi neglijarea calităţii serviciilor le fixează în mintea clientului ca pe nişte locuri unde te poţi aştepta la orice. Deci şi la bine, aşa cum s-a întîmplat cu vecinii noştri de la Palas pe cap nu ne îndoim că belşugul toamnei şi proaspetele reglementări privind organizarea societăţilor pe acţiuni îi vor împinge printre primii în categoria restaurantelor de ţinută, cu clientelă stabilă. Am mai retinuţ, asa cum vă spuneam şi săptămîna trecuta, una din cele mai interesante experienţe ale privatizării acestui gen de servicii— Terasa Ficu's (traducerea ar da cam "Băieţii lui Ficu") devenită un fel de veselă exclusivitate a tinerilor pînă in 23—24 de ani, cu preţuri modeste şi servicii prompte non-stop.

În categoria oilor-negre ale acestui sezon s-au înfipt cu indîrjire cîteva din localurile care ar fi putut să mai însenineze cerul destul de sărac în stele ale comerţului Capitalei. Clipocesc în continuare ochiul unei singure stele, Mărul de aur, Turn, Varşovia, Bella Italia şi, ca o încununare a celor mai proaste servicii şi cele mai ridicate preţuri, ruşinea din capătul bulevardului Victoria — firma privată Casa Română.

INSPECTOR L

 

Gura lumii în imagini

Ediţie specială realizată de AMBIDEXTRU şi GABRIEL MIRON LA SINAIA

AGRESIUNEA FRUMOSULUI. O disproporţie altădată interzisă — un afiş publicitar mai mare decît un afiş politic. Umerii unul copil sprijină simbolic această premieră a designului nostru, ale cărui răsfăţuri aşteptăm cu nerăbdare să explodeze în cenuşiul apăsător al ambientului metropolelor noastre. La Sinaia, ochiul s-a închis de plăcerea contemplării frumuseţii, în sfîrşit agresive.

CE-AM PIERDUT. Domnul Rudi, însoţitor pe maşina clasată pe ultimul loc şi premiul de consolare primit din partea organizatorilor.
O fotografie cu primele cinci frumuseţi din topul festivalului. Cei din urmă în cursa automobilistică au fost cei dinţîi la bursa simpatiei noului val, care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Dar ce picioare!

SĂ DĂM CEZAREI CE-I AL CEZAREI. Cinematografia a neglijat-o, scea teatrală a inregistrat-o printre personajele sale secundare. Întrebaţi orice spectator, chiar cu oarecari cunoştinţe în materie şi nu va şti să vă dea un singur eveniment artistic remarcabil cu Cezara Dafinescu în prim-plan. Frumuseţea ei de excepţie s-a întîmplat să apară prea devreme. Ar fi putut fi un sex simbol al anilor '70, a rămas doar o apariţie seducătoare în lumea mondenă a BucureştiuIui, invitată prea târziu într-o cursă pe care ar fi putut s-o cîştige detaşat.

LlBER-SCHIMBISMUL FĂRĂ FRONTIERE. Orice manifestare publică înconjurată de interes poate sluji de suport pentru propaganda politică. Sinaia, singurul partid politic prompt în a înţelege acest adevăr au fost liber-schimbiştii. Preşedintele partidului înconjurat de o cohortă do consilieri şi simpatizanţi aleşi pe criterii artistice — au oferit un premiu special — o broască ţestoasă — menit să sugereze principiul de înaintare al mimării: "Decît să alergi, e mult mai bine să pleci la drum cînd se cuvine."

BLUGI ANTI-GLONŢ. Într-un peisaj cultural invadat de voga contestatară, antitotalitară, avangardistă sau retro, doamna Elisabeta Bostan rămîne fidelă clasicului deux piece. Dar glonţul acestei sobrietăţi nu sperie pe nimeni, de vreme ce asistenta sa Doina Cădăran rîde în armura blugilor săi suflecaţi.

INVENŢII LA SUPĂRARE. În orice altă parte a lumii o asemenea afluenţă de turişti ar fi stimulat imaginaţia şi interesul comercianţilor. La Sinaia acest simptom a lipsit cu desăvîrşire, singura invenţie culinară, comercială fiind brevetată de un spectator — bere la grătar.

LIBERTATEA — INTANGIBILĂ. Unul din reperele estetice ale Festivalului a fost Miss Liber-tatea, abordată de cititorii şi simpatizanţii ziarului nostru pe parcursul întregii sale şederi la Sinaia. Antoanela a răspuns cu amabilitate tuturor întrebărilor care vizau conţinutul, orientarea şi perspectivele publicaţiei care i-a consacrat frumuseţea în această vară şi s-a încruntat cu farmec, desigur, doar atunci cînd declaraţiile de ataşament au prins conturul unor atacuri la persoană.

MAŞINA DE VISE NU COSTĂ NIMIC. O femeie frumoasă, într-o toaletă elegantă, într-o maşină luxoasă. Închidem ochii şi sîntem chiar noi pasageri în tabloul acestei dulci reverii, om-maşină, de care putem dispune cu toţii, indiferent de naţionalitate, religie, apartenenţă politică, sex, rasă, vîrstă şi pregătire. Pe piaţa comună a visului beneficiem de clauza naţiunii celei mai favorizate.

 

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 6-a ►

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 7-a ►

Ziarul Libertatea din 29 septembrie 1990 pag. a 8-a ►