Publicat: 3 Martie, 2015 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1990?

Azi
domnul ION ILIESCU împlineşte vîrsta rotundă de 60 de ani. Îi urăm un călduros "La mulţi ani!" şi putere de muncă. Zodia domniei sale este a Calului (după calendarul chinezesc) şi a Peştilor (după zodiacul mediteranean). Ce spun chinezii despre această zodie? Că există ceva nobil în persoanele născute în acest interval; de oriunde ar veni, ei reţin atenţia publicului, inspiră încredere şi cîştigă respectul colectivităţii. Ţin cu plăcere discursuri, au "un simţ ascuţit în a intui dorinţele oamenilor, au succes în politică şi ştiu să conducă masele şi să le influenţeze. Multe celebrităţi în această zodie: Mihai Viteazul, Lenin, Titulescu, Hruşciov, Brejnev, Helmuth Kohl. În zodia Peştilor s-au mai născut Michelangelo, Creangă, Brâncuşi şi Gorbaciov! Calendarul thebaic consemnează pentru 3 martie: gust către muncă aspră şi sănătoasă. Viaţă echilibrată care nu cunoaşte freamătul ambiţiei. Nativii acestui decan sînt buni la suflet şi deştepţi. Destin: succese, onoruri.

(P.S. Horoscopul a fost alcătuit de către Ionel Petroşanu care - nota bene - nu este... fesenist!)


Libertatea din 3 martie 1990, pag. 1-a

POST SCRIPTUM LA "ULTIMA ORĂ" DE IERI.

Din cele afirmate de domnii T. Pop, ministrul de justiţie, şi I. Nistor, colonel de justiţie, rezultă că actul disperat comis de colonelul de justiţie Popa Gică - fost preşedinte al completului de judecată al celor doi ceauşeşti - se datoreşte unei stări psihice depresive accentuate, cu rădăcini mai adînci, aşa cum a rezultat dintr-o convorbire cu soţia defunctului. Încă de acum 10 ani, acest om cu calităţi profesionale excepţionale, a avut o cădere psihică datorată unor conflicte avute cu unii dintre membrii familiei sale.

Colegii săi, toţi cei care l-au înconjurat, afirmă marea" sa valoare umană şi profesională, calmul său desăvîrşit, competenţa sa în ceea ce priveşte rezolvarea unor situaţii şi problematici juridice deosebite, ceea ce a făcut să fie ales pentru a judeca acest caz de importanţă unică pe care l-a constituit procesul inculpaţilor nicolae şi elena ceauşescu.

În cadrul conferinţei de presă, domnii Teofil Pop şi Ioan Nistor au afirmat că actul sinuciderii, lui Gică Popa nu este nicidecum legat de primirea unor ameninţări la adresa sa personală, a membrilor familiei sau, aşa cum a arătat în mod special domnul Nistor Ioan, la adresa completului de judecată. Este, din nefericire, aşa cum a arătat-o ultima scrisoare adresată familiei, un act unilateral, disperat, al unui om ce s-a aflat într-o criză morală gravă. 

Mihaela RĂDULESCU


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 2-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 3-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 4-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 5-a

PUCĂ

S-a furişat dintre noi, trist şi discret, cel mai original desenator si grafician contemporan, FLORIN PUCĂ.

L-am cunoscut în urmă cu mai bine de un sfert de veac, pe vremea cînd împreună cu poetul Teodor Pică, alcătuiau cea mai pitorească pereche a Bucureştilor. Evoluţia sa surprinzătoare şi explozivă, nonconfor-mismul, originalitatea îl situau încă de pe atunci, în rîndul contestatarilor declaraţi. Obştea din care de drept trebuiau să facă parte, plasticienii (nu toţi, evident), nu l-a acceptat în rîndurile ei decît cu un statut de provizorat. Era prea incomod, prea non-conformist, prea talentat...

Şi atunci, Pucă s-a alăturat scriitorilor şi a fost asimilat ca atare, şi ne-a ilustrat cărţile şi ne-a dăruit uimitoarele sale desene, şi a continuat demn să nu ceară nimic de la pictori, nici măcar drepturile strălucitului său talent. În ultimii ani, imobilizat Ia pat de o boală ce obligă la nemişcare si singurătate, în izolarea sa forţată, prietenii, mulţi sau puţini, l-au vizitat mai des sau mai rar. Noi, cei sănătoşi, noi cei care puteam umbla, noi cei care îl iubeam cu aceeaşi credinţă, dintr-un soi de laşitate comodă, migram din ce în ce mai rar spre locuinţa de lîngă cimitirul Belu. Eram prea ocupaţi şi prea luaţi "de-ale vieţii".

Şi iată că, Floria Pucă, n-a mai avut răbdarea să ne aştepte.

Într-o dimineaţă de februarie cu eter primăvăratic, cînd ţipătul păunilor imaginaţi de el l-au deşteptat din somnul greu al nemişcării, plictisit, ostenit şi poate puţin mai trist, Pucă s-a botărît să ne părăsească, pedepsindu-ne. Singurătatea lui a devenit singurătatea noastră.

Astfel se face că, patru păuni cu aripi înstelate, l-au ridicat în zbor purtîndu-l spre oraşul rîvnit, numit Eleusis. Opera lui, unică şi de neimitat, a rămas în casele noastre să ne amintească mereu do ochiul său necruţător şi trist, şi să ne avertizeze.

L-am redat ţărînii la Străuleşti, în parcela săracă dar sacră, "rezervată" scriitorilor după cutremur.

Florin Pucă s-a mistuit, lăsîndu-ne înspăimîntaţi şi singuri.

Mircea MICU

Cui nu-i plac cîntecele lui Gabi Luncă ?

Cînd ne-am aflat faţă în faţă mi-am dat seama cît de mult timp este de cind nu am mai văzut-o pe micul ecran, de cind nu am mai auzit-o la radio. Vocea sa inconfundabi-lă, accentele specifice unui melos cu adinci rădăcini în istorie, mi-au fost însă reamintite de vecinii de peste două case, în a căror curte un pick-up hodorogit relua la infinit parcă, acelaşi disc cu cîntece interpretate de Gabi Luncă. "Intr-adevăr, sînt nouă ani de cînd nu am mai intrat pe post de televiziune. Nu mi s-a spus niciodată de ce bănuiesc că mi s-a tras de la un articol pe care l-a scris Urzica, unul Ţupan dacă nu mă înşel, şi care m-a denigrat pentru un cîntec pe care l-am cîntat la Buzău - "Am plecat Ia Timişoara". Mi-l ceruse publicul. Puteam să refuz? După aia m-a chemat la Consiliul Culturii Hegheduş şi mi-a zis că de ce l-am cîntat! Ei bine, de atunci n-am mai apărut la televiziune. Filmam, dar nu apăream. Ca acum vreo doi ani, cu bietul Toni Iordache, înainte să moară. Ne-au chemat să filmăm, Toni nici picioare la ţambal n-avea, l-a pus pe o masă. Am aşteptat după aia mult şi bine. El s-a dus şi nu s-a mai văzut. La radio la fel. Deşi, cînd e vorba de concerte, să-şi facă unii şi alţii fonduri, ne chemau imediat, şi venea lumea pentru noi".         

Împreună cu Ion Onoriu, soţul său, acordeonist, Gabi Luncă a fost plecată într-un turneu în Germania Federală. Acolo au aflat despre Revoluţie. S-au bucurat, au plîns, au băut chiar şi o şampanie nemţească. Dar contractul era contract şi n-auputut să se întoarcă în ţară decît pe 15 ianuarie. Si de atunci bate la uşile televiziunii, loc unde, se pare, intră cine vrea, numai Gabi Luncă nu. "Nici bon de intrare nu mi-au făcut. L-am sunat pe unu’ Moroşanu, mi-au zis că el e şef la muzica asta. L-am aşteptat juma’ de zi dar n-a apărut. Ce-am zis:     mînca-v-aş sufletul, eu m-aş dure la director să-l întreb cum e cu libertatea asta? N-am găsit-o decît pe Florentina Satmari şi pe Marioara Murărescu. Asta cel puţin a făcut cu noi genocidul numărul doi, aşa ne-a scos din toate emisiunile şi o bagă toată ziua pe Pitulice, şi seara, şi a doua zi. Pînă la urmă a vorbit soţul cu Moroşanu. I-am spus să nu se supere cînd am să arăt lumii cum se lucrează la televiziune şi că pentru mine televiziunea nu e liberă. Toi cei vechi sînt la putere, ăia care făceau "Cîntarea României"...

Nu prea se potrivea repertoriul lui Gabi Luncă cu "Cîntarea României", aşa că a avut norocul... Norocul ascultătorilor au fost discurile. "Cinci bani dacă aveam de fiecare disc de-al meu, eram acuma bogată şi n-aş fi stat în leafa pe care o iau de la Rîmnicu Sărat. Dar uite că de 8 ani nu am mai făcut nici un disc. Cînd am întrebat de ce, Mariam Fotea mi-a zis: Nu poţi veni cu o pilă mai de sus? Vă spun sincer, aş cînta şi sorcova dacă e nevoie, numai să cînt. Nu pricep ce se întîmplă. Hai, zic, poate că am fost interzisă    pentru că, să ştiţi, am avut microfoane în casă. M-a chemat unu’ de la securitate şi m-a ţinut o jumătate de zi să dau declaraţie că de ce-am cîntat cîntece religioase. Păi i-am cîntat cumnatului meu săracul, avea ciroză şi era din ăia, sectanţi. La securitate mi-au zis că ăştia au legături cu străinii. Dacă daţi o declaraţie, mi-a zis, vă lăsăm să mergeţi peste tot, da’ odată pe lună să veniţi să ne spuneţi ce se întîmplă, ce se vorbeşte. L-am lăsat să vorbească şi i-am zis: eu tovarăşe, mă ocup cu cîntecele, nu cu "cîntatul", aşa că mai Iăsaţi-mă în pace! Şi m-au lăsat. Dar cum v-am spus, nici de cîntat Ia teve sau la radio n-am mai cîntat. Dar asta a fost. Acum e altceva. E libertate. Şi puteţi să-mi spuneţi de ce eu nu am voie să cînt?"

Evident, n-am putut să-i dăm acest răspuns talentatei cîntăreţe Gabi Luncă. Nu ştim cui îi este frică sau nu-i plac cîntecele ei. Are un repertoriu bogat, din care s-ar lipsi bucuroasă de unele piese mai "speciale", pe care i le cere "sala". Cu condiţia să i se ofere prilejul de a le arăta din nou iubitorilor muzicii acesteia ce poate. Şi, vă rog să ne credeţi că poate.

Octavian ANDRONIC


​​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 8-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 9-a

Protestul de seară

Un grup de persoane care, după relatările unui ziar bucureştean, atingea douăzeci-treizeci de participanţi, iar după altul, zece-douăsprezece mii, a manifestat în Piaţa Unirii, îndreptîndu-se apoi spre Piaţa Universităţii şi în cele din urmă spre Piaţa Victoriei. De aici au plecat, în cursul nopţii, vădit diminuaţi, spre Televiziune, unde au cerut întîi să iasă afară paraşutiştii, pe care i-au salutat cu urale; apoi au somat Ministerul Apărării Naţionale să trimită aici şi marinari, aviatori şi cavalerişti; şi, în sfirşit, au revendicat un nou statut, de libertate absolută, inclusiv fiscală, pentru florăresele din Piaţa Sf. Gheorghe. Ieşindu-le în întîmpinare, unul din crainici a invitat o delegaţie în Studio. Delegaţia s-a alcătuit pe moment din trei persoane: un inginer, o tînără funcţionară şi un pensionat de boală incurabilă. Ei şi-au expus pe larg, înainte de închiderea ediţiei, problemele, adăugînd la ele şi cerinţa de demisie imediată a guvernului dacă nu în totalitate, măcar parţial.

Interesat de cota înaltă de atitudine a celor trei am rugat redacţia de resort a televiziunii să mă ajute cu un reporter pentru a-i cunoaşte mai îndeaproape pe preopinenţi, care, de altfel, arătaseră şi unde lucrează.

Prima întîlnire, cu inginerul horticol de la întreprinderea de sere "Floreasca", nu a avut loc din următoarele motive: 1) nu era inginer, ci mecanic caloriferist (ceea ce nu ne-ar fi deranjat - la urma urmei poate că dorea să devină, prin perseverenţă şi studiu seral); 2) nu mai lucra la acea întreprindere de trei ani, deoarece, în urma unui consum perpetuu de alcool peste limita acceptată ca raţională pe plan internaţional, a provocat cîteva incendii locale şi apoi unul definitiv pentru aşezămîntul cu pricina, acela aflat şi acum în refacere.    .    

A doua întîlnire a avut loc, şi încă într-un chip relativ agreabil. Pensionatul de boală incurabilă suferea de maladia numită acusmie, adică un tip de halucinaţie auditivă, cu variate tulburări senzoriale - tu îi spui ceva şi el aude altceva, - complicată cu acatamatezie, adică incapacitatea insului de a înţelege ce aude, astfel că noi îl întrebam ce anume revendicări politice îl întărîtă şi el avea impresia că vrem să cumpărăm curci, din care deţinea, într-adevăr, cîteva exemplare de calitatea a doua în curtea proprietate personală. Pînă la urmă, folosind ca traducător şi o rudă bătrînă de gen incert, cu care coabita, am convenit că el nu formulează nici o pretenţie de ordin general, ci venise la televiziune ca să ceară să nu se mai plătească abonamente la radio, el neavînd, de altfel, televizor, ci doar un aparat cu baterii.

Pe tînăra funcţionară am contactat-o în propria ei garsonieră, unde ne-a invitat şi ne-a servit cu o cafea turcească şi un lichior de nuci. Ne-a mărturisit că func-ţionariatul o plictiseşte dar că fusese singurul mod de a evita dificultăţile cu fostă miliţie, care o sîcîia ca pe orice celibatară tînără. Ne-am dus la secţia de poliţie, ne-am informat asupra motivului pentru care o necăjiseră şi ne-am întors în garsonieră pentru a continua discuţia. Iată - am zis - ei pretind că vă supărau fiindcă gravitaţi prea insistent în zona hotelului "Intercontinental". E adevărat - confirmă, nonşalantă, gazda, - dar asta pentru a întîlni diverşi străini din Occident cărora le furnizam informaţii necesare rezistenţei române. Se pare - am reluat - că aţi avut o activitate tumultuoasă dacă au fost nevoiţi să vă reţină de cinci ori, ultima dată chiar pentru patru săptămîni. Desigur - ne-a spus - m-au mirosit că nu mă întîlneam degeaba cu francezi, englezi, şi alţii, eu cunoscînd mai multe limbi, printre care americana cel mai bine. Aşa că mă tot înhăţau, mă anchetau... Da - am zis noi - dar cea din urmă înhăţare, cum spuneţi, s-a făcut dintr-o cameră a hotelului "Muntenia", unde eraţi în compania a trei şoferi bulgari. Amfitrioana noastră şi-a aprins o ţigară şi a suspinat: ăştia m-au tras în piept, vorbeau toţi, la perfecţie, americana şi eu i-am crezut că-s de peste Ocean!

De-abia la uşă şi-a adus aminte pentru ce fusese la televiziune, şi ne-a salutat, însufleţit, cu lozincile strigate şi acolo: "Jos guvemul", "Jos poliţia", "Vrem o televiziune absolut liberă!"

Valentin SILVESTRU

Minicuvîntare în miniparlament

Tova... domnilor! Înainte de a spune ceea ce aveam de spus, am să încerc să spun ceea ce am de spus. Nu vreau să spun numai ca să spun, ci vreau să spun fiindcă trebuie să spun. Şi nu aşa cum au spus antevorbitorii mei şi nici aşa cum vor spune cei care vor vorbi după mine, adică postvorbitorii mei.

Românul are o vorbă: vorbim ca să ne aflăm în treabă. Revoluţia a reuşit să schimbe radical această expresie. Acum ne aflăm în treabă ca să vorbim. E un adevăr pentru care am luptat în regimul de tristă amintire, un adevăr pentru care am stat închişi şi deschişi, indiferent dacă am fost activişti, securişti sau privatişti, căci dacă unii au subminat dictatura pe dinafară, noi am subminat-o pe dinăuntru. S-a spus pe bună dreptate că regimul ceauşist era putred; ei bine, domnilor, sînt mîndru că am fost printre aceia care au contribuit la putreziciunea lui, pentru ca astfel să poată fi răsturnat.

Cineva de la partidul naţional socialist şi creştin a insinuat... Da, scuzaţi, acesta e partidul pe care-l conduc eu. Ani vrut să spun socialist naţional şi creştin. Prin urmare, cineva din extrema cealaltă a insinuat că aş fi deţinut funcţii de răspundere sub ceauşescu cu c mic. Dar nu s-a întrebat acest domn: de ce oare am deţinut şi nu sînt singurul deţinut în această sală, funcţii de răspundere? Am să-i răspund aici: ca să fug de răspunderea pe care am deţinut-o şi să dau astfel o lovitură de moarte tiraniei. Dacă am fost colonel? Mă miră că domnul care m-a întrerupt poate face o asemenea insinuare.     Doar a lucrat în aceeaşi direcţie cu mine şi ştie bine că dictatorul mi-a refuzat gradul de colonel, menţinîndu-mă în situaţia umilitoare de locotenent-colonel. Abia după Revoluţie 

am fost avansat. Vă rog, linişte, eu nu v-am întrerupt pe dumneavoastră. Mulţi aici de faţă cunosc faptul că sinistra soţie m-a azvîrlit într-o ambasadă din America Latină, adică într-o altă dictatură, unde am zăcut mai bine de cinci ani, suferind cumplit de dorul de ţară, de fusuri orare şi fiind în permanenţă urmărit pentru spionaj de către serviciile secrete ale ţării respective. Unde am fost în zilele fierbinţi ale Revoluţiei? Deşi zilele erau, cum bine s-a zis, fierbinţi, eu, cu antrenamentul pe care îl aveam intr-o ţară tropicală, am fost, ca toată lumea, în stradă. Da, domnilor, cu faţa la popor. N-am avut nimic de ascuns. Nu, domnule Dinescu, nici pistolul.

Dar nu am venit la microfon ca să spun ceea ce am spus, ci ca să spun ceea ce aveam de spus. Poftim? Au trecut cele trei minute? Atunci vă întreb, domnilor, aceste trei minute nu constituie oare o nouă dictatură? De la doi dictatori, odiosul şi odioasa, am trecut la trei! Ruşine!

Pt. conf. Dumitru SOLOMON


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 10-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 11-a


​Libertatea din 3 martie 1990, pag. a 12-a