Publicat: 4 Iunie, 2019 - 00:00
Care erau subiectele zilei în urmă cu un sfert de secol, în 1994?
Libertatea din 4 iunie 1994

TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI

ULTIMA ENIGMĂ A REVOLUŢIEI...

Înaintarea către instanţa de judecată a dosarului Otopeni, la patru ani de la producerea evenimentelor, constituie, în sine, o breşă într-un zid al tăcerii ce părea definitiv instalat între noi şi adevăr. Elucidarea modului în care s-a petrecut tragica întâmplare rămâne însă problematică. Cum problematică ar fi intenţia de a lămuri, rând pe rând, toate fazele şi faptele unui război. Pentru că, într-un fel, la Otopeni s-a întâmplat ceva ce aducea cu un război. Iar într-un război, nu există, de regulă, vinovaţi. Există doar învingători şi învinşi. Starea de beligeranţă nu poate fi abordată cu uneltele justiţiei curente. În rarele cazuri din istorie s-au constituit instanţe şi legi speciale. Evenimentele de la Otopeni sunt judecate de o instanţă obişnuită. Aceasta va trebui să răspundă unei întrebări esenţiale: cine sunt vinovaţii pentru masacrul care s-a petrecut acolo. Nu cine a tras. Nu cine a ucis. Ci cine a dat ordinele. Sau nu a dat ordinele potrivite. 

Cine dă ordine într-o Revoluţie? Ce regulamente şi reguli există, pentru desfăşurarea unei insurecţii mai mult sau mai puţin populare? lată întrebări la care nu se poate răspunde. Cum nu se poate răspunde nici aceleia dacă la Otopeni, în 23, exista o stare de beligeranţă: între cine şi cine?
Poate că, până la urmă acesta este marele mister, marea enigmă a Revoluţiei Române; cine cu cine s-a luptat? Pentru că, nu-i aşa, a fost o luptă, care a dat martiri şi eroi, luptători şi urmaşi ai acestora. Morţii de la Otopeni şi din alte părţi din ce categorie fac parte? Din care tabără? Dar supravieţuitorii, dar cei care astăzi se află în boxă?

Simplificând la extrem s-ar putea spune că lupta (?!) s-a dus până la urmă, între armată şi securitate. Între o armată umilită de rolul său de "bună la toate" şi o securitate având orgoliile unei elite. Şi că, sub tensiunea evenimentelor, a fost destul de simplu ca resentimentele să se transforme în lovituri mortale. Este metafizica conflictului. Ceea ce rămâne însă greu de înţeles şi ceea ce nu va reuşi, probabil, să lămurească nici o instanţă, este gestul extrem al cruzimii, al fascinaţiei torturii. Muribunzii şi supravieţuitorii de la Otopeni, ca şi în alte părţi, au fost supuşi unui tratament a cărui explicaţie o refuză orice logică. De unde această răbufnire ultimă? Şi mai ales de ce? 

Repet, acesta va rămâne, probabil, adevăratul mister al Revoluţiei: momentul dezlegării de suferinţă, de tortura psihică a unui sistem, a adus cu sine răbufniri de ură... cruzime şi intoleranţă de care nu ne-am crezut niciodată capabili. 

Octavian ANDRONIC


Interviul de sâmbătă
Ion Dichiseanu: "Nu mai m-aş face actor!"

- În ultimii ani nu v-am prea văzut pe afişul vreunei premiere la Teatrul Nottara! Sunteti marginalizat?
- Termenul este prea dur! Chiar dacă, de trei ani, n-am mai apărut în nici o premieră pe scena pe care o slujesc de trei decenii.

- Şi chiar nu vi s-a propus nici un rol în acest răstimp?
- Mi s-a propus un rol, dar l-am refuzat...

- Din ce cauză?
- Din respect pentru spectatori, pe care îi stimez şi, tocmai de aceea, ţin să le ofer numai roluri cu cae i-am obişnuit.

- Mai aveţi vreo speranţă la acest capitol ambiţios?
- Aştept cu emoţie repetiţiile cu "Pygmalion" de Shaw, în regia lui Dominic Dembinschi, în care voi interpreta pe profesorul ce face din eleva sa un monument al perfecţiunii.

- V-am văzut în "Oglinda" marelui ecran...
- S-ar putea ca regizorul Sergiu Nicolaescu să mă prefere şi în "punctul zero".

- Dacă ar trebui să luaţi viaţa de la "zero", tot actor v-aţi face?
- În condiţiile precare de acum, aş şovăi mult înainte de a mă decide!

Ion BUTNARU