In urma cu 16 ani, la Cupa Mondiala din America, am organizat, cu colegii de la „Libertatea” (cea de atunci) primele vizionari colective ale meciurilor Romaniei. Am adunat seara de seara, la Teiul studentesc, mii de suporteri care simteau nevoia sa se bucure (sau sa sufere) impreuna, sa retraiasca atmosfera de pe stadioanele indepartate ale Lumii Noi. A fost o veritabila premiera care astazi, iata, practic s-a globalizat. Cateva milioane de spanioli au vizionat finala Campionatului Mondial in pietele publice sau pe stadioane, in conditiile tehnice pe care le ofera era digitala. In 1994 reusisem cu mare dificultate sa gasim un videoproiector disponibil, iar despre calitatea vizionarii nu vreau sa mai comentez. Dar asta n-a contat pentru miile de romani care asteptau atunci de la fotbal revansa pe care se parea ca nici Revolutia nu le-o poate oferi.

Anul 1994 a fost si ultimul din cartea recordurilor fotbalului romanesc, a carui explozie majora s-a consumat in 1988, odata cu castigarea finalei Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua. A fost inceputul sfarsitului, o generatie de sportivi de exceptie stingandu-se treptat. Le-au luat locul nu alti fotbalisti dotati, ci negustorii fotbalului - „finantatorii”, antreprenori, procuratori care au transformat campionatul intern intr-o parodie cu castigatorii desemnati pe sub masa si cu aranjamente de culise fara perdea. Stadioanele s-au golit treptat, s-a golit si rezerva de fotbalisti de vanzare si iata ca am ajuns ca la marile cluburi europene, cele care fac legea in fotbal, sa nu mai joace decat Chivu. Acelasi Chivu, care alaturi de Lobont joaca intr-o sceneta comerciala penibila, in care sunt simpli spectatori ai marelui eveniment african, la o bere ...

Cat este de important fotbalul pentru moralul unei natiuni s-a vazut limpede cu aceasta ocazie. Defilarea de super-VIP-uri din tribunele stadioanelor sud-africane, numarul mare de spectatori, angrenarea emotionala a tuturor segmentelor societatii au facut ca pentru o luna macar, cei care si-au pus sperante de diferite calibre in capricioasa minge „Jabulani”, sa mai uite de criza si de efectele sale. A fost un soi de armistitiu, in timpul caruia previziunile sumbre au lasat locul optimismului contagios al stadioanelor. Nu stiu cat de puternic a fost impactul asupra noastra, in conditiile in care n-am mai avut de ce sa ne implicam sufleteste, dar cred ca cei vreo trei milioane de romani care au urmarit finala au incercat ca macar pentru cele 120 de minute dramatice sa nu se mai gandeasca la taierea lefurilor, la cresterea TVA, la efectele inundatiilor si la incoerentele strigatoare la cer ale unor oameni care n-ar avea loc sa joace nici in divizia „Onoare” (chiar cu atat mai putin) a politicii.

Campionatul mondial a trecut, finala a ramas in amintiri si noi ne intoarcem la miutele noastre de fiecare zi si la incapacitatea cronica a „jucatorilor” nostri de a marca altceva decat goluri in buzunare .... Ale noastre nu ale lor ...