Publicat: 9 Februarie, 2016 - 08:33

1. Înainte de Malta (decembrie 1989) statele membre ale blocului sovietic erau desemnate în Occidentul capitalist euro-atlantic sub denumirea de „sateliți ai Moscovei”. Că o înțelegere între Președintele URSS și Președintele SUA privind împărțirea „sateliților”, a avut loc la Malta (după cum cred a ști unii), sau că înțelegerile de la Malta au sugerat numai acelui Occident posibilitatea acaparării unora dintre sateliții sovietici abandonați de „planeta comunistă” în jurul căruia se roteau (după cum susțin alții), fapt este că, făcând caduce acordurile de la Yalta, ceea ce rușii ar putea numi „armistițiul maltez” iar americanii susțin a fi „pacea (sau „capitularea”) malteză”, a implicat un transfer de colonii între cele două superputeri adverse ale Războiului Rece.

Acceptând reunificarea germană, Mihail Gorbaciov a lăsat Occidentul singur (și fără putința de a mai da vina pe ruși) în fața dorinței cancelarului Helmuth Kohl de a desființa granița de pe Oder-Neisse și a aduce Republica Democrată Germană la sânul Republicii Federale. Din discuțiile purtate peste ani cu fostul lider sovietic nu mi-am putut da seama dacă acesta anticipase (așa cum o făcuse Președintele Franței, Francois Mitterand) că o „Germanie Mare” va ajunge inexorabil să domine Europa sau cel puțin să își dorească a o domina, și, pe cale de consecință, se va depărta de America și se va apropia de Rusia, în încercarea de a concura cu puterile maritime ale Atlanticului, având spatele asigurat printr-un condominum euro-asiatic. Dacă a avut un asemenea gând timpul nu i-a permis să își verifice ipoteza.

Încă și mai puțin clar este dacă „partajul” Europei centrale și orientale a fost convenit sau a fost spontan. Dacă este aproape sigur că Moscova a acceptat dezideologizarea acesteia, nu este clar dacă a acceptat și decolonizarea sa. În orice caz, toate mărturiile converg spre concluzia că în schimbul suspendării Războiului Rece (cu perspectiva terminării sale prin trecerea la o altă ordine mondială – sugerată prin ideea vagă a „Casei comune europene” – diferită de cea a sistemului bipolar), URSS a cerut ca Occidentul euro-atlantic să nu își extindă instituțiile și alianțele spre est, și totodată să îi acorde răgazul necesar reformei sale interne (perestroika și glasnost). Nici una dintre aceste promisiuni nu a fost respectată. La doar doi ani după Malta, URSS și imperiul său dispăreau.

Pentru că a crezut că nu poate digera mai mult sau pentru că a dorit să nu fie, totuși, nerezonabil față de succesorul URSS, Rusia – o putere care rămasă și numai regională de ar fi fost, tot mai era necesară în scopul păstrării echilibrelor strategice la nivel global, Occidentul încă euro-american a plănuit un avans limitat spre est, indicând că este interesat să preia și să colonizeze dintre foștii sateliți sovietici numai statele incluse în așa-numitul Grup de la Viszegrad (Cehoslovacia, Polonia și Ungaria). Deși cea mai capitalistă dintre vechile state „socialiste”, Iugoslavia nu a intrat în acest grup, prioritară în privința sa fiind dezmembrarea. Abordarea problemei statelor baltice a fost amânată, încă în 1997 și mai târziu în 1999, la Summiturile NATO de la Madrid și Washington apreciindu-se că fostul hotar al URSS era o „linie roșie” peste care nu este bine să se treacă întrucât avantajele strategice ale traversării ei erau cu mult mai mici decât pagubele strategice consecutive iritării Moscovei.

Așa se face că la începutul anilor 1990 – cel puțin în mod tacit – s-a conturat înțelegerea potrivit căreia România și Bulgaria, dar și Serbia (post-iugoslavă), urmau să rămână în zona de influență rusă sau, oricum, în afara „imperiului colonial euro-atlantic”. Acolo se instala „deșertul tătarilor” pe care Rusia trebuia să îl traverseze cumva pentru a ajunge la mările calde.

Acest status quo, rezultat din calculele adepților realismului geopolitic american și înghițit de Rusia mai mult de nevoie decât de plăcere, a durat până la începutul secolului al XXI-lea. În acest răstimp România a tânjit după favorurile occidentale oferite grupului de la Vișegrad, fără să observe că în realitate acelor țări li se conferise un statut (semi)colonial în timp ce ei – inclusiv în condițiile slăbiciunii Rusiei – i se lăsase independența – este drept, în precaritate economică și fără nici o garanție de securitate. (Proiectul dezmembrării teritoriale a României fusese pus la frigider, după eșecul aplicării lui în prima parte a anilor 1990.)

2. Ocupând un spațiu geografic mărginit de două oceane (Atlanticul și Pacificul), SUA domină lumea, așa cum altădată o făcuse principalul ei partener strategic de azi, Marea Britanie. Puterea americană poate fi concurată și contrabalansată eficient și cu riscuri minime doar de o altă putere întinsă între aceleași oceane. De câte ori Germania a încercat să realizeze aceasta, a eșuat; inclusiv ca urmare a intervenției americane. (Vezi istoria celor două Războaie Mondiale.) Când Rusia a încercat același lucru, la rândul său s-a izbit de rezistența tuturor celorlalți actori regionali și globali coalizați împotriva sa. (Vezi Războiul Crimeii și Războiul Rece.) O asemenea țintă poate fi atinsă numai de o alianță ruso-germană – coșmarul anglo-americanilor.

Pentru Germania sau pentru Europa germană, respectiv Europa atlantică, Grupul de la Viszegrad a fost în fapt un grup periferic de „state vasale” situat la linia de contact cu spațiul de influență ruso-asiatică, în același timp delimitându-le pe cele două și articulându-le într-o mare regiune euro-asiatică de la Atlantic la Pacific. Integrând Grupul de la Viszegrad în Europa atlantică, Germania Mare renăscută a realizat un partaj geo-politic cu Rusia post-sovietică, pe temeliile căruia urmărea să construiască în emisfera estică o ordine inter-oceanică aptă a rivaliza cu ordinea americană a emisferei vestice și a fi pandantul superputerii americane (eventual anglo-americane).

Pentru SUA, Grupul de la Viszegrad reprezenta un „teritoriu de peste mări” cu statut colonial, care trebuia să despartă sub aspect geostrategic lumea euro-atlantică dominată de ele, de lumea euro-asiatică dominată de Rusia postsovietică; aceasta din urmă redusă la rangul de putere regională. În viziunea americană, cu certitudine, grupul cu pricina – o „Nouă Europă” avant la lettre – trebuia nu să articuleze cele două lumi ci să împiedice fuziunea lor.

Pentru Rusia, Grupul de la Viszegrad era și una și alta. Pe de o parte, în relația cu Germania și Europa germană era o expresie a unui nou „acord de partaj” care asocia spiritul unei strategii perene intrată în memoria colectivă de dată recentă sub numele Pactului Ribentropp-Molotov, cu principiul leninist potrivit căruia „spre a ne uni trebuie să ne delimităm precis”. Pe de altă parte, în relația cu SUA era un „spațiu tampon” care consacra ieșirea Europei Mari a actului Final de la Helsinki – Europa de la Vancouver la Vladivostok – din logica Ialtei sau, cu alte cuvinte, garanta păstrarea ordinii de la Helsinki după abandonarea geopoliticii de la Ialta. În ambele situații Rusia își păstra statutul de mare putere în ordinea globală postbipolară.

Toată această gândire sau ordine geostrategică a fost bulversată de două evenimente. Mai întâi, intrarea României (și parțial a Bulgariei) precum și a statelor baltice în „imperiul colonial” euro-atlantic (proces început după 1998, accelerat după 2004 și desăvârșit în anii 2009-2015). Apoi, venirea la conducerea statelor Grupului de la Viszegrad (de facto destrămat după 1997 dar în prezent pe punctul de a fi reconstituit) a unor conduceri naționalist-iliberale (autoritare) care au declanșat lupta anticolonială (este drept, după ce au profitat, în schimbul rentei imperiale plătite, de politicile universaliste de coeziune economică ale imperiului). Grupul de la Viszegrad, creat pe o platformă internaționalistă, circumscrisă de dogma valorilor anaționale, se reface acum pe o platformă naționalistă ghidată de ideea frontierelor și intereselor naționale.

Ajunși în acest punct merită remarcat că neocezarismul românesc, instaurat în 2004, a fost internaționalist, în timp ce neocezarismul statelor Grupului de la Viszegrad, apărut treptat după 2008, este naționalist. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că statele din urmă au știut să folosească regimul tutelei externe pentru a-și procura, la un nivel aproape optim, resursele necesare dezvoltării interne, în timp ce „internaționalismul” absolut – adică anațional – româneasc a făcut ca plata rentei imperiale să nu aibă nici o contrapartidă. Altfel spus, sunt colonii și colonii.

3. Dispariția Grupului de la Viszegrad sau, mai exact, convertirea lui dintr-un parteneriat internaționalist într-unul naționalist și dintr-o asociere pro-occidentală într-una occidentalo-sceptică, adesea cu nuanțe rusofile, pune Occidentului euro-atlantic problema găsirii sau inventării unui înlocuitor. Candidatul cel mai evident pentru un asemenea rol este România. Ea seamănă cel mai bine cu statele Grupului de la Viszegrad de altădată.

Seamănă dar nu este același lucru. Pentru Rusia, împingerea graniței de la Viszegrad mai la est (inclusiv până la gurile Dunării și Marea Neagră), blocându-i drumul spre Balcani, este greu de înghițit. În plus, Grupul de la Viszegrad includea țări potențial ruso-pozitive dacă nu chiar rusofile, precum Cehia, Slovacia sau Ungaria. (Împreună cu Serbia și oarecum Bulgaria, ele încercuiesc azi România lăsându-o asemenea unei „insule americane” în ochiul unui „uragan rusesc”.) Naționalismul regăsit al acestora face chiar plăcere Moscovei, fiind preponderent îndreptat împotriva hegemonismelor occidentale.

România, în schimb, aflată într-o relație incertă cu Germania și afișând totodată o rusofobie irațională, nu are cum contribui la realizarea unei Eurasii germano-ruse. Până și rusofobia militantă poloneză, asociată, la rândul ei, cu un tradițional germano-scepticism, este mai acceptabilă, întrucât la Varșovia memoria istorică resentimentară este temperată de o imaginație geopolitică pozitivă. Or, o Românie care frustrează antanta germano-rusă trezește reticențe atât la Moscova cât și la Berlin.

Tocmai de aceea, însă, România se impune ca soluție aproape unică Washingtonului. Pentru acesta „decolonizarea” Grupului de la Viszegrad este o problemă mai acută decât pentru ruși și germani. Prin urmare, rezolvarea ei are caracter vital.

Așa stând lucrurile și ținând seama de realitatea geo-strategică actuală, reinventarea Grupului de la Viszegrad în persoana României devine utilă și fezabilă în măsura în care arhitectura de securitate din Europa centrală și orientală se negociază și se convine între Moscova și Washington iar nu între Moscova și Berlin. Ceea ce nu exclude ca și Berlinul (respectiv UE) să se asocieze înțelegerii, dacă nu o poate împiedica, evitând astfel rămânerea în afara jocului.

Pentru ca o asemenea soluție să fie acceptabilă tuturor, în condițiile în care nu satisface deplin (aproape) pe nimeni, este nevoie însă, oarecum paradoxal, de o Românie mare, puternică și suverană, iar nu de una mică, slabă și sub mandat extern. Numai o asemenea Românie poate juca cu succes ceea ce a mai rămas de jucat din rolul fostelor colonii de la Viszegrad. Respectiv rolul de garanție a echilibrului geostrategic între lumea euro-atlantică și cea ruso-asiatică, preluând totodată și funcția esențială de stabilizare a spațiului ucrainean și de gestionare a șaradei moldo-transnistrene.

Numai o asemenea Românie poate fi pentru Moscova altceva decât un avanpost american în coasta sa, pentru Washington altceva decât o frontieră vulnerabilă asemenea celei maloruse, peste care „omuleții verzi” ai domnului Putin pot trece când vor, și pentru Berlin altceva decât un Iago yankeu interferat perfid în relația sa năbădăioasă cu „maurul moscovit”. Nimeni nu poate tolera într-o zonă de interes strategic major, prezența vasalului altuia. Cu alte cuvinte, fiecare are nevoie de o Românie care să reziste presiunii celorlalți iar nu care să se plece în fața poruncilor tuturor; care să facă din ordinea convenită între cei mari o construcție nu numai viabilă ci și durabilă.

Pentru asta este nevoie ca în principalele capitale ale emisferei nordice să existe lideri care să înțeleagă o asemenea logică, precum și care, înțelegându-o, să pună la bătaie resursele politico-diplomatice și economico-financiare indispensabile pentru refacerea unei Românii suverane, demne și prospere. În plus, este imperios ca la București să apară lideri români care să convingă capitalele relevante de justețea, fezabilitatea și durabilitatea unui asemenea proiect, fiind totodată capabili să îl ducă la îndeplinire. Cam multe condiții, nu-i așa!?

Topic: 

Format: