Luni, 9 Decembrie, 2019 - 18:30

Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu, desigur, și plin de costuri.

În ultimele trei decenii, oricum s-ar privi lucrurile, România s-a modernizat, democratizat și europenizat, atât cât se vede. Acum, însă, pretind că istoria începe cu ei inși care, de la “președinte” în jos, nu pot invoca o contribuție proprie la aceste procese. Nu au reformat vreo instituție, nu au procurat vreun avantaj în interes public, nu au creat vreun prag! Mai curând, se poate spune contrarul – că irosirea de oportunități i-a însoțit! “Președintele” a și spus cam totul când s-a socotit simplu politruc. Pe bună dreptate, un pătrunzător senator UDMR mărturisea la televiziune că mulți concetățeni nu înțeleg cum unii oameni au votat un candidat care nu a dat seama de primul mandat și nu le-a spus nimic!

Pretenții de nou început le lansează de obicei ignoranții și impostorii. Desigur, este mereu imaginabil un nou început în istorie, doar că, în practică, iese pe dos. Miloșevici și Chavez sunt exemple recente, după ce alții au inițiat linia pentru ultimul secol. Eșecurile antrenează însă milioane de nevinovați în suferințe, drame și tragedii!

Strategia integrării democratice a cetățenilor – care include recunoașterea demnității fiecărei persoane, meritocrația și formarea voinței politice prin dezbatere publică – a dat oriunde rezultate incomparabile cu cele ale strategiei “războiului meu” și segregării. Crearea Statelor Unite, exemplara refacere postbelică a Germaniei, tranziția spre societăți deschise în Europa Centrală sunt dovezi impunătoare. În fapt, nu ești mai bun liberal urându-i pe alții și lovindu-i cu indiferent care mijloc. Dimpotrivă!

Stat nu înseamnă “lupta” cuiva, nici scoaterea din țară a celuilalt, nici “victorie” în disprețul civilizației. Spinoza a atras atenția că “scopul ultim al statului nu este dominația”, ci „dimpotrivă, a elibera individul de teamă, pentru a trăi atât cât este posibil în siguranță” (citez aici din Atila Ozer, L’EtatTextes choisis, Flammarion, Paris, 1998, p.105). Montesquieu amintea că “un om ale cărui cinci simțuri îi spun fără încetare că el este totul, și că alții nu sunt nimic, este, în mod natural, leneș, ignorant și lacom” (p.69). Nietzsche a avertizat că incapacitatea de a dezbate public chestiuni de interes general distruge statul.

Tocmai ca urmare a neînțelegerii statului se trăiește în acești ani  în România o degradare pe care o constată oricine rămâne lucid.  Structurarea “bananieră” a economiei, încălcarea dezinvoltă a Constituției , stat mai securist decât oricând, tembela confuzie a valorilor, politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii, lăcomia și fuga de dezbatere publică au devenit embleme. În cele mai multe țări, se controversează, dar se inovează susținut. România își pierde timpul cu inși depășiți de funcții și își reduce de la o zi la alta atuurile. Într-o perioadă plină de oportunități, ea a ajuns să se repete în neputință.

Se poate declara un nou început, dar nu l-au dat niciodată nici amatorismul, nici incultura, nici reaua credință. De aceea, se ridică întrebarea: spre ce împing decidenții actuali statul român?

Diviziunea clasică – dictatură, democrație, oligarhie – nu mai funcționează în România anilor pe care-i trăim, căci s-a apucat vizibil pe o altă cale, tot perdantă. Aceasta este calea unui autoritarism incult și a unei birocrații necompetente și rapace, care își află tot mai puține înrudiri istorice. În diviziunea clasică, decidenții știau ce fac. La noi, în ultimii ani, s-a atins un nivel atât de rudimentar al înțelegerii statului    încât se iese din diviziunea clasică.

Nici ceea ce au făcut până acum, nici pregătirea, nici cultura, nici simțul dreptății și integritatea, nu-i recomandă pe cei ajunși azi la decizii pentru un nou început. Iată doar câteva probe.

Dacă tot se vorbește de istorie, atunci de ce a fost pulverizat Centenarul din 2019? Nimic durabil nu a rămas în urmă, nimic memorabil din partea “președintelui”, afară de atacarea “penalilor” și clamarea “asaltului contra justiției”. În situația în care atacatorul nu este mai puțin penal decât “penalii” și în care nu a putut prezenta nici un argument factual al “asaltului”! „Justiția” carpatică a și rămas una dintre cele mai injuste de pe continent, de care orice țară și-a ferit cetățenii cu orice preț.

Tot mai clar, “justiția” este privită de “președinte” prin interese, de fapt, personale. Acestea nu au legătură cu interesul public al românilor de a vedea că și în țara lor justiția este demnă de încredere și nu servitoarea cuiva. Nici nu pare ca “președintelui” să-i fie clară distincția între interesul personal, interesul unui grup ce-i agreează aberațiile și se dă drept public, și interesul public.

Servirea persoanei pare să fie în statul român de azi criteriu de evaluare. Altfel, nu s-ar fi făcut din ordinele de stat ale țării, precum recent, premii pentru dărâmarea unui guvern, organizarea unei false “dezbateri”, scrierea unui “proiect” etc. Cineva din afara țării îmi atrăgea atenția că sunt puține personalități reale, cu contribuții venind din propriile puteri, în lista „prezidențială”, prin care ordinele de stat se degradează perceptibil la rang de tinichele pentru servicii benigne.

Un “păcat originar” se leagă, din capul locului, de “președinte” și de parașutații săi în funcții. Este vorba de încălcarea legitimității în răsturnarea cu mijloace oculte a majorității votate la alegerile parlamentare din 2016, pentru a instala, în cele din urmă, ceva de uz personal – “guvernul meu” de azi. Numai că, fără legitimare, cum știm bine de la Max Weber încoace, nu există stat la propriu. În Europa actuală se cunoaște acest adevăr, încât asemenea meschinării nu se practică.

În plus, potrivit tuturor indiciilor, după 2016 nu a mai fost nimic curat în materie electorală. Nici alegerile europarlamentare, amputate de orice discuție publică, dar cu numărătoare controlată a voturilor, nici referendumul insignifiant, lipit șmecherește de alegeri, nici alegerile prezidențiale, cu prefabricări și diabolizări străine de civism nu țin de demnitate și de democrație! Să nu mai fie posibile alegeri curate în România actuală?

La aceste situații se adaugă necunoașterea de către “președinte” a unor noțiuni simple. Faptul că citește pompos banalități și că a refuzat obstinat orice dezbatere electorală atestă, dincolo de pretexte, că nu face față unei dezbateri propriu-zise.

Vineri, 6 Decembrie, 2019 - 12:07

Ion Antonescu, 29 octombrie 1942, Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept?

Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

 Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.  

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”;  risipa avutului public ; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că  atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului .

 

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda;  ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român ; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare;  introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase  etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

 

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă –  încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii .

 

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

 

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

 

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că  nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic” , ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la  domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem .

 

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

 

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.  După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat.

 

 Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi . Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

 

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?  Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului.

 

 Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

 

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

 

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun . Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.  Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

 

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump . Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

 

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte  organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică , cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu  trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca , la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

 

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”.

 

~ ( Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221 )

Duminică, 1 Decembrie, 2019 - 14:28

Așa zisele alegeri prezidențiale din 2019, ca și cele europene care le-au precedat, precum și asemenea celor parlamentare care le vor urma în 2020 (alegerile locale sunt adesea admise chiar și în sistemele dictatoriale sau în colonii) au fost un fals monumental. Ele nu au fost nici libere nici corecte. Dar nu este nimic neobișnuit sau ilogic în asta. Un stat lipsit de suveranitate nu are de ce să organizeze astfel de alegeri; și nici nu îi este permis să le organizeze.

ALEGERILE CA PLEBISCIT ÎN FAVOAREA RENUNȚĂRII LA SUVERANITATE

 Popoarelor din colonii, sau mai exact elitelor lor, li se permite accesul la civilizația materială a metropolei, dar nu și la decizia politică. Se întâmplă azi în România. Românii nu mai iau decizii politice. Cei care încearcă, merg la pușcărie.

Unii se străduiesc acum să facă analiza recentului exercițiu electoral. Alții vor să anticipeze viitorul actualei guvernări, impusă prin manevre de culise incluzând apelul la agenții sub acoperire, exploatarea trădării, șantajul și mita, împotriva votului popular exprimat la alegerile din 2016.

Pentru mine ambele exerciții sunt inutile. Tot ceea ce este de spus despre ceea ce tocmai s-a încheiat, a fost spus dinainte, în strădania de a infirma prognozele. Nu a fost să fie. Comportamentul românilor nu a fost modificat cu o iotă, indiferent de consistența și gravitatea avertismentelor. Ceea ce deja se întâmplă și urmează a se întâmpla din punctul de vedere al guvernării, a fost deja descris cu anticipație și era știut. Nu mai este nimic de comentat. Totul este doar de suportat.

 

Cu titlu de sinteză retrospectivă voi aminti principalele mele observații făcute în lunile anterioare evenimentelor pseudo-electorale din noiembrie 2019.

 

  1. În marja minimă de libertate îngăduită, românii nu au fost chemați la alegeri prezidențiale, ci la un plebiscit în cadrul căruia li s-a cerut să valideze sau invalideze renunțarea la suveranitatea statului. Au validat-o. În acest context s-a ratificat și teza potrivit căreia, prin aderarea la UE, România nu s-a limitat doar la delegarea exercițiului unora dintre atributele suveranității sale, ci, pur și simplu, și-a cedat definitiv suveranitatea; fie și numai parțial, dar ... în părțile esențiale. De aici decurge restul: statul polițienesc, politicile antisociale, cedarea de avuție națională, depopularea țării, anularea identității naționale. La ce altceva ne putem aștepta?
  2. Indiferent cum am califica evenimentele din decembrie 1989, este clar că ele au revoluționat sistemul politic românesc asigurând, printre altele, trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, precum și de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă. Aducerea în fața justiției a revoluției din 1989, prin liderii săi principali, reprezintă fundamentul delegitimării regimului politic instaurat în anii 1990 și justificarea contra-revoluției cu treizeci de ani mai târziu. Pe acest fundal, plebiscitul de la 24 noiembrie 2019 a aprobat, odată cu renunțarea la suveranitate, trecerea de la democrație la oligarhie.
  3. Pe 24 noiembrie 2019, nu s-a pus problema alegerii răului celui mai mic, ci aceea de a împărți puterea între polii răului, astfel încât relele opuse să se limiteze unul pe altul. S-a preferat sau s-a ajuns, prin neatenție sau neputință, la concentrarea puterii într-o singură mână. Obținerea puterii absolute deschide drum abuzului absolut.
  4. În România nu (mai) există partide de stânga și de dreapta, ci numai uniuni de clanuri corupte care au voit fiecare să stăpânească de manieră absolută statul polițienesc ilegitim; așa numit „paralel”, dar mai corect definit ca „subteran”. Ciocnirea dintre aceste uniuni de tip mafiot a deconspirat mecanismele și modul de operare a acestui „stat-cârtiță”, care, asemenea oricărei cârtițe, prin simplul fapt al scoaterii la lumină, și-a redus capacitatea distructivă.
  5. Prin efectul concentrării de putere, statul oligarhic subteran s-a salvat și s-a impus devenind suprateran și ascunzându-și justițiar-autoritarismul sub haina populismului pseudo-democratic. De acum avem un regim oligarhic decorat cu simboluri democratice (printre care și partidele politice reziduale – PSD și PNL – sau cele artificiale – USR, Plus, ProRomânia – imposibil de reformat). El a fost instalat cu sprijinul unor puteri străine și va dura cât îl vor accepta ele.
  6. O realitate socio-economică ambiguă, a frustrat întreaga comunitate națională românească și, pe linia mentalităților sale tradiționale (autoritariste și egalitariste), a polarizat-o de manieră radicală, împingând în mare parte electoratul de dreapta spre neofascism iar pe cel de stânga spre neo-marxism, atât de departe încât extremele au ajuns să se atingă și să se întrepătrundă.
  7. În România actuală, competiția dintre stânga democrată și dreapta democrată nu mai există. Această confruntare s-a internaționalizat, ea regăsindu-se exclusiv în lupta acerbă dintre globalism și suveranism, respectiv dintre hegemonii globali (inclusiv oculta corporatistă supranațională) și supușii lor neocoloniali. Trădarea (pseudo)elitelor politice interne (ceea ce include și eliminarea, în special sub pretextul luptei împotriva corupției, a adevăratelor elite naționale) oprește implicarea României în această luptă de partea suveranismului.

 

Acesta este rezumatul lucrurilor deja spuse sau care sunt evidente. Este limpede că tot ceea ce urmează se învârte în jurul ideii de recuperare a suveranității. Iată de ce orice discuție cu sens trebuie să plece de la situația externă, marcată de rivalitățile puterilor neocoloniale și de globalizarea capitalului, și să cerceteze modalitățile de organizare a luptei pentru redobândirea suveranității naționale.

 

 

ROMÂNIA ÎN OCHIUL URAGANULUI GEOPOLITIC GLOBAL

 

În plan extern, România postcomunistă și-a sprijinit strategia de securitate pe patru piloni: parteneriatul strategic cu SUA, NATO, UE și sistemul de cooperare regională (compus dintr-un ansamblu de structuri în format bilateral, trilateral și multilateral). Acestora li s-a adăugat și relația strategică cu China, din păcate definită cu multiple ambiguități, marcată de o nesfârșită alternanță de avansuri și reculuri, și sufocată de ineficiență structurală (de care vinovată a fost partea română).

 

Sistemul de cooperare regională s-a prăbușit relativ repede. El a fost privit mereu de Germania și chiar de Franța ca fiind „anti-european”; adică anti UE și mai exact împotriva hegemonismului franco-german, subminând capacitatea Berlinului și Parisului de a tranzacționa geopolitic cu Moscova. La fel cum au fost privite de primadonele profitoare ale UE și porțile deschise Chinei de către statele membre din estul danubiano-pontic.

 

Trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia i s-a adăugat la scurtă vreme Moldova, a fost destructurată prin efectul Maidanelor kievene, aparent pro-occidentale dar în realitate puse în slujba unei înțelegeri cel puțin tacite dintre Berlin și Moscova privind partajarea Ucrainei. Așa cum rezultase ea din destrămarea pripită a URSS, Ucraina era prea mare atât pentru ambițiile europene ale Germaniei cât și pentru cele globale ale Rusiei. „Formula Steinmeier”, consacrată în formatul Normandia (negocieri între Germania, Franța, Rusia și Ucraina privind soluționarea crizei Dombasului și scoaterea de pe agendă a anexării Crimeii, dacă nu chiar validarea ei) prevede un soi de federalizare a Ucrainei care cel mai probabil va muta frontul războiului civil din estul în vestul țării, unde pacificarea se va realiza de Occidentul european prin închiderea robinetului financiar și transformarea zonei în hinterland al UE. Centrul Ucrainei va rămâne o zonă-tampon între frontul euro-german și cel ruso-asiatic, „vecin iubit de-a pururi, dar membru niciodată”.

 

Lucrurile s-au desfășurat cam la fel cu Moldova. „Dezoligarhizarea” țării s-a realizat prin „moldovenizare”, ca formă evoluată a „transnistrializării”. Oligarhizarea era, vezi Doamne, efectul afinității cu România cea coruptă. Ceea ce România a adus Moldovei a fost, chipurile, excepționalismul corupției românești, iar nu democrația, statul de drept și bunăstarea. Lupta împotriva corupției a fost echivalată astfel cu refuzul identității culturale și geopolitice românești. Tot Europa germană s-a ocupat de această inginerie geopolitică; facilitată, desigur, și de neinspirata și inconsistenta, mioapa și lașa politică moldavă a Bucureștiului. Strigând, alături de SUA, că influența rusească pătrunde în Moldova (ca și în România) pe poarta corupției (ca și când corupători occidentali nu ar exista), Berlinul a lăsat această influență să intre pe fereastra anticorupției. Diplomația americană a căzut în capcana germană și a achiesat la un pact tripartit (Germania / UE, Rusia, SUA) care a ridicat un zid rusesc pe Prut.

 

Renunțând practic, de voie de nevoie, la trilaterala sa cu Ucraina și Polonia, România s-a implicat într-o trilaterală mai problematică din cauza lipsei de contiguitate teritorială, cu Polonia și Turcia. Pirueta neo-otomană a premierului Erdogan, implicând o adevărată antantă cordială între Ankara și Moscova, a lăsat nu numai NATO fără acoperire în flancul sud-estic și pe frontul medio-oriental, ci și amintita trilaterală în aer. Triunghiul Rusia-Turcia-Germania (în cadrul căruia Berlinul toarnă fățarnic gaz pe focul „derapajelor democratice și geopolitice” ale Moscovei și Ankarei numai pentru a le pune în cap Washingtonul și a nu le permite un acord cu acesta), rămâne viabil și tot mai solid la Marea Neagră, așa cum avertizam încă de la începutul anilor 2000, prinzând România într-o poziție cât se poate de inconfortabilă, cu un picior în tabăra americană, cu limba scoasă spre Kremlin și cu spatele (încovoiat) spre Europa germană. În consecință, la Marea Baltică, Polonia își caută drumul singură, decuplându-se treptat dar ferm de România și baleind între Germania, Rusia și SUA. 

 

Întâmplător sau nu, în acest context, Bulgaria (care nu mai dorește baze militare NATO pe teritoriul său) și Serbia (care nu le-a dorit niciodată) au dat semne de apropiere tot mai accentuată față de Rusia. De câțiva ani, deja, Ungaria, împinsă de aspirațiile sale naționale, incompatibile cu globalismul euro-atlantic (și nu neapărat compatibile cu interesul național românesc), se deplasează tot spre estul euro-asiatic suveranist. În ochiul acestui uragan național, căruia îi adaugă aportul lor de energie și state precum Polonia, Cehia, Slovacia, Grecia sau Italia, România rămâne singura globalistă. Un contratimp foarte caracteristic pentru istoria sa.  

 

Bucureștiul s-a alăturat și „inițiativei celor trei mări”, de inspirație americană, care este cea mai recentă expresie a strategiei proiectelor comune regionale ca factor de securitate. Dacă asemenea structuri au trezit ostilitatea Berlinului atunci când au încercat să materializeze idei locale, aceasta din urmă a fost de natură să producă cu atât mai multă indispoziție cu cât era expresia intenției SUA de a ridica o stavilă în calea realizării unui alt Pact Ribbentrop-Molotov.   Prinsă, astfel, în focul controverselor americano-germane, România a încercat să joace la două capete și cu Washingtonul și cu Berlinul, pentru a cădea, așa cum se întâmplă, de regulă, între luntrii.

 

Îndepărtarea Turciei de NATO, coincide cu îndepărtarea Marii Britanii de UE. Aceasta reduce influența SUA în UE (ca să nu spunem că exclude America din Europa) și lasă mână liberă tandemului franco-german pentru desprinderea UE din legătura sa strategică transatlantică. Proiectul unei armate europene, la care România a aderat cel puțin declarativ, astfel cum este conceput la Paris și la Berlin, nu este un pas pe drumul către o federație europeană de state națiune, ci pe acela către un imperiu european dominat de Germania (cu conivența Franței, mai degrabă neo-mussoliniană, decât neo-napoleoniană), în care statele naționale, în special cele estice, sunt condamnate la dispariție.

 

Din punct de vedere politic, supusă regimului MCV și lăsată în afara spațiului Schengen, România este un membru de rang secund al UE. Recent, Comisia europeană a dat semnalul decuplării României de Bulgaria. Simultan, procesul integrării Balcanilor de Vest în UE a fost oprit. Aceasta constituie o schimbare de abordare cu caracter strategic. României i se acordă astfel, pentru prima dată, un statut diferit (și inferior) față de cel al Bulgariei, care pare a o plasa în fapt undeva între membrii cu drepturi depline ai UE și statele candidate din vecinătatea balcanică a acesteia. Ce i se rezervă de fapt României? În nici un caz garanții de securitate.

 

 

SCENA ESTE PREGĂTITĂ PENTRU DEZMEMBRAREA STATULUI ȘI DISPARIȚIA NAȚIUNII

 

Să privim puțin și către fluxurile economice europene. Principalele investiții se opresc pe Carpați. Coridoarele de transport europene (în special autostrăzile) nu trec Carpații. Dezvoltarea relativă a Transilvaniei, sprijinită de Europa germană, și arierarea Moldovei, lăsată într-o relativă sărăcie, creează frustrări la nord și la est, care se decontează în sudul valah.

 

Analizați harta distribuției votului la ultimul scrutin prezidențial: Ardealul și Moldova împotriva Munteniei. La aceasta contribuie și inducerea în mentalul colectiv al românilor ardeleni a unui complex de superioritate față de „miticii dâmbovițeni”. Simultan se resuscită vechile resentimente moldave la adresa valahilor, vinovați de a fi anulat cu viclenie perspectivele propășirii autonome a moldovenilor.

 

Sistemul bancar românesc se reduce la CEC (pusă acum și ea pe lista privatizărilor). Celelalte bănci sunt filiale ale unor instituții financiare străine care, simțind, desigur, că viitorul României ca stat suveran și unitar este incert, au încetat creditarea investițiilor apte a duce la dezvoltarea economică a națiunii române, pompând în schimb în afara țării avuție națională românească.

 

Într-o situație similară se află și sistemul energetic românesc. Privatizarea Hidroelectrica îi va da ultima lovitură. României i se impune prin presiuni politice externe, renunțarea, fără nici o compensație, la securitatea sa energetică, pentru a oferi securitate energetică statelor central și sud-est europene, spre satisfacerea jocurilor geopolitice ale actorilor globali.

 

Readucerea acasă a emigranților economici (așa numita diasporă) nu este nici pe departe un obiectiv al UE și al guvernelor românești sprijinite de aceasta. Dimpotrivă, politicile de austeritate antipopulare vizează încurajarea emigrării românilor (albi, instruiți, harnici, inventivi și puțin pretențioși) în Occident, lăsând loc pe actualul teritoriu românesc, bogat în resurse naturale, pentru emigranții extracomunitari (din afara UE) necesari Europei dar nedoriți ca rezidenți în statele națiunilor ei imperiale. România poate fi organizată, în fine, și ca ghetou al romilor sau al altor comunități etno-culturale europene pe care noul Sfânt Imperiu Roman de origine germană nu vrea sau nu poate să le integreze. Așa cum s-a mai încercat cu câțiva ani în urmă.

 

Procesul dezmembrării României sau al reducerii ei la o realitate simbolică, include un atac viguros împotriva BOR. El este iminent și va exploata apatia credincioșilor ortodocși, inapetența pentru implicare politică a ierarhiei bisericești, de principiu neutră în relația dintre victimă și agresor, ca și înclinația către a zidi lăcașuri de cult în locul zidirii de suflete creștine. Succesul demersului este predictibil atât timp cât milioane de creștini declarați nu au ieșit să voteze pentru consacrarea constituțională a familiei creștine, alte milioane au votat pentru scoaterea iertării în afara legii și toate aceste milioane au susținut plebiscitar ura împotriva suveranității naționale.  

 

În asemenea condiții, mai este UE un stâlp de rezistență pentru securitatea națională a României? Cu siguranță, nu.

 

Mai rămâne doar SUA, căci NATO cu adevărat este în moarte clinică, activarea în caz de nevoie a articolului 5 al Tratatului de la Washington fiind de acum o simplă iluzie, după cum iluzorii sunt așa zisele forțe multinaționale deplasate pe teritoriul României spre a-i asigura chipurile apărarea. (La București, de exemplu, își are sediul un comandament „multinațional” la nivel de brigadă, căruia îi lipsește tocmai... brigada pe care să o comande în caz de nevoie.) Înarmată cu echipament depășit fizic și moral, România nu ar putea face față unui atac din partea Rusiei, chiar dacă am da pe arme contravaloarea tuturor pensiilor și salariilor încasate azi de bugetarii români. Noroc că Rusia nu are nici un interes să ne atace, putând rezolva mai simplu, mai ieftin și mai eficient toate problemele pe care le are cu ineptele guverne bucureștene, pe calea războiului hibrid sau cu mâna „aliaților României”.

 

Revenind la SUA, ei bine, aceasta și-a pierdut interesul strategic în România. Pentru Washington este mult mai profitabilă o înțelegere strategică cu Rusia, decât continuarea unui război al nervilor cu aceasta pe frontul românesc. Așa se explică și absența americană din „alegerile” prezidențiale românești, ca și abandonarea guvernului PSD, al cărui control îi fusese cumva cedat de către actorii vest-europeni. Faptul că Germania și-a apropriat în România, Președintele, Guvernul, justiția, comisarul european și mare parte a serviciilor de informații românești, arată nu capacitatea competitivă a Berlinului, ci abandonul Washingtonului, preocupat de atingerea altor obiective.

 

 

ÎMPOTRIVA DISPARIȚEI SE IMPUNE RESUSCITAREA ”FACTORULUI INTERN”

 

Iată problemele! Pe lângă ele, refondarea PSD, limitarea efectelor incompetenței și trădării PNL sau neutralizarea extremismului globalisto-populist al USR, sunt simple glume diversioniste. Cum se pot realiza acestea? Reciclând gunoiul? Vânturând vântul? Imposibil.

 

Cum putem rezolva, însă, problema primordială a suveranității, uitând de actualele partide politice? Votul nu mai este o soluție. El ne mai este îngăduit numai întrucât prin vot nu putem schimba nimic.

 

Curând (probabil în câțiva ani), o parte semnificativă a românilor (inclusiv unii dintre iohaniștii sau useriștii de azi), edificați și exasperați, va trece la proteste publice împotriva statutului colonial al României. Aceasta va duce la oficializarea dictaturii și va accelera procesul de dezmembrare a țării.

 

În acel moment toată speranța se va lega de „factorul intern” reprezentat de grupările patriotice ale instituțiilor de forță încă active pe teritoriul românesc. Spre acestea va fi necesar să ne îndreptăm în perioada următoare și acolo să ne organizăm în vederea unei renașteri naționale; pentru a declanșa o reconquistă și un risorgimento românești.

 

Dacă nu o vom reuși, istoria va consemna dispariția altui popor de pe harta lumii – nefericitul popor român. Nu ar fi primul caz de acest fel.

 

La mulți ani frați români! La mulți ani scumpă Românie! 

Marţi, 26 Noiembrie, 2019 - 12:18

 

Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor.

S-a articulat chiar o interpretare. Vor avea de suferit, afirmau cei care au conceput la origine tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă, țările care se lasă în seama trecutului și nu fac democratizare la lumina zilei (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions About Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986, p.65). La rândul meu, în prelegeri susținute la München și Viena (vezi A. Marga, Die kulturelle Wende..., Cluj University Press, 2004, pp. 497-526), am argumentat că, în absența culturii, progresele în economie și democratizare vor fi împiedicate.

Confruntarea electorală este, oriunde, un indiciu concludent al nivelului cultural, al culturii civice și politice în primul rând. Așadar, putem să privim campania electorală din 2019 conduși de întrebarea: câtă cultură au etalat actorii?

Asemenea întrebări sunt de pus fără ezitare de fiecare dată după alegeri prezidențiale. Mai ales în România, unde  – prin efectul cumulat al încălcării Constituției, al tradiției de slabă informare a cetățenilor și al supraviețuirii „statului paralel” – în funcția de președinte sunt concentrate puteri mai mari decât oriunde în Europa. Desigur, în dauna unei democrații sănătoase!

În România, ne place să o spunem sau nu, societatea se pune imprudent la dispoziția unei persoane, ca în nici o altă țară civilizată de azi. Faptul devine grav atunci când în această funcție ajung inși care nu pot convinge populația cu merite, valoare personală și proiect, căci acestea lipsesc. Iar în absența acestora, funcția se exercită în forma unui autoritarism rural, abuzându-se de cadrul legal și subordonând serviciile secrete și justiția.

Desigur, în 22 decembrie 1989, și România a proclamat, ca respect suprem de sine, voința politică de întruchipare a democrației – o democrație pluralistă, în care fiecare cetățean să-și regăsească aspirația de a-și construi viața conform vederilor sale. Nu s-a ajuns chiar la „democrația curată” de care s-a vorbit în 1918, dar se țintea măcar o democrație în care să nu se mai repete concentrarea de putere în mâinile vreunui păcătos incapabil și samavolnic, care a fost atât de păguboasă în trecutul României.

De obicei, atunci când se examinează ce a rezultat din campanii electorale, preocupă distribuții de voturi. Numai că distribuțiile nu spun cum s-a ajuns la ele, nici dacă societatea își regăsește nevoile în ele și nici ce viitor se prefigurează. Scorurile electorale, oricare ar fi, pot fi divergente cu aspirațiile societății. Mai ales atunci când votul este extins la persoane care nu trăiesc în țară și, prin forța lucrurilor, pot fi mai ușor dezinformate! De aceea, la întrebarea privind rezultatele alegerilor, trebuie adăugată întrebarea „cum au fost ele posibile?”.

Întrebarea „cum a fost posibil?” angajează chestionarea culturii competitorilor. Aici nu este vorba, cum minți sărace se grăbesc să susțină, de a lua partea unuia sau altuia dintre aceștia. Ca cetățeni, putem gândi mult mai profund decât vulgarul sau-sau. Aici este vorba de adevăr – de adevărul care precede sau-sau-l. Sau ar trebui să le preceadă!

Cu excepția câtorva articole, de care se și abuzează, Constituția actualei Românii este una liberală și democratică. Baza ei normativă o formează doctrina libertăților și drepturilor individuale, mai larg spus, liberalismul democratic inspirat de tradiția democrațiilor occidentale. De aceea, și Constituția României pretinde, înainte de orice, legitimarea democratică a acțiunilor.

Prima mea observație este aceea că legitimarea ca parte a democrației nu s-a mai discutat. Nici un partid nu a tematizat-o. Mai mult, pe parcursul pregătirii momentului electoral, s-a produs cea mai brutală încălcare a legitimării după 1989: președintele, asistat de noua Securitate (până și unul dintre cei mai vechi liberali era îngrijorat deunăzi de amploarea poliției politice în regimul actual!) și sub amenințarea „justiției” instrumentalizate, a înlocuit majoritatea votată de cetățeni la alegeri parlamentare cu „guvernul meu” – un guvern de extracție vizibil dubioasă. Iar mai nou, oamenii președintelui au pus singura sa „realizare în cinci ani de mandat” în seama a ceea ce a dorit „partidul popular european”!

Nu discutăm acum evidentele încălcări ale legii. Dacă procuratura ar acționa  imparțial, cum îi cere Constituția, ea ar reacționa, ca în orice altă țară europeană. În România actuală ceva normal nu pare însă posibil! În nici o democrație europeană nu s-a ajuns la grotescul „guvernului personal”, în dauna guvernului pe care țara și-l dă prin alegeri parlamentare, și la răsturnarea de majorități parlamentare în funcție de dorințe din afara țării respective.

A doua observație este penuria de propuneri adresate cetățenilor  în competiția electorală. Adevărul este că, după programul usl din 2012 și cel al psd din 2016, nu s-a mai lucrat la programe propriu-zise, încât alegătorul să știe între ce alege. Se pare că nu mai există nici competența necesară. S-a vorbit de „proiecte” mai curând insipide și ofensatoare, gen „România normală” sau „România educată”, care vor fi scrise poate, de alții, undeva, cândva.

Viclenia este rudimentară – se știe că unde nu este program pus în circulație, nu poate fi nici tragere la răspundere. Nicicând după 1989 nu a avut loc o asemenea înșelare a electoratului cu vorbe goale.

Degradările de acest fel sunt și efectul descompunerii liberalismului, la care asistăm de câțiva ani. Deveniți „populari” peste noapte, ca nicăieri,  „liberalii” nu mai apără libertățile și drepturile, ci se preocupă de încarcerarea rivalilor. Democrația îi interesează mai puțin decât slujirea unui conducător de ocazie, inclusiv în aberații. Liberalismul carpatic a devenit cam securist.

După ce, în 2000, au  trădat Convenția Democratică și au generat daune democratizării,  „liberalii” carpatici își trec în cont două contribuții la instalarea de regimuri anacronice. Ei au pus umărul la instalarea, în 2004, a unui regim pe care aveau să-l considere „dictatură provincială”, iar acum, în anul de grație 2019, pavează calea unui autoritarism butaforic, dar periculos prin inepțiile anunțate: „conducerea” din afară a guvernului, „controlarea” parlamentului, „eliminarea” de partide, „promisiunea” de a împiedica existența unor partide ce i-ar reprezenta pe alegători,  consolidarea desemnărilor personale. Inepții evident opuse liberalismului democratic al Constituției!

A treia observație pe care o fac se referă la conceperea politicii. În România, în ultimii cinci ani, s-a pierdut înțelegerea politicii ca promovare a interesului public. Politica matură a fost înlocuită cu preocuparea de a obține voturi cu orice mijloc, fie și prin falsificări, numărătoare militarizată și reluarea proceselor politice. Preocupă infim mărimea sărăciei, anvergura suferințelor, respectarea Constituției și alte teme grave in România de azi! Obsesia este să se facă referendumuri de doi bani, manipulări ale populației și alegeri de bâlci pentru a strânge prostește un șurub depășit de istorie. O combinație de „acțiune directă” și antagonizare a oamenilor, de George Sorel și Carl Schmitt, altfel spus, de tradiții murdare, a fost luată la Cotroceni drept politică. Caragiale, dar și literatura absurdului ce l-au urmat au fost trimiși la muzeu!

A patra observație se referă la furtul startului și la furtul ulterior. Unii  candidați au respectat legea, dar tocmai cel care trebuia să dea exemplu a aruncat-o peste bord. De trei ani, de la înfrângerea din singurele alegeri din mileniul actual necontestate, cele din 2016, președintele a făcut doar campanie electorală, evident ilegal. Nu a exprimat vreo propunere – pesemne nu are. Gesturile sale sunt de un primitivism fără egal în spațiul european: refuzul numirii de miniștri, păstrarea de demnitari nelegitimi și obstrucționarea meschină, ca nu cumva rivalii să-și aplice programul! „Lupta” sa nici nu era de fapt cu vreun partid, ci cu Constituția, democrația și lumea civilizată! Dacă citim rezoluțiile Curții Constituționale, care, ca în orice stat, s-a exprimat pe temeiuri de drept, avem tabloul unei situații dezolante, roase de incultură.

A cincea observație se referă la refuzul dezbaterii publice. Cu orice pretext, decidenții de astăzi au evitat ceea ce constituie oxigenul regimurilor democratice – dezbaterea argumentativă, publică, a chestiunilor de interes public. Este de presupus că președintele a refuzat dezbaterea căci nu face față unei dezbateri propriu-zise.

În schimb, sub incitările acestuia, s-a recurs din timp la ideea lui Carl Schmitt de stârnire a unei „mișcări”, aparent preocupată de societate, dar inaptă de o argumentare rațională, care a ocupat ecranul. Această mișcare a fost socotită sursă de drept și a făcut imposibilă dezbaterea publică a oamenilor maturi. Pe de altă parte, rețelele electronice de socializare s-au folosit avan în România actuală nu ca oportunitate a extinderii dezbaterii în interes public, ci ca mijloc de a o fractura și bloca.

A șasea mea observație este revenirea la teme și tehnici ale anilor treizeci ca niciodată în perioada postbelică. Am semnalat fenomenul mai de mult (vezi A. Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Între timp, el s-a extins. „Distrugerea” social-democrației,  încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare, dosariada, efortul de câștigare de alegeri nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări, desconsiderarea religiei, exaltarea statul de drept în dauna drepturilor, înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”, invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală sunt doar câteva ilustrări.

Cantitatea de minciună în societate a sporit în ultimii cinci ani mai mult ca altădată. Pretind „salvarea statului de drept” tocmai cei care l-au torpilat – iar probele sunt la îndemână. Revendică „salvarea prestigiului țării” tocmai aceia care l-au erodat cel mai mult – vorbind chiar de „incapacitatea” acesteia. Se pretind merite care nu există, dar nu se văd fapte care țin de ceea ce juriștii americani numesc „președinția africană”.

„Diversiunea etnică” de cu ani în urmă nu a mai existat în recenta campanie electorală. Pe bună dreptate, nu etnia a contat, ci faptele persoanelor. Publicații de prim plan din Europa au vorbit de  „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „lipsă de idei în politica externă”. Unii consilieri mărturiseau că nu se pricepe Constituția sau, cum a fost cazul comerțului cu tinere, nu se iau în seamă rapoartele.

În orice caz, cetățenii și-au dat seama că prostia și reaua credință nu sunt împărțite etnic pe pământ.  Nu etnia cuiva a fost vreun moment în discuție. În discuție au intrat nepriceperea și ilegalitățile din România actuală, care, din nefericire, sunt singulare în Europa.

Bunăoară, se declară acum răspicat nu celebrarea, ci confiscarea revoluției prin care au fost înlăturate, în 1989, regimul Ceaușescu și puterea partidului comunist. După ce tocmai procurorul general „al casei” îi acuză oficial pe revoluționari de încălcarea legii! Cu aceeași impostură, pretind „apartenență la Europa” inși care distrug valorile europene ale pluralismului și dreptății. Simpli politruci, care încalcă drepturi și libertăți democratice, se dau acum „democrați”, ca și cum democrația este o cârpă bună la orice.

A șaptea mea observație privește desfigurarea instituțiilor. Nici o instituție majoră (procuratura, serviciile secrete, universitatea, parlamentul etc.) nu mai funcționează astăzi conform sensului prevăzut în Constituție. Meritocrația, câtă a fost, a fost lichidată, în favoarea cohortelor de neisprăviți aduși să decidă. Dacă cetățenii ar putea privi în datele profesionale și civice ale decidenților de acum, de la vârf până jos, s-ar îngrozi.

Nu s-a ajuns în nici o țară civilizată de azi la „mediocrație” (iau termenul precum Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2016, ca antonim al meritocrației)  atât de organizată. Flămânzi de funcții și bani, tot felul de inși care nu și-au isprăvit pregătirea și nu au vreun merit  în apărarea interesului public sunt gata de orice încălcare a legilor și a cutumelor democratice. Recordul atins la Bistrița, când s-a pus în seama voinței lui Dumnezeu promovarea candidatului, rămâne emblematic pentru incultura cu care avem de a face. Foarte probabil, trăim în acești ani cea mai gravă confuzie de valori  de după anii cincizeci.

A opta observație se referă la recursul pe șleau la mijloace oculte de eliminare a rivalilor. Pare să fie prima oară când s-a recurs  la eliminarea organizată a rivalilor de pe traseu, încât să nu mai rămână nimeni competitiv. Este o listă lungă, pe care oricine o poate reconstitui.  “Aranjamentul bate regulamentul”, spunea cu ani în urmă un ilustru ierarh de astăzi. Acum, se poate spune: „șantajul din umbră bate drepturile”.

De aceea, am spus și reafirm: se pot, cum se vede, prefabrica alegeri, se pot câștiga alegeri, dar contează și pe ce cale au fost ele câștigate. Fără pregătire, fără proiect și  fără prestigiu dobândit prin calități naturale, nu se obține încredere, iar fără încredere nimic nu iese. Unde nu-i cultură nu iese decât ceea ce a fost sau se distruge și acela.

Societatea românească de astăzi nu și-a regăsit problemele adânci și îngrijorătoare în alegerile prezidențiale recente. În nici o altă țară din Europa ultimilor ani nu s-a discutat mai puțin ce trăiesc și ce vor cetățenii. Niciodată o campanie electorală nu i-a ignorat mai fățiș. Niciodată într-o astfel de campanie nu s-a conturat mai puțin viitorul. Niciodată deținătorul funcției nu s-a opus atât de îndârjit dezbaterii.

Cei care am participat în acești treizeci de ani la democratizare, la reforme , la europenizare și, de fapt, orice om rămas de bună credință, nu putem să nu fim șocați de degradările ultimilor ani, imprimate de amatorism și lipsă de cultură. De aceea, în ceea ce mă privește, am și reacționat (vezi articolele “Revenirea la anii treizeci?”, 21 mai 2019; „La braț cu Mussolini, Hitler@ Company”, 17 noiembrie 2019) după ce am semnalat, într-o carte, că în România zilelor noastre s-a ajuns nu la reforme, ci la reperele stupide ale anilor treizeci. Convine sau nu, este responsabil ca acest adevăr al României actuale să fie spus.

Este responsabil și pentru că aproape fiecare ne dăm seama că România are deja, ca urmare a cinci ani de nepricepere și excursii, numeroase recorduri dramatice: cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace dintr-o țară a lumii, cel mai extins comerț cu ființe umane, cele mai slabe performanțe în domeniile inovării și creației, cea mai mare dorință de fugă din sistemul educației și o perceptibilă prăbușire în domeniul sportului, cea mai proastă justiție, cele mai multe și mai mari servicii secrete, cea mai plină de diletanți structură a statului, cea mai incompetentă conducere la guvern și președinție. Iar prin ceea ce a făcut sau nu a făcut, președintele este cel puțin coresponsabil.

"http://www.andreimarga.eu">

Luni, 25 Noiembrie, 2019 - 11:16

S-a încheiat, cu adevărat, epoca Liviu Dragnea pentru PSD. Viorica Dăncilă a încercat, din răsputeri, să arate că a înțeles mesajul alegătorilor transmis la alegerile europarlamentare, a realizat schimbări de mesaj însă, din păcate, ele nu au fost cunoscute de un număr suficient de mare de concetățeni. Se pare ca nici strategia construita de consultanti nu a fost adecvată.

Duminică, 24 Noiembrie, 2019 - 10:41

NU ALEGERI PREZIDENȚIALE, CI PLEBISCIT PREZIDENȚIAL.  Refuzul candidatului Iohannis de a dezbate împreună cu contracandidatul său ofertele electorale concurente este aberant într-un sistem democratic. El nu este aberant, însă, atunci când lupta politică se dă între acest sistem și opusul său. Când concursul nu este între candidați, ci între sisteme de organizare politică a societății

Marţi, 19 Noiembrie, 2019 - 19:09

După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țâfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, când orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vârful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată. O semnalează, har Domnului, și publicații internaționale, în care caracterizările sunt „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”. Îmi spun părerea căci în acest caz nu este politică, așa cum o înțelege lumea civilizată, nici democrația de care este nevoie pentru a fi oameni, iar Europa este cu totul altceva decât clamează limitații ei „avocați” de azi.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decât niște absolvenți oarecari (ca să rămânem eleganți!). Atât de oarecari încât un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămân în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adânci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsându-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se  afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă  creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate câmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar când nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de  inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decât Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punând întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care  îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decât el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocând o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observându-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete –  embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încât convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decât este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, când trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe când el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii  nu stau la nesfârșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încât opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărâmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mâna, spunând „nu dau mâna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată câteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stânga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni  în funcții sunt și azi , chiar  sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la  clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decât la autoritarismul  incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune,  măcar de la Goethe, trecând prin Heinrich Böll, la  Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe  că alegerile prefabricate  nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți câștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea pur propagandistică  a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decât propagandă  străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discredintează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva când președintele actual vrea câștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual  vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice?  Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă  președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați?  Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mântuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic,  șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”.  Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormântul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strângerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vânzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire.

Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin.

Sâmbătă, 9 Noiembrie, 2019 - 13:04
 A fost și prima intalnire “fata in fata” din istoria democratiei reprezentative

Disputa dintre cei doi președinți poate fi considerată și ultima de acest fel, din drumul parcurs spre „nici una”
 

 A fost prima intalnire “fata in fata” din istoria democratiei reprezentative

 

Nu mai exista serviciu de cadre la presedintie! (I.Iliescu)
Credeti in Dumnezeu, dle Iliescu? (E.Constantinescu)

 

11 NOIEMBRIE 1996

O. Andronic: Ultimul act al alegerilor prezidentiale de acum, din 1996, repeta in linii mari situatia de acum patru ani. Doi dintre cei 16 - atunci sase candidati - se vor confrunta decisiv la urne duminica, 17 noiembrie: domnul Ion Iliescu si domnul Emil Constantinescu. Reprezinta o deosebita onoare pentru noi, cei care suntem gazde in aceasta seara, si un gest de consideratie pentru dvs. faptul ca domniile lor au raspuns cu generozitate invitatiei pe care le-am adresat-o. Le multumesc de la bun inceput, asa cum am facut-o de fiecare data cand au fost prezenti in acest studio, pe parcursul celor trei luni de originala demonstratie democratica, care s-a numit “Turneul candidatilor”. intalnirea din aceasta seara poate fi considerata - si le cer permisiunea de a o face - pe drept cuvant o incununare a acestui efort de a va oferi imaginea unei oferte politice cat mai complete si mai convingatoare. Prezenta domnilor Iliescu si Constantinescu, fata in fata, a constituit una dintre cele mai fierbinti doleante ale electoratului si este sansa ANTENEI 1 de a o gazdui pe prima. Este totodata, sansa dv. de a asista la debutul unui dialog pe care il dorim cat mai serios, cat mai argumentat si cat mai sincer, in deplina concordanta cu reputatia si profesionalismul politic al celor dintre care urmeaza sa alegem peste cateva zile pe cel care va fi presedintele Romaniei pana in anul 2000. inainte de a intra in subiectul propriu-zis, am sa fac o prezentare de protocol. Domnii Iliescu si Constantinescu au fost insotiti in studio de cate un mic staff format din patru persoane: din partea domnului Iliescu - domnul Melescanu, domnul Pascu, doamna Corina Cretu, domnul Paul Dobrescu, iar din partea domnului Constantinescu - doamna Zoe Petre, doamna Mona Musca, domnul Ion Caramitru si domnul Catalin Harnagea. Vreau sa mentionez ca, pe langa marele interes pe care l-a starnit aceasta intalnire, au existat si o serie de mici suspiciuni si de propuneri care porneau de la ideea ca moderatorul aici de fata ar putea fi partinitor. Am primit chiar cu vreo doua ore in urma un fax, care spune asa: “Stimate domnule Andronic, sper ca v-ati pregatit corespunzator emisiunea de diseara in compania marelui regizor Sergiu Nicolaescu, in ambianta placuta de la “Aquarium”. Va rugam sa dati dovada de aceeasi `impartialitate` in dezbaterea din aceasta seara. CDR”. Este o gluma. Sper…
E. Constantinescu: Noi avem incredere deplina in dvs.
O. Andronic: Sper ca nu am dezmintit aceasta incredere pe parcursul celor patru prezente, pe care si domnul presedinte Iliescu, si domnul profesor Constantinescu le-au avut in acest studio.
E. Constantinescu: V-am si felicitat.
O. Andronic: Va multumesc inca o data. Stimati invitati, avem la dispozitie doar o ora, cum zice CNA, si v-as cere permisiunea sa procedam in felul urmator: daca credeti ca mai este nevoie, am doua scurte schite biografice.
E. Constantinescu: Cred ca este inutil. Credeti ca nu ne cunoaste cineva inca?
I. Iliescu: Cred ca ne cunoastem destul.
O. Andronic: Atunci, renuntam la ele. Am pregatit pentru dvs. cate patru intrebari comune desprinse din Constitutie si din ceea ce prevede aceasta in legatura cu atributiile prezidentiale. Veti avea la dispozitie doua minute pentru raspuns si un minut pentru replica la raspunsul contracandidatului. Ordinea raspunsurilor va alterna, /.../ urmand sa-l tragem la sorti din aceasta urna. Dintre mesajele si intrebarile primite astazi din partea telespectatorilor vom prezenta cate una pentru fiecare dintre dvs. Moderatorul va avea si el dreptul la o intrebare, pe care si-a notat-o aici si, nu mai putin, vor fi si cate trei intrebari din programele pe care le-ati propus domniile voastre. Ca sa parafrazam o expresie celebra, cu Constitutia intr-o mana si cu regulamentul “Turneului candiatilor” in alta, sa purcedem la treaba.
E. Constantinescu: As dori sa-i urez succes domnului Iliescu, pentru ca ne aflam la aceasta prima dezbatere intr-un moment important pe care il asteptam de patru ani - cum ati spus dvs., romanii il asteapta de patru ani - in care putem afla adevarul despre situatia si economica, si politica, si sociala, si morala a Romaniei de astazi. Depinde de noi ca aceasta discutie sa fie serioasa, lucrurile sa le aflam cu adevarat si, la sfarsitul ei, noi, toti romanii, sa intelegem ca exista o responsabilitate - care acum ii revine domnului Iliescu pentru cat a fost la putere, data viitoare mie sau altcuiva care va fi la putere - dar avem aceasta responsabilitate fata de cei care ne asculta. Depinde de noi amandoi, mai presus de succesul nostru, al fiecaruia, succesul comun.
I. Iliescu : Ne aflam in al doilea tur al acestor alegeri. Au ramas cei doi finalisti. Acum, obiectul si obiectivul discutiilor se refera la functia de presedinte si ce ii revine fiecaruia in parte, deci cred ca dialogul nostru trebuie sa se refere exact la aceste angajamente privind indeplinirea functiei supreme in stat.
O. Andronic : Va multumesc. Stimati invitati, Constitutia prevede la Capitolul 2 - “Presedintele Romaniei” - care este rolul presedintelui. Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii. Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. in acest scop, presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate. V-as propune ca prima intrebare sa faca parte din capitolul politicii externe si a reprezentarii statului roman. Am sa trag din aceasta urna ordinea in care veti prezenta raspunsurile: primul raspuns va veni de la domnul Emil Constantinescu. intrebarea este comuna. Dupa raspunsul domnului Constantinescu, asteptam timp de un minut replica domnului presedinte Iliescu.
I. Iliescu: Sau raspunsul...
O. Andronic: Replica la raspunsul domnului Constantinescu si viceversa.
I. Iliescu: inteleg.
O. Andronic: Sa incepem cu politica externa: reprezentarea statului roman. Care sunt mijloacele de care dispune presedintele pentru apararea interesului national peste hotare, ce criterii de eficienta are acest demers?
E. Constantinescu: Cred ca mult mai important decat un examen asupra cunoasterii Constitutiei, cred ca nu aceasta este problema, sa fim chestionati asupra a cum am citit Constitutia si cum o cunoastem. Mult mai important este ce se intampla cu adevarat, si aceasta pleaca dintr-un atribut care nu este inscris in nici o constitutie. O colega de-a mea, specialista in istoria antica, il cita pe Augustus si spunea ca “mai mult decat putere - am avut aceeasi putere ca ceilalti, dar am avut mai multa autoritate”, deci autoritatea este lucrul important si ea deriva din prestigiul pe care poate si trebuie sa il aiba un presedinte si care prestigiu se revarsa asupra tarii. Este extrem de important ca presedintele sa nu poata sa fie influentat de nimic, deci el sa nu poata sa fie supus nici presiunilor, nici santajelor decurgand din toata activitatea lui trecuta si sa nu fi facut nimic care sa poata sa dauneze apoi intereselor tarii. in politica externa, presedintele trebuie sa se prezinte ca un adevarat reprezentant al tarii, deci el trebuie sa aiba in spatele lui forta natiunii romane - acesta este singurul lucru care trebuie sa il ofere prestigiul adevarat. Noi am inteles acest lucru si timp de patru ani am incercat sa-i oferim presedintelui Iliescu, in politica externa, un sprijin cat se poate de puternic, pentru ca am pus deasupra intereselor de partid interesele nationale si in momentul in care, dupa alegerile din 1992, s-a intamplat ceea ce nu se intamplase pana in 1992 si politica externa a Romaniei a fost axata pe integrarea europeana si euro-atlantica ca prioritati, din acel moment CDR, pe care eu am reprezentat-o ca presedinte, a sustinut activ toate initiativele institutiei prezidentiale si ale guvernului, pentru ca erau interese nationale - aceasta a sporit foarte mult, a fost un lucru cunoscut peste tot in strainatate, ca Romania s-a prezentat ca un front unitar in aceste tratative internationale pe care le-a dus. Mai departe se intampla un lucru: trebuie sa stim ca etapa aceasta diplomatica pentru integrare europeana si euro-atlantica s-a incheiat. in acest moment, ceea ce conteaza este, in primul rand, modul in care se indeplinesc standardele economice si sociale. Iata ca presedintele, oricat de bun negociator ar fi, nu mai poate sa forteze o linie daca politica interna este nefericit dusa, cum este cazul Romaniei, si standardele economice si sociale o plaseaza pe ultimele locuri intre tarile foste comuniste din Europa Centrala si de Est. Asa cum spunea Titulescu - fiindca acest lucru ar trebui sa fie in mintea oricarui om care reprezinta tara - “dati-mi o politica interna buna si o sa va fac o politica externa pe masura!”. Aceasta este valabil pentru orice presedinte Si, ultimul cuvant, este foarte important ca, pe langa calitatile personale ale presedintelui, el sa reprezinte si o familie politica, pentru ca in Europa familiile politice sunt foarte bine consolidate: ele sunt democratia crestina, social-democratia, liberalismul si, intr-o masura mai mica, ecologismul. Atunci cand faci parte dintr-o astfel de familie politica, exista niste legaturi care se stabilesc si care ajuta foarte mult tarii ca sa aiba un suport in negocierile indispensabile.
I. Iliescu: Raspund direct, inclusiv cu amendari. Spre deosebire de domnul Constantinescu, care a incercat sa exprime teoretic niste consideratiuni despre ce inseamna reprezentarea in exterior, eu ma prezint cu faptele din acesti ani si, mai ales, din ultimii patru ani. Cred ca in domeniul politicii externe Romania a inregistrat in acesti patru ani progrese remarcabile, care sunt apreciate pe plan international iar, pe de o parte, au dat viata unui comandament, unui obiectiv al revolutiei romane, care, intre cele zece puncte programatice ale Proclamatiei revolutiei din decembrie, includea aceasta deschidere a Romaniei au marcat consacrarea acestei deschideri a Romaniei au consacrat consolidarea pozitiei Romaniei in organisme internnationale si a fost un obiectiv major pentru noi, poate obiectivul numarul unu al acestei perioade: relatiile cu institutiile europene si euro-atlantice. in acesti ani s-a produs mutatia fundamentala din acest punct de vedere. Suntem membri asociati la UE si ne aflam in plina negociere, pe baza strategiei, a ofertei UE, careia i-a urmat strategia noastra de raspuns. Suntem in discutii avansate cu /../ si am auzit aprecieri recente ca Romania se afla in momentul de fata in punctul cel mai inalt in ceea ce priveste modul de reprezentare si al sanselor in legatura cu intrarea in NATO. Avem relatii bune - in Consiliul Europei am devenit membrii plini - cu UEO, deci s-a infaptuit un program coerent si eu sunt de acord cu ceea ce s-a spus; am gasit din acest punct de vedere si m-am straduit ca sa realizam o platforma comuna de actiune si poate momentul major al acestei conjugari de eforturi a fost tocmai elaborarea strategiei nationale de integrare in UE. Toamna lui `94 a fost poate “toamna europeana” a Romaniei, care s-a incheiat tocmai cu o reuniune la nivel inalt, pentru ca Romania a fost pentru prima oara invitata, adica cele sase state asociate la reuniunea la nivel inalt de la Essen, unde s-a facut oferta UE de pregatire a tarilor asociate. Am fost singura tara care, la urmatoarea reuniune, la Cannes, ne-am prezentat cu raspunsuri concrete. Strategia Nationala de Integrare, care s-a bucurat de participarea reprezentantilor tuturor partidelor; regretatul domn Coposu traia, a salutat aceasta chestiune ca un moment politic semnificativ. Am avut forta sa trecem peste disensiunile firesti in confruntari democratice si sa ajungem la un consens intr-o problema esentiala de politica externa, la care sunt de adaugat toate celelalte chestiuni: relatiile noastre cu zona invecinata. Romania a fost apreciata si este apreciata pe plan international pentru stabilitatea sa interna si pentru ca este un factor de stabilitate intr-o zona foarte framantata a Europei, si s-au apreciat pozitiile active ale Romaniei in conflictul iugoslav, pozitiile noastre in legatura cu alte zone conflictuale din apropiere: Transnistria, in spatiul rus, relatiile noastre bune cu Turcia si cu Grecia, relatiile noastre bune in Orientul Apropiat - au fost la noi in tara Shimon Perez si Yasser Arafat, a fost un moment care a fost marcat ca atare, ca o contributie romaneasca la aceste eforturi -, Initiativa Marii Negre, care s-a bucurat de participarea activa a Romaniei la urmatoarea reuniune la nivel inalt din Bucuresti, care a consacrat acest lucru, initiativa central-europeana si dezvoltarea relatiilor cu tarile din aceasta zona. Cred ca toate acestea marcheaza o activitate politica foarte diversa. Cred ca nu s-a terminat necesitatea efortului diplomatic, efortului politic in continuare. Zilele trecute eu am transmis mesaje in legatura cu negocierile noastre cu NATO catre toti sefii de stat si de guvern in legatura cu dorinta noastra de a intra in primul val in NATO si ne-am bucurat de o primire corespunzatoare, m-am si referit la aprecierea din partea cercurilor militare americane cu privire la pozitia Romaniei pentru a avea sanse in legatura cu aceasta preocupare.
E. Constantinescu: Sigur ca la cele spuse despre presedinte, trebuie adaugat un element esential: credibilitatea. Din pacate, Romania si politica externa a Romaniei au fost marcate mult timp de slaba credibilitate pe care presedintele Iliescu a avut-o in Occident. Sunt cateva elemente care au condus la acest lucru: in primul rand, semnarea Tratatului de la Moscova cu Gorbaciov, cu URSS, intr-un moment in care nimeni nu a facut acest lucru; atitudinea sovaielnica cu ocazia puciului de la Moscova; faptul ca Romania s-a retras si, practic, a inceput sa joace un rol din ce in ce mai slab in problema Transnistriei, deci nu a jucat un rol pe care trebuia sa il joace, si nici chiar in problema iugoslava, si,bineinteles, modul in care este privit de familiile politice. Este un lucru clar in aceasta situatie, declaratiile pe care le-au facut presedintele Uniunii Democratice Europene, vice-chairman-ul Uniunii Crestin-Democrate, tarile importante care vor hotari in NATO si care aratau - trebuie sa o spun acum, nu este vorba de modestie, este vorba ca poporul roman trebuie sa o cunoasca - ca, daca va fi o schimbare a presedintelui, lucrurile vor sta mult mai bine pentru Romania, increderea va fi mult mai mare pe plan extern.
I. Iliescu: Aici abia sunt obligat sa dau replica si folosesc si primul minut, si al doilea. in legatura cu credibilitatea: eu cred ca tocmai acesti ani au aratat ca presedintele Iliescu a capatat o mare credibilitate pe plan international, lucru exprimat de oameni politici responsabili - si europeni, si americani, si din alte locuri. in legatura cu ce spunea domnul Constantinescu, cu declaratiile unui crestin-democrat...
E. Constantinescu: ... este presedintele Uniunii Democrate Europene.
I. Iliescu: Asta arata reversul medaliei. Eu am fost gentleman cand am vorbit despre incercarile mele si despre faptul ca am avut momente de convergenta si de actiune insa, in acelasi timp, trebuie sa spunem ca reprezentantii unor partide de-ale noastre au facut un lobby anti-romanesc, facand lobby anti-Iliescu si anti-guvern in exterior. Declaratia acestui domn este rezultatul tocmai al discutiilor cu domnul Emil Constantinescu si cu colegii dumisale de partid. in legatura cu Tratatul cu URSS, vreau sa va reamintesc ca atunci URSS exista; se punea problema nu numai pentru Romania, toate statele din aceasta zona purtau tratative pentru modificarea tratatelor existente, deci semnarea unor tratate insemna anularea tratatului care fiinta atunci si care se baza pe principii care nu mai puteau fi acceptabile, deci noul tratat semnat atunci, negociat si semnat, punea capat unor principii care nu mai aveau valabilitate, consemnau schimbarile care s-au produs si in URSS, si in tara noastra, si in zona, si afirmarea noilor principii de relatii intre state. in legatura cu puciul, vreau sa amintesc ca noi am fost primii care am luat atitudine atunci cand alti sefi de stat ezitau sa se pronunte in vreun fel in legatura cu evenimentele de la Moscova.
E. Constantinescu: A facut-o seful Guvernului….
I. Iliescu: Nu este adevarat, dvs. nu sunteti in tema.
E. Constantinescu: Eu sunt foarte in tema.
I. Iliescu: Premierul de atunci, domnul Petre Roman, in momentul in care s-a declansat puciul nici nu era in tara, era plecat la Madrid. Cand noi am convocat Consiliul Suprem de Aparare a tarii, am luat o prima atitudine, prin care ne-am delimitat complet si am afirmat ca procesele care au avut loc in Romania sunt ireversibile si tratam evenimentele cu atentie, pentru ca ceea ce se petrece acum nu putea sa ne lase indiferenti; dar in ceea ce ne priveste, aveam o pozitie ferma in legatura cu schimbarile din Romania. Dansul, cand a venit de la Madrid, mi-a facut propunerea sa-l consult pe presedintele comitetului provizoriu de atunci, ceea ce facuse, se pare, un alt sef de stat din Polonia sau din Ungaria, si am spus ca asa ceva nu este de facut. in legatura cu Transnistria, am initiat intalnirea de la Istanbul a celor patru sefi de stat: rus, ucrainean, roman si moldovean...
E. Constantinescu: Apoi ati disparut.
I. Iliescu: Nu am disparut deloc. La incetarea conflictului a actionat o comisie tripartita, cvadripartita pentru gasirea de solutii. Ulterior, au ramas problemele cu Armata a 14-a din Transnistria, care era problema interna a Moldovei, si relatiile ei cu Moldova. Iar in problema iugoslava, este aberanta afirmatia pe care o faceti. Toata lumea a apreciat pozitia echilibrata a Romaniei, faptul ca de la inceput a avut relatii cu toate partile aflate in conflict si toate aprecierile internationale au remarcat pozitia...
E. Constantinescu: Si guvernul cu mafiile cunoscute i-au fortat embargoul.
I. Iliescu: Iar sunteti in afara de problema.
E. Constantinescu: Nu, nu, sunt foarte in problema.
I. Iliescu: Dvs. sunteti complet pe langa problema. Embargoul nu a avut nici o legatura cu...
E. Constantinescu: Sigur ca da, numai ca treceau peste...
I. Iliescu: ... cu contrabanda care se facea si din Ungaria, si din Bulgaria...
E. Constantinescu: ... si mai ales din Romania.
I. Iliescu: Observatorii internationali au remarcat ca Romania a respectat cel mai mult toate conditiile impuse. Noi am initiat o comisie mixta cu reprezentantii si ai UE, si ai ONU, la Calafat. Din partea lor am ascultat aprecieri...
E. Constantinescu: Noi vom mai cerceta acest lucru cu Guvernul Vacaroiu.
I. Iliescu: Nu aveti decat sa cercetati, insa sunt lucruri care au fost rezolvate...
E. Constantinescu: Poporul le va afla pana la urma.
I. Iliescu: ... si exprimate in aprecierile organelor internationale.
O. Andronic : A doua chestiune se refera la apararea Constitutiei, intre indatorile presedintelui. Constitutia nu este, bineinteles, un document perfect, ea este perfectibila. Unde credeti ca va fi necesar - daca va fi necesar - ca parlamentul sau natiunea sa intervina pentru a adecva legea fundamentala la realitatea politica a tarii?
I. Iliescu: in primul rand, cred ca nu se impune acum sa facem modidicari la Constitutie. Constitutia este si ea un act rezultat al unei elaborari umane. Nimic nu este perfect si totul este perfectibil in lume. Dar abia am parcurs primii patru ani, timp in care au fost realizate in viata institutiile consacrate de Constitutie, conform principiilor statului de drept pe care le proclama Constitutia, si cred ca acum nu este cazul sa ne propunem unde anume sa umblam si sa modificam Constitutia. Trebuie, din contra, sa asiguram aplicarea ei consecventa si respectarea principiilor Constitutiei. Aici poate ar fi cazul ca domnul Emil Constantinescu sa explice pozitia dansului in legatura cu Constitutia, pentru ca pe parcurs au fost luari de pozitie si din partea dansului, si din partea colegilor domniei sale de partid, in legatura cu posibila schimbare a Constitutiei, legat de simpatiile binecunoscute monarhice ale domnului Emil Constantinescu si ale partidului din care face parte, care s-au exprimat si prim manifestari publice, si prin documente publice, si prin afirmatii - cum anume sa se modifice Constitutia, cum anume sa se faca referendum, in ultima vreme, inclusiv prin explicatii va trebui lamurit poporul, o anumita populatie, ce-i cu monarhia, ca apoi sa voteze la un referendum in cunostinta de cauza. Ar fi cazul acum ca domnul Constantinescu sa afirme explicit pozitia dansului, daca mai are de gand sa initieze asemenea actecare sa duca la modificarea unui principiu fundamental, forma de guvernamant, pentru ca am constatat ca se mentine aceasta chestiune si in documentele PNtCD cu privire la posibilitatea schimbarii formei de guvernamant; dansul a facut niste declaratii ca este republican, dar nu sunt prea convingatoare si chestiunea pe care o discutam este, intr-adevar, la tema, pentru ca este unul din principiile esentiale: forma de guvernare republicana.
E. Constantinescu: Iar venim la cunoscutele acuzatii si, in ultimul timp,l-am vazut pe domnul Iliescu asa, in postura unui pompier care este gata sa devina somer si atunci pune focul ca sa aiba apoi de ce sa se laude ca l-a stins, deci se creeaza tot felul de probleme, probabil false, pe care le vom discuta in zilele urmatoare, invocand declaratii care nu s-au facut. Nu am ce sa mai afirm, pentru ca si pe postul national de televiziune si pe toate posturile am declarat foarte clar ca nu particip la alegerile prezidentiale pentru a ceda puterea cuiva, ca nu sunt monarhist. CDR, analizand situatia, a luat in plen hotararea ca atunci cand va avea majoritatea parlamentara - si o are acum - nu va initia nici un referendum pe tema monarhiei. Aceste lucruri sunt foarte clare, nu avem ce sa discutam asupra lor - sigur, decat daca vrem sa provocam vrajba intre romani, din nou sa incercam sa cream probleme secundare acolo unde ele sunt foarte clare. Exista insa aspecte ale Constitutiei pe care le-am discutat inca din 1992 si as vrea sa revin asupra lor, pentru ca oamenii atunci nu au inteles. imi amintesc ca in 1992, chiar in aceasta faza, i-am spus presedintelui Iliescu la un moment dat ca exista ceva in Constitutie care ar fi trebuit modificat, si anume, elementul esential pentru orice Constitutie: aceasta inseamna dreptul de proprietate. in Constitutia Romaniei se spune: se ocroteste dreptul de proprietate. Eu am spus atunci ca normal trebuia sa se spuna: se garanteaza proprietatea. Domnia sa a facut gestul cunoscut din mana, moderatorul care era mai grabit decat dvs. a trecut peste aceasta problema - oamenii nu au inteles mare lucru. Astazi sunt aproape 700.000 de procese in care sunt tarati taranii pentru ca nu s-a garantat proprietatea, ci s-a creat posibilitatea, prin Legea 18, ca sa se reconstituie un drept de proprietate acolo unde primarul, uneori dupa bunul lui plac, dorea sa faca acest lucru. Acesta este un lucru fundamental, pentu ca o tara in care nu se respecta proprietatea si ea nu este garantata, ci mangaiata pe crestet si ocrotita, aceea este o tara in care nu se poate dezvolta nici economie de piata, nici prosperitate, si nici nu este o adevarata democratie. Partea a doua ar trebui sa se refere la respectarea Constitutiei, asa cum este ea. Am spus acest lucru, chiar daca partidele din CDR, la momentul respectiv, s-au abtinut cand s-a votat Constitutia - si spun aceasta pentru toti romanii: in momentul in care ea a fost adoptata au hotarat - si au fost patru ani de declaratii: o respecta asa cum este ea, si Constitutia, si toate legile. Din pacate, sigur, pentru mine a fost o drama ca domnul... presedintele Romaniei nu si-a indeplinit atributiile pe care le avea prin Constitutie si nu a vegheat ca aceasta Constitutie, asa cum este ea, sa fie aplicata. Ma bucur ca acum presedintele Iliescu, inca in functie, este langa mine ca sa-mi raspunda la o serie de intrebari pe care le-a ocolit toata vremea. L-am intrebat foarte transant intr-o problema care a fost cheie pentru Romania. A izbucnit anul trecut cu ocazia motiunii energiei. Deci, din cauza incompetentei crase a guvernului si a administratiei locale, Romania s-a aflat tarata anul trecut intr-o situatie cumplita. S-au intrerupt mari uzine, muncitorii au fost trimisi in somaj, s-au creat dezechilibre ecologice, populatia a fost intr-o situatie catastrofala si atunci, pentru prima data, o motiune depusa de Conventia Democrata Romana a fost votata in parlament. Deci, a fost votata in Camera Deputatilor chiar de catre deputatii PDSR, pentru ca situatia era asa de clara. in momentul in care ea a trebuit sa fie aplicata, deci in momentul in care trebuia sa se obtina raspunderea administrativa, financiara, penala chiar a celor implicati, in acel moment s-a spus: “Acest lucru nu se poate realiza” - guvernul n-a raspuns pentru ca nu exista o lege a raspunderii ministeriale. in Constitutia votata in 1991 se prevedea ca trebuie sa fie votata o lege a raspunderii ministeriale conform careia cei din guvern trebuie sa raspunda pentru ceea ce n-au indeplinit sau au indeplinit gresit in exercitiul functiunii. Mai departe, si presedintele Iliescu mi-a spus adevarul - ca, sigur, n-a avut atributii in acest sens. Discutia a trecut iarasi repede si acum as vrea sa o lamurim. in primul rand, avea aceste atributii, pentru ca in Constitutie ele nu sunt inscrise la Capitolul “Presedinte”, ele sunt inscrise la Capitolul “Guvern”, la Capitolul “Parlament”, la Capitolul... Deci acelea trebuie... Si atributii foarte clare. Prima atributie pe care putea sa o aiba era aceea de a prezida sedintele guvernului, sa ceara guvernului sa introduca in parlament o lege a raspunderii ministeriale. Doi: putea sa se prezinte cu un mesaj in parlament, cu autoritatea pe care o are un presedinte, si sa ceara ca o lege fundamentala, a raspunderii ministeriale, a ministrilor in fata poporului sa fie adoptata. Si, bineinteles, putea sa se adreseze propriei majoritati, fiindca face parte din partidul... deci, oricum, este legat de partidul care avea majoritate parlamentara. Deci nu s-a vrut. O a doua lege care nu s-a adoptat a fost legea Avocatului Poporului, care a fost adusa abia acum, in mod electoral, la sfarsitul campaniei si inca nu a fost votata nici pana acum. Asta este grav pentru Romania. Deci, pe de-o parte nu exista, la cinci ani de cand Constitutia a fost votata, o lege care sa-i sanctioneze pe ministrii care nu-si fac datoria, si nu exista o lege care sa creeze mecanismul prin care cetateanul sa fie aparat atunci cand este agresat. Si ultimul lucru: presedintele nu si-a indeplinit nici atributia expresa care o avea tot in Constitutie, prin care putea sa-i suspende pe ministrii care nu-si indeplineau obligatiile in timpul functiei lor si sa ceara anchetarea lor penala. in nici un caz, nici in cazurile de coruptie, nici in cazurile citate de incompetenta, presedintele Iliescu nu a facut acest lucru. Sovaielnic, incercand sa se ascunda in spatele Constitutiei, invocand tot felul de aspecte, trimitand purtatorul de cuvant, nu si-a indeplinit prerogativele de garant al Constitutiei - cu consecinte grave pentru Romania.
O. Andronic : Va multumesc. Domnule Iliescu.
I. Iliescu: Constat in primul rand ca dl Emil Constantinescu din nou evita sa puna degetul pe rana in legatura cu pozitia sa privind monarhia. Contesta ca a facut declaratii care sunt declaratii scrise - si in presa romana, si in presa internationala. Deci, pentru mine ramane sub semnul intrebarii...
E. Constantinescu: Nu exista aceste declaratii.
I. Iliescu: ...corectitudinea si nu stiu cand dansul este intr-adevar corect: atunci cand s-a pronuntat clar in favoarea monarhiei, sau acum, cand se declara republican. A fost 8 noiembrie. Dansul a participat la manifestatii promonarhice, de simpatie fata de monarh in toti anii. Anul acesta este semnificativ. Nici dansul, nici partidul dansului nu au mai facut nici o demonstratie. De ce oare?
E. Constantinescu: A facut-o PDSR-ul.
I. Iliescu: “Romania libera”, oficiosul CDR, in fiecare an consacra numere intregi zilei onomastice a fostului rege. Anul acesta nu a mai facut-o. Ce reprezinta acest lucru? De ce se feresc oamenii sa-si asume raspunderea a ceea ce sustin, intr-o credinta pe care o au - in monarhie? Si de ce se balacesc? Domnilor, asta tine de caracterul fiecaruia: sa-si asume raspunderea unui crez pe care il au sau nu-l au. in legatura cu afirmatiile pe care le face dl Emil Constantinescu, in primul rand constat - dansul are pregatire juridica: Constitutia Romaniei nu a fost redactata de Iliescu, de presedintele Iliescu.
E. Constantinescu: Din fericire.
I. Iliescu: A fost redactata de o Adunare constituanta la care au lucrat specialisti, toti specialistii nostri in drept constitutional si foarte multi juristi. Au fost discutii in legatura cu treaba aceasta: cum se formuleaza dreptul de proprietate sau garantarea proprietatii. Nu poate fi. Si s-au dat explicatii la vremea respectiva. Ma mir ca dansul, cu pregatire juridica, a omis acest dialog, aceasta discutie asupra temei. Proprietatea nu poate fi garantata. A garanta proprietatea inseamna sa limitezi dreptul omului de a dispune asupra proprietatii lui. Cand isi instraineaza proprietatea - el are dreptul sa o instraineze, sa o vanda - sau intra in faliment intreprinderea - ce inseamna garantarea de catre Constitutie a proprietatii? Si daca falimenteaza o intreprindere? Deci, ceea ce se garanteaza este dreptul de proprietate care-i ofera si dreptul inclusiv sa instraineze proprietatea. Deci, o chestiune pe care juristii au lamurit-o pe drept. Nu am avut nici un fel de amestec in legatura cu aceasta treaba, in legatura cu formularea si am dat tot creditul celor care sunt in meserie si care au formulat aceste chestiuni in cunostinta de cauza. in legatura cu respectarea Constitutiei: constat ca dl Constantinescu, de asemenea, nu a asimilat foarte bine atributiunile reale ale presedintelui si constat aceasta oscilatie si la dansul, si la altii. Ba sunt acuzat ca ma amestec prea mult - am fost acuzat ca am schimbat prea multi ministri conform prevederilor constitutionale cu privire la remanieri ministeriale si am fost acuzat, deci, de abuz din acest punct de vedere si ca am schimbat ministri fara sa fie trecuti prin parlament; nu prevede asa ceva Constitutia. Acum vad ca dansul ma acuza in sens invers: ca nu as fi fost suficient de exigent. De regula, presedintele face remanierile pe care le propune premierul. in legatura cu motiunea energiei: este o exagerare. Ea s-a dezbatut in cadrul parlamentului, s-au prezentat datele reale, nu era o situatie atat de dramatica cum o prezinta dansul, cum de fapt o prezinta si in aceasta toamna - ca PDSR-ul si guvernul PDSR-ului ar lasa o situatie catastrofala in legatura cu pregatirea ei. Datele pe care le-a prezentat oficial guvernul - nu stau eu sa ma ocup de treburile acestea, dar a prezentat o situatie comparativa pe toti anii, incepand din `90 pana in `96 - in toamna aceasta s-a asigurat cea mai buna pregatire: prevederi in legatura cu resursele energetice naturale. Deci, a fost o manevra politica diversionista, prin aceea ca motiunea nu necesita asemenea masuri si guvernul a actionat prompt. in legatura cu legile de care dansul vorbeste, iarasi este in necunostinta de cauza. Proiectul legii privind raspunderea ministeriala, legea functionarului public, declararea averilor au stat la parlament de multi ani. Guvernul de mult le-a inaintat ca proiecte. Din pacate, in parlament nu s-a gasit timpul necesar in aglomerarea de acte legislative. Nu e sub controlul presedintelui parlamentul. Legea privind declararea averilor a fost promulgata chiar de mine si ma si conformez acesteia. Celelalte doua, e adevarat, nu au putut fi validate de parlament. Asta nu intra in atributiile presedintelui si nu poate presedintele sa sanctioneze parlamentul cand nu-si rezolva ordinea de zi sau programul legislativ. O ultima chestiune: ba sunt sovaielnic, ba sunt autoritar. Mi se pare ca la dl Constantinescu transpare o anumita mentalitate cam autoritarista in legatura cu functiile presedintelui statului, cam neconforma cu principiile constitutionale. Am vazut si din ce a spus dansul pe parcurs in legatura cu ce are de gand sa faca in calitate de presedinte, inclusiv initiativa legislativa care nu /.../
O. Andronic : Dupa timing ar trebui sa fim la intrebarea 16. Nici n-am epuizat-o pe a doua.
E. Constantinescu: Eu constat ca nici de aceasta data n-am obtinut raspunsul de la dl Iliescu, dar mai avem dezbateri, asa ca nu va blochez dezbaterea. O sa insist si pana la urma cred ca o sa-mi raspunda si la intrebare asa cum trebuie. Observatii in ceea ce priveste proprietatea. Nu sunt abstractiuni, dle Iliescu. Este vorba de acei tarani nenorociti care, in loc sa-si primeasca pamantul lor, li s-a reconstituit dreptul de proprietate.
I. Iliescu: Acum faceti propaganda electorala? Ce au taranii cu...?
E. Constantinescu: Acum, gata! Nu fac propaganda electorala. Aceia sunt bani.
I. Iliescu: Vorbeam de Constitutie si de un principiu constitutional. Dumneata, cu pregatirea juridica pe care o ai, ai putea sa pricepi mai bine aceste lucruri.
E. Constantinescu: Vreau sa va atrag atentia ca folositi termenul de “mata” si “sa pricepi”. Eu il folosesc pe “dumneavoastra” si cred ca este cazul ca, din respect pentru oamenii care ne asculta, sa avem un limbaj adecvat. Va rog. Multumesc.
I. Iliescu: Deci, ma asteptam din partea dumneavoastra, cu pregatire juridica, sa pricepeti mai bine.
E. Constantinescu: Tocmai ca am pregatirea juridica.
I. Iliescu: Vad ca...
E. Constantinescu: Vad ca n-o sa accept evitarea raspunsului de catre dumneavoastra.
I. Iliescu: Vad ca in loc sa va referiti la formularea propriu-zisa din Constitutie si sa argumentati...
E. Constantinescu: Ma iertati, dar eu astept raspunsul dumneavoastra. Nu vreti sa-l dati...
I. Iliescu: Nu cu mine discutati aceste probleme. Este o chestiune pe care specialistii in drept...
E. Constantinescu: Specialistii in drept au lamurit tema aceasta si nu in favoarea dumneavoastra. Ascultati-l si pe dl Iorgovan, care a lucrat la Constitutie.
I. Iliescu: Dumneavoastra ati acuzat formularea din Constitutie. Nu-mi apartine mie, domnule, si toti specialistii au dezbatut-o.
E. Constantinescu: Eu am dat un exemplu unde ea ar trebui modificata.
O. Andronic: Sunteti de acord sa trecem la urmatoarea tema ? Si va revine dumneavoastra prioritatea de a raspunde, domnule Constantinescu. in peisajul actual al raporturilor stat-societate, care considerati ca sunt verigile slabe si domeniile prioritare in care se cere interventia institutiei prezindentiale, a presedintelui? El este, conform Constitutiei, mediatorul acestui tip de relatie.
E. Constantinescu: Iarasi va propun sa trecem de la discutiile teoretice la exemple foarte concrete. Pentru ca, vedeti dumneavoastra, noi nu ducem aici o discutie intre juristi, nu ducem o discutie teoretica, ca nu suntem la un simpoziom. Suntem chemati aici sa rezolvam, sa dam un raspuns la marile probleme ale Romaniei. Am discutat aceasta mare problema creata in mediul taranesc de aplicarea Legii 18. Iata acum ce a insemnat pentru Romania ca ministrii sa nu raspunda pentru ceea ce fac. Aceasta a dus la toata incompetenta cunoscuta a guvernului si la tot dezastrul economic. Hai sa trecem acum la un alt exemplu, la alta problema cumplita a Romaniei de astazi: coruptia, in care presedintele avea ce sa faca si presedintele Iliescu n-a facut aproape nimic. Deci, a dat declaratii ca acum, a anuntat ca lupta impotriva coruptiei, ca va face... Dar acum sa discutam care erau verigile care-i permiteau sa actioneze. Au existat comisii parlamentare pentru clarificarea cazurilor de coruptie anuntate de presa si cunoscute de toata lumea. Acestea sunt dosare imense, care s-au inmormantat sau care au fost trimise la Procuratura si Procuratura le-a blocat. Deci, exista o institutie in momentul de fata in Romania. Aceasta se numeste Parchetul General. Aceasta institutie blocheaza toate marile cazuri de coruptie. Nu ma refer la un caz mic, al unui mic portar sau cum s-a spus. Ma refer la adevarata coruptie: a ministrilor, a parlamentarilor, a celor din anturajul oamenilor presedintelui, a celor care sunt aproape de presedinte. Exista acuzatii foarte multe. Eu nu spun ca ele sunt vinovatii. Trebuie sa fie foarte clar: sunt acuzatii, nu sunt vinovatii. Aceasta problema insa trebuia sa fie in justitie prin Procuratura. Or, presedintele l-a schimbat acum, spre sfarsitul anului, pe procurorul general. Exista un mecanism care in Constitutie nu este in atributiile presedintelui, un mecanism binecunoscut si care priveste eficientizarea si cresterea rolului ministerului public. Deci, putea sa ceara primului ministru si, prin acesta, ministrului justiei sa analizeze activitatea ministerului public si, la cererea Ministerului Justitiei, Consiliul Superior al Magistraturii poate propune inlocuirea din functie a procurorului general ca si numirea de procurori si juristi. Si aici presedintele putea sa intervina cu un mandat imperativ,pentru ca anume dosare binecunoscute de coruptie si foarte clare sa fie rezolvate. in aceasta situatie, presedintele s-a ascuns in spatele atributiilor din Constitutie, a anuntat ca... Sigur, si-a facut afise in care spune: “Votati! Este un garant al cinstei” s.a.m.d. A anuntat ce va face cu PDSR-ul, ca ii va taia de pe lista, va anunta...Rezultatul este nul, oricata bunavointa am avea; oricat de deschisi am fi, rezultatul este acesta: nici un mare caz de coruptie nu a fost anchetat pana la capat in Romania. Desi presedintele a recunoscut ca exista coruptie, primul ministru a recunoscut ca exista coruptie, presedintii Camerei Deputatilor si Senatului, care sunt si presedinti PDSR, au recunoscut ca exista coruptie, si ne aflam, asa cum spunea cineva cunoscut: Romania - o tara cu coruptie, dar fara corupti. Aceasta este o problema vitala, in care presedintele trebuia sa actioneze si trebuie sa o spun cu toata durerea: nu a actionat.
I. Iliescu: Din nou dl Emil Constantinescu face propaganda...
E. Constantinescu: Asta facem; propaganda este ceva serios.
I. Iliescu: Nu, dar informatiile dumneavoastra sunt nebazate pe fapte. V-as reaminti ca am fost primul care am ridicat problema coruptiei ca flagel,si am ridicat-o inca din 1990. Dupa alegerile din `90, cand, in virtutea prevederilor cu caracter constitutional, trebuia sa ma retrag din functii de partid - am fost membru fondator si presedintele FSN-ului de atunci - in ultima mea intilnire cu reprezentantii partidului am ridicat aceasta problema: pericolul care paste orice partid care ajunge la putere de a fi bantuit de un asemenea flagel, si am si lansat ideea “partidului incoruptibil”. Pe parcursul vremii, nu o data din aceasta problema am facut una de importanta majora si am atras atentia asupra ei. Am aici si o declaratie - pentru ca am fost convins ca va fi ridicata: declaratia din 1993, in care am pus cu toata acuitatea aceasta problema. M-am referit inclusiv la cazurile relatate in presa si am cerut tuturor instantelor sa actioneze. Am avut analize, nu una, cu Ministerul de Interne si cu Politia, cu Parchetul, cu reprezentantii Consiliului Superior al Magistraturii pentru actionarea in toate aceste probleme. Deci, nu numai ca nu am stat pasiv in aceasta problema, dar am actionat totdeauna. Se vantura o asemenea formulare, pe care vad ca si dl Emil Constantinescu... “oamenii presedintelui”. Eu as dori ca in aceste chestiuni sa se manifeste o anumita responsabilitate, sa mi se nominalizeze exact oamenii asupra carora presedintele are autoritate. Eu am un staff la presedintie, singurul pe care il numesc eu. Restul - exista anumite proceduri de numire a institutiilor statului. Chiar procurorul general. S-au schimbat trei procurori. Eu il numesc pe baza propunerilor care vin de la magistratura si am determinat trei schimbari ale procurorului general. Dar asta nu este suficient. Fenomenul este, intr-adevar, de mari dimensiuni, politizarea lui nu ajuta la rezolvarea problemei. Exista in practica juridica si prezumptia de nevinovatie. A lansa aprecieri si acuze generale fara fapte, date, documente, in care justitia sa se pronunte, nu se rezolva problemele. Una este campania de presa - si un gazetar isi poate permite orice fel de aprecieri, desi eu cred ca si gazetarul ar trebui sa verifice veridicitatea unor aprecieri pe care le face, pentru ca face o calomnie, o jignire si oamenii au dreptul la apararea propriei imagini - or, in acelasi timp, apropiindu-se aceste alegeri, am facut apel la partidul de guvernamant,pentru ca s-au exprimat acuze la adresa unor oameni, ca sa analizeze, chiar daca nu sunt finalizate actele de cercetare si nu exista elemente de ordin juridic ca sa poata fi omul incriminat, dar pentru a inlatura tot felul de suspiciuni, sa opereze aceasta innoire a propriilor candidati. Si eu cred ca a fost o receptivitate remarcabila, pe care nu cred ca a avut-o nici un alt partid. 70% a fost innoirea candidatilor PDSR la aceste alegeri si, mai ales, au fost si la nivelul organizatiilor judetene, ca si al organismului central. Au fost inlaturate de regula persoanele asupra carora planau macar anumite lucruri. Deci, eu cred ca trebuie sa existe si o anumita responsabilitate cand se lanseaza acuze, pentru ca ele pot sa se transforme in acte incorecte la adresa unora. Prezumptia de nevinovatie trebuie sa fie un principiu al statului de drept. Altminteri, revenim la practici trecute,cand, din simple acuzatii, din simple suspiciuni erau trimisi oamenii la inchisoare. Ne aflam intr-o alta faza a relatiilor stat-societate si cred ca trebuie sa pornim de la acest lucru.
E. Constantinescu: Stiti, innoirea aceasta s-a realizat mai degraba prin aceea ca oamenii PDSR-ului nu au mai fost alesi de catre oameni tocmai pentru ca au fost perceputi ca un partid legat de coruptie. in ceea ce priveste partea teoretica, n-am negat ca stati foarte bine, domnule Iliescu. Cu teoria si cu declaratiile...
I. Iliescu: Nu numai cu teoria, domnule Emil Constantinescu.
E. Constantinescu: Absolut numai cu teoria. Cu teoria si cu declaratiile stati minunat. Cu faptele...
I. Iliescu: Eu sunt garant numai prin ceea ce fac eu.
E. Constantinescu: Cu faptele nu ati facut nimic, pentru ca, daca luam rezultatele, avand in vedere ca in Romania, in sapte ani - ceea ce noi numim sintagma “regimul Iliescu” si este acceptata - nici o persoana importanta, cu functie in guvern... asta inseamna coruptie; inseamna cel de la putere, care isi foloseste puterea pentru interes personal. Nici o persoana de la guvern, din fruntea parlamentului, din anturajul presedintiei nu a fost condamnata. Deci, in acest moment coruptia nu exista in Romania, domnule Iliescu. Ori exista, ori nu exista.
I. Iliescu: in momentul in care vorbiti de anturajul presedintiei, ar trebui sa nominalizati, pentru ca altfel riscati sa cadeti intr-o capcana.
E. Constantinescu: Nu este vorba de o capcana.
I. Iliescu: Ba da. Lansati acuzatii la adresa unor oameni fara sa aveti temei.
E. Constantinescu: Eu va spun un singur lucru si va rog sa-mi raspundeti la aceasta intrebare daca puteti. De ce in sapte ani un singur caz de coruptie nu a fost finalizat? Logic este noi sa spunem: Romania este unica tara din lume in care nu exista coruptie, atata timp cat nimeni nu a fost pedepsit.
I. Iliescu: Finalizat de cine? Precizati.
E. Constantinescu: De catre Justitie. Pentru ca justitia nu trebuie sa aiba conotatie politica.
I. Iliescu: Deci, Justitia se afla sub controlul presedintelui?
E. Constantinescu: Nu. Parchetul General si Ministerul de Interne. Dumneavoastra spuneti ca ati avut discutii. Dumneavoastra ati avut sedinte. Eu imi amintesc foarte bine. Si eu am fost membru de partid. La sedintele de la partid se faceau niste dezvaluiri nemaipomenite, se inchidea sedinta si nu se intimpla nimic. Cam sedintele astea le tineti dumneavoastra cu ceilalti. Pentru ca dumneavoastra tineti o sedinta cu ministrul de interne si lucrurile merg la fel. Dosarele de coruptie nu merg mai departe. O sedinta cu procurorul general - si lucrurile merg la fel. Schimbati procurorul general si se comporta ca si celalalt procuror general. Rezultatul este acesta - noi plecam de la rezultat. Eu va spun: atata timp cat n-a existat un singur caz de coruptie condamnat, noi trebuie sa terminam cu ... Trebuie sa veniti dumneavoastra ca presedinte si sa spuneti: “Popor roman, noi suntem singura tara din lume in care nu exista coruptie!” Iata, in sfarsit, ca exista si un loc in care ne aflam pe locul intii: suntem in coada Europei la toate clasamentele economice, sociale, in schimb, in materie de cinste si coruptie suntem pe primul loc. Noi n-avem coruptie. Nu exista coruptie fara politica. Nu exista nici un corupt, nu exista politica. Asta este intrebarea la care trebuie sa raspundeti dumneavoastra.
I. Iliescu: in primul rand, trebuie sa va spun ca nu este chiar asa. in toti acesti ani s-au desfasurat numeroase cercetari de proces, cu infractori de tot felul si inclusiv cu corelatii diverse. Apoi, sunt masuri juridice si sunt masuri administrative. Daca masurile juridice nu s-au finalizat - si poate sunt motivatii pentru care justitia nu a putut sa finalizeze cazul pe care il astepta toata lumea sau ca n-are argumente suficiente, nu are fapte suficiente, sau, ma rog, nu are operativitatea necesara - dar masuri administrative s-au luat tot timpul, de inlaturare a unor oameni asupra carora planau diverse...
E. Constantinescu: Care?
I. Iliescu: Si ministri, si prefecti...
E. Constantinescu: Ati dat dumneavoastra un ministru... ati suspendat vreun ministru pentru coruptie?
I. Iliescu: Ministrul comertului - pentru coruptie si pentru ca era amestecat in...
E. Constantinescu: Dl Crisan?
I. Iliescu: Da.
E. Constantinescu: Va atrag atentia ca si directorul SRI si toata lumea v-au prevenit, si presa a facut-o. Desi stiati, l-ati numit. Nu, dumneavoastra ati fost silit. Este cel mai nefericit caz pe care l-ati adus in discutie, pentru ca nu l-ati trecut prin Parlament, ati luat aceasta masura si l-ati numit. Dvs cand numiti un ministru - o sa fiu si eu in situatia asta, deci, vreau sa stiu, fiindca spuneti mereu ca aveti experienta - nu va informati? Nu stiati ca are 17 firme? Dv l-ati numit. Nu stiati ca are 17 firme? A trebuit sa vina “Adevarul” sa va spuna: iata, dle Iliescu, care este situatia dlui Crisan, iata, dle Iliescu, ce se intampla cu dl Crisan. Si, in sfarsit, la presiunea opiniei publice, asa, sa luati o masura. Nu puteati sa o luati de la inceput? Dvs. l-ati numit. Nu va informati cand numiti un ministru, il luati asa, la intamplare? Asta este problema. Deci, dvs. ati promovat un... Recunoasteti ca mi-ati dat, in sfarsit, un exemplu de coruptie. Dvs. l-ati selectionat si l-ati numit si, in fata presiunilor opiniei publice, l-ati demis. A fost mai departe trimis in judecata?
I. Iliescu: Deci, vreau sa va spun...
E. Constantinescu: Deci, recunoasteti ca este corupt. A fost trimis in judecata?
I. Iliescu: in primul rand, Guvernul, cand s-a constituit prima data, a fost trecut prin Parlament. Remanierea...
E. Constantinescu: Spuneam de dl Crisan.
I. Iliescu: Remanierile se fac fara sa mai treaca prin Parlament.
E. Constantinescu: Constitutia este construita prost.
I. Iliescu: Remanierile se fac la propunerea primului ministru. Dl Crisan nici astazi nu a fost acuzat de coruptie.
E. Constantinescu: Dvs. l-ati dat exemplu.
I. Iliescu: Nu, dati-mi voie, eu am spus “oameni asupra carora planau orice fel de suspiciuni”. Ce s-a pus in discutie era un alt principiu, pe care eu am cerut sa il respectam in general: demnitarii sa nu aiba participari la diverse forme de afaceri, ca membri in consilii de administratie, conducatori de firme s.a.m.d. Eu nu cunosteam situatia concreta a dlui Crisan, nici nu l-am cunoscut pe dl Crisan inainte de a fi numit.
E. Constantinescu: Foarte rau, domnule.
I. Iliescu: Nu mai exista serviciu de cadre, dle Constantinescu, la Presedintie.
E. Constantinescu: E foarte rau. Exista oriunde in lume departamente de resurse umane.
I. Iliescu: Poate dvs. o sa faceti un serviciu de cadre la Presedintie. Deci, eu cer ca cei care ii propun - eu am numit, spre exemplu, procurori si judecatori, la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii - asta nu inseamna ca eu stau sa il verific pe fiecare in parte. Sunt mii de persoane care sunt numite prin decizii...
E. Constantinescu: I-ati demis pe cei care nu v-au dat informatii?
I. Iliescu: Da.
E. Constantinescu: Pe cei care aveau un serviciu si nu v-au dat...
I. Iliescu: Sigur.
E. Constantinescu: Cine? Puteti sa ne dati un nume de om pe care l-ati demis pentru ca nu v-a informat?
I. Iliescu: Sunt doua lucruri distincte: coruptia sau fapte incompatibile cu calitatea de...
E. Constantinescu: Nu. Dvs. l-ati citat la coruptie; v-am cerut un exemplu de coruptie si l-ati dat pe dl Crisan.
I. Iliescu: Nu la coruptie, ci la fapte incompatibile. Vreau sa va spun ca la dvs. in partid, la dvs. in Conventie sunt oameni care sunt parlamentari, care au afaceri si vad ca vreti sa ii propuneti si in guvern.
E. Constantinescu: Eu va asigur ca am sa-i verific la sange.
I. Iliescu: Bun, nu stiu cum o sa-i verificati dvs.
E. Constantinescu: Va spun eu: o sa-i verific asa, la cadre.
I. Iliescu: Aveti un numar foarte mare de oameni cu afaceri, care s-au imbogatit in aceasta perioada. Problema nu are o conotatie unilaterala.
E. Constantinescu: Coruptia incepe cand esti la putere.
I. Iliescu: Puterea este relativa; putere este si administratia locala, administratia locala in Bucuresti a fost a dumneavoastra.
E. Constantinescu: Absolut. Sunt de acord.
I. Iliescu: Si cazuri de coruptie au fost, nu unul, si i-ati repropus in continuare.
E. Constantinescu: Nu am repropus pe nimeni. Dati-mi un exemplu. I-am si scos, i-am eliminat complet.
I. Iliescu: Au fost primari de sector care...
E. Constantinescu: I-am eliminat complet.
O. Andronic: Haideti sa terminam cu Constitutia. Va rog frumos, terminam cu ea si vedem ce mai facem dupa aia.
E Constantinescu: Lasati-o, ca mai avem nevoie de ea.
O. Andronic: Deci, al patrulea capitol, care se refera la indatoririle prezidentiale, este “Integritatea si unitatea nationala”. Ce inseamna pentru dvs. unitate nationala in imprejurarile zilelor noastre? Dle Constantinescu.
E. Constantinescu: Important nu este ce inseamna pentru mine si important nu este ce inseamna in imprejurarile actuale. Principiile sunt principii care nu tin nici de o perioada, nici de o conjunctura, nici de o politica, nici de un guvern. in orice sistem exista lucruri care nu se negociaza. Iar principiul pe care dvs. l-ati enuntat, integritatea teritoriala, caracterul national unitar al statului roman, nu se negociaza. Deci, acestea sunt, asa cum au spus marii nostri luptatori din Transilvania, acestea nu se discuta. Se afirma si se respecta. Pentru ca in ultimul timp au aparut tot felul de discutii aberante, vreau sa amintesc, sa ma refer la cateva lucruri care privesc caracterul unitar al statului roman. in 1992, la Cluj, in fata unei multimi de 50.000 de oameni, am prezentat Proclamatia de la Cluj: am jurat in fata celor prezenti ca voi respecta, atat ca presedinte, cat si ca om, toata viata mea, caracterul national unitar al statului roman. Am avut o discutie in `92 asupra acestui aspect si am prezentat documente. Pentru ca eu nu ma fac ca nu inteleg si inteleg si dedesubturile intrebarilor, si replicile care vor veni, vreau sa lamuresc lucrurile de la inceput, ca sa nu mai fie nici un fel de discutii. in spate sta aceasta problema a minoritatii maghiare. Despre asta este vorba si de aceea problema aceasta o ridicati dvs. acum. Dupa ce am facut - asta este problema, nu are rost sa ne ascundem acum, ca alta ar fi problema; de asta o discutam acum, fiindca este o problema reala a Romaniei, si a fost de-a lungul secolelor, sensibilizeaza foarte mult romanii, exista o istorie care a avut tragismul ei, problema trebuie discutata, lamurita, clarificata - dupa aceasta declaratie pe care am facut-o in 1992, si sigur ca eu am primit voturile unei parti insemnate a minoritatii maghiare pe aceasta declaratie, fiind prezenti la aceasta declaratie, amintesc tuturor celor care pot sa uite ca am luat o hotarare foarte dura, aproape chirurgicala, in cadrul careia a trebuit sa renuntam, in anumite cazuri, deci, chiar UDMR a plecat din CDR, pentru ca am cerut tuturor sa faca o declaratie expresa si clara asupra respectarii caracterului national, unitar al statului roman. Deci, acest lucru l-am dus cu consecventa, in fiecare moment, cu fiecare declaratie, in fiecare atitudine publica. Cand a fost vorba despre Tratatul cu Ungaria, am participat la Timisoara si am dat o declaratie, inclusiv postului dvs. de televiziune, in care am spus: particip la semnarea acestui tratat, propus, sigur, negociat de catre ministrul de externe si semnat de primul ministru in prezenta presedintelui Iliescu chiar intr-un moment electoral, pentru ca consider ca noi vom castiga alegerile, noi vom forma guvernul; atunci, am venit aici, sa-mi asum aceasta responsabilitate, ca vom aplica acest tratat asa cum a fost semnat. in negocierile asupra tratatului am avut aceeasi atitudine fara echivoc. Cand s-a pus problema unei semnari grabnice a tratatului la Paris, dl Vacaroiu mi-a dat un telefon cu vreo doua ore inainte, m-a sculat duminica din somn si m-a rugat sa vin la Palatul Victoria in doua ore, pentru ca se punea o problema a atitudinii partidelor parlamentare fata de semnarea sau nu, o data cu Slovacia, la Paris, a acestui tratat. Si atunci am dat un sprijin pozitiei Guvernului Vacaroiu, am fost si criticat de multe ori pentru acest lucru, si am spus ca el nu trebuia semnat atunci, pentru ca in acel moment Recomandarea 1201 nu era clarificata. Si am spus: noi nu vom accepta decat atunci cand la aceasta Recomandare se va da o explicatie foarte clara, prin care se va spune ca nu se accepta autonomie teritoriala pe criterii etnice si drepturi colective. Aceasta este pozitia ferma a CDR, a mea personal, ca un garant, ca viitor presedinte, ca un garant al Constitutiei, si a guvernului CDR-USD.
O. Andronic: Va multumesc. Dle Iliescu?
I. Iliescu: Eu cred ca in aceste probleme pozitiile mele sunt foarte clare, ele au fost consecvente, inca imediat dupa revolutie, in toate actele pe care le-am emis dupa aceea, cu prilejul redactarii Constitutiei si in toate momentele politice pe care le-am avut ulterior. Eu cred ca in Romania s-a realizat un cadru optim pentru manifestarea identitatii etnice a tuturor minoritatilor nationale, pentru afirmarea culturii proprii, si este un element de imbogatire a patrimoniului comun al Romaniei inclusiv patrimoniul cultural al minoritatilor etnice. Si noi am pornit de la aceste principii in asigurarea drepturilor celor mai largi si aliniate la toate principiile internationale. in Constitutie s-a introdus inclusiv prevederea alinierii Romaniei la documentele internationale la care devine parte. Si noi am semnat multe documente internationale referitoare la drepturile minoritatilor, pe care le-am consacrat in legi si in practica noastra politica. in legatura cu problema propriu-zisa, pe care a subliniat-o si dl Constantinescu, este de discutat, pentru ca, din pacate, conducerea UDMR ramane consecventa intr-o serie de revendicari ale sale, pe care le-a reluat si recent, inclusiv dl Frunda. Sunt documente semnate de dl Markó Béla si alti lideri ai UDMR, care urmaresc cu consecventa ca aceste doua principii sa fie, totusi, promovate in perspectiva si si-au exprimat si speranta ca, cu schimbarea conducerii politice a Romaniei, ei vor putea sa reia si sa actioneze in acest sens. De ce au aparut aceste suspiciuni in ultima vreme? Chiar si dl Frunda, dupa primul tur, cand a plecat la Targu Mures, a facut o declaratie - ca au discutat la UDMR ca sa sprijine candidatura dlui Emil Constantinescu, ca o vor face cu toata discretia necesara, pana la al doilea tur. Aceasta a suscitat anumite suspiciuni din partea oamenilor: daca nu exista vreo intelegere care nu este transparenta, nu este clara in legatura cu sprijinul politic pe care UDMR are de gand sa-l acorde dlui Constantinescu in turul II si guvernului care se va forma, pe baza intelegerii CDR-USD. Si in aceasta chestiune eu cred ca este corect ceea ce s-a solicitat, ca pe aceasta chestiune si dl Emil Constantinescu personal, si CDR sa aiba o pozitie ferma, clara si principiala. Eu nu sunt impotriva prezentei in viata politica a reprezentantilor minoritatii maghiare, chiar si a UDMR, dar pe pozitii principiale clare, de respectare a Constitutiei, de respectare a principiilor unitatii si integritatii nationale si drepturile acordate minoritatilor sa fie insotite de loialitate fata de statul roman.
E. Constantinescu: Aici nu putem incheia, aici trebuie numai sa o ducem mai departe, sa discutam acest lucru, pentru ca trebuie gasite, si exista mijloace care pot sa satisfaca si doleantele minoritatilor, toate minoritatile, oricare ar fi ele, inclusiv ale celei maghiare, fara sa lezeze in nici un fel nici sensibilitatile romanilor. Acestea sunt legate, in primul rand, de o propunere mai veche a noastra pe care, din pacate, vechiul parlament, vechea majoritate parlamentara a blocat-o si care priveste autonomia administrativa reala, bazata pe bugete locale. Or, eu am repetat la infinit, a fost si preluata, ma bucur, aceasta fraza in care am spus ca in aceasta Lege a bugetelor locale trebuie ca drepturile sa fie egale si situatia sa fie egala in Covasna sau in Vaslui, in Harghita - ca sa luam cazul - sau in Giurgiu. Pentru ca, in acel moment, se realizeaza si aceasta necesitate, ca administratia sa fie mai aproape de cetatean, sa il reprezinte in interesele lui, dar fara sa se creeze o discriminare pozitiva pentru unele zone de concentratie maghiara, care sa lezeze majoritatea. in al doilea rand, trebuie garantate cu adevarat, si nu numai in vorbe, drepturile omului, intr-un sistem de respectare a legii si a justitiei, pentru ca asta va garanta atunci si dreptul fiecarui om, deci si al acelui roman, sa spunem, izolat in judetul Harghita sau Covasna - ca eu vreau sa discutam lucrurile pe fata - pentru ca sa nu se simta izolat intr-o colectivitate, ci aparat chiar de catre o comunitate care, la un moment dat, ar dori sa-i impuna anumite restrictii pe care el sa nu le poata... Deci, vreau sa spun ca democratia ofera parghiile prin care se pot realiza si doleantele respectarii si apararii identitatii nationale, ale drepturilor economice, ale drepturilor sociale ale comunitatilor, dar si interesele nationale, pe fondul acestui principiu, pe care nu trebuie sa il discutam, al unitatii statului roman, care este sfant pentru noi.
O. Andronic: Va multumesc. Doriti sa adaugati ceva?
I. Iliescu: Da. Deci, eu vreau sa insist, totusi, putin, pentru ca exista un proiect de lege initiat de UDMR cu privire la minoritati, in care aceste lucruri sunt afectate, adica principiile de care vorbim noi, si de aceea va trebui tratata cu atentie aceasta initiativa legislativa, pentru ca se va face o colaborare in cadrul Parlamentului, a majoritatii noi parlamentare si la acest proiect de lege ca sa nu se afecteze in nici un fel principiile constitutionale, ferm, clar. in ce priveste autonomia administrativa, nu este o noutate. Am consacrat-o de la bun inceput, imediat dupa decembrie 1989, si am mers consecvent pe acest lucru. in ce priveste mijloacele, se refera la intreaga situatie...
E. Constantinescu: La bugetul local. Nu ai buget...
I. Iliescu: Dar as vrea sa mentionez ca in ultimii trei ani de zile ponderea transferurilor de la bugetul central spre bugetele locale a crescut foarte mult. Deci, la cat au permis posibilitatile bugetare, s-au facut destul de multe lucruri pentru a mari suportul financiar la administratia locala, au fost introduse si taxe pe care le decid administratiile locale. Ele sunt, de altfel, si elemente de nemultumire din partea unor organizatii, in legatura cu taxele locale.
O. Andronic: Si ale gazetarilor, pentru ca pe noi ne taxeaza.
I. Iliescu: Si aici, sigur, va fi greu, dar principiul, ca atare, va fi acceptat de toata lumea. Este si constitutional. Este, cred, un domeniu in care nu avem controverse si divergente.
E. Constantinescu: Aceasta discutie este un lucru foarte important, aceasta discutie in Parlament. Deci, ea trebuie sa fie scoasa de sub suspiciune. Faptul ca ce a obtinut Romania foarte important, in ultimul timp, a fost - si noi ne mandrim, la momentul respectiv CDR a avut un curaj istoric cand a cooperat, intr-o vreme, cu UDMR, pentru ca s-au scos conflictele din strada, care pot sa devina violente, cum au fost la Targu Mures, si s-au mutat in Parlament - asta nu inseamna ca in Parlament trebuie sa ne intelegem. Totdeauna grupurile minoritare, grupurile socio-profesionale vor avea niste pretentii maximale, insa acestea se discuta in Parlament pana la - si aici revenim la intrebarea dvs. - pana la ce nu se negociaza. Deci, atata timp cat nu negociem caracterul unitar al statului roman, autonomia pe criterii etnice, restul, sigur, putem sa discutam cu calm, cu intelegere si in folosul tuturor.
O. Andronic: Stimati invitati, daca nu ar fi fost defectiunea asta cu cronometrajul - cred ca a fost vorba de o defectiune - aveam o gramada de intrebari frumoase si interesante din programele dv. Ma vad nevoit sa renunt la ele, fiindca timpul inainteaza implacabil. Nu am sa renunt insa la dreptul meu de moderator de a va pune o intrebare.
E. Constantinescu: Un drept al omului.
O. Andronic: Un drept al omului. Am si eu acest drept. Banuiesc ca - evident, fara placere - nu excludeti din calculele dvs. - nici dvs., dle Iliescu, nici dvs., dle Constantinescu - ideea ca s-ar putea sa nu castigati aceste alegeri. Din informatiile mele de gazetar rezulta ca, in aceasta ipoteza, dlui Constantinescu i se rezerva functia de prim-ministru in guvernul Conventiei, iar dl Iliescu ar urma sa devina presedinte al PDSR. intr-o asemenea eventualitate, care poate fi fantezista, v-as intreba care vor fi primele masuri pe care le veti lua, sau veti intentiona sa le luati, intr-o astfel de calitate - dl Constantinescu, in calitate de prim-ministru, si dl Iliescu, in calitate de presedinte al PDSR.
E. Constantinescu: Mai intai, precizez ca, sigur, accept sa particip la un joc de televiziune.
O. Andronic: Absolut.
E. Constantinescu: Pentru ca suntem intr-o campanie electorala, in care televiziunea de tip occidental a organizat tot felul de runde: cu prim- ministri, ministri, ministri ai gazetarilor. Suntem sub embargou; dupa cum stiti, CDR a luat o decizie foarte clara, nu se discuta nici o propunere nominala pentru ministru sau pentru alte functii parlamentare pana la terminarea alegerilor prezidentiale.
O. Andronic: Da.
E. Constantinescu: Dar ne jucam. Si cand spun asta, ma gandesc la ceea ce ar trebui sa faca un prim-ministru. Acesta este modul in care raspund la aceasta intrebare. Un prim-ministru ar trebui sa se ocupe, in primul rand, de rezolvarea unor probleme care nu asteapta intarziere. Deci, Romania se afla cu cateva probleme in starea de explozie. Si acestea privesc situatia familiilor cu multi copii, situatia pensionarilor de la sate, situatia batranilor. Oriunde am fost in tara, am discutat cu zeci de mii de oameni; sigur, dialogul a fost cu sute de mii de oameni, cu zeci de mii de oameni am discutat direct. Peste tot mi s-au ridicat aceste probleme. Si atunci, aceasta a facut ca noi sa propunem cateva masuri imediate privind majorarea ajutorului social pentru familiile cu multi copii, ale pensiilor din mediul rural, la 50.000, tot la 50.000 celelalte, si niste masuri potrivite pentru cresterea pensiilor si pentru domeniul educatiei si al sanatatii. Deci, pare ca punem o problema sociala in fata unei probleme economice si, sigur, un prim-ministru trebuie sa rezolve, in primul rand, problemele economice care sa ofere banii, care apoi se pot distribui. Dar nu poti castiga nimic fara incredere. Deci, Romania va trebui sa redistribuie prioritatile bugetare. Eu nu am timp, am dovedit ca exista fonduri si daca, cu acordul - eu iau varianta ca sunt presedinte si va fi altcineva prim-ministru - va trebui sa se adopte rapid niste legi care sa transfere sacrificiul asupra celor care conduc. Cunoasteti fraza pe care am spus-o: generatiile de sacrificiu in Romania trebuie sa inceteze, sa nu se mai sacrifice poporul, trebuie sa se sacrifice conducatorii. Trebuie sa fie reduse drastic toate acele cheltuieli de protocol, paza de la acest nivel, sa fie folosit fondul de asigurari sociale, care acum se raporteaza de la an la an, pentru a da incredere oamenilor, si trebuie sa se dea imediat legea raspunderii ministeriale, ca ministrii sa inteleaga ca trebuie sa-si indeplineasca obligatiile. Si, dupa aceea, sa trecem la adevarata reforma economica, care trebuie sa creeze mijloacele substantiale de satisfacere si de rezolvare a marilor probleme sociale in Romania.
O. Andronic: Va multumesc. Dle Iliescu, acceptati ideea acestui joc?
I. Iliescu: Accept orice idee, nu ma jeneaza nici un fel de discutie. Dar ceea ce ati sugerat dvs. ca posibilitate nici nu poate fi discutat. Conducerea unui partid este o chestiune de alegere, de democratie interna a partidului. Deci, eu ar trebui sa devin, in primul rand, membru al acestui partid. Nu sunt membru al acestui partid, in calitatea pe care am avut-o, de presedinte. Ceea ce am ca certitudine este ca am fost ales ca senator. Deci, pot sa ma gandesc la functia de senator si la cum o sa o indeplinesc. Mai mult nu am ce sa comentez. in ce priveste spusele dlui Constantinescu, un premier cred ca, in primul rand, indiferent cine va fi, va trebui sa elaboreze un program al guvernului care sa tina seama de realitati, pentru ca ceea ce a prezentat CDR in timpul campaniei electorale, “Contractul cu Romania”, pe asemenea probleme, promisiuni, probleme sociale, care nu pot fi de nimeni respinse... Cine nu vrea sa creasca veniturile oamenilor, sa creasca pensiile, sa creasca ajutoarele pentru... Toate sunt probleme reale, dar ceea ce contine pretentia de a da si solutii, de a stabili cifre, la un calcul sumar, ar duce la scaderea, pe de-o parte, a intrarilor la bugetul statului prin reduceri de impozite si, pe de alta parte, la cresterea cheltuielilor la dimensiuni foarte mari, ceea ce ar pune niste probleme economice grele, insurmontabile. Deci eu cred ca, in primul rand, trebuie elaborat un program al guvernului cu picioarele pe pamant, care sa porneasca de la realitati date, de la resurse, si toate aceste chestiuni sa le corecteze in functie de realitati.
E. Constantinescu: Dle Iliescu, stiti cat costa pe an “Contractul cu Romania”?
I. Iliescu: Am auzit ce ati spus dvs.
E. Constantinescu: in clipul dvs...
I. Iliescu: Nu, eu am citit ce ati spus dvs., dar, insumand toate consecintele masurilor propuse de dvs., se realizeaza o discrepanta intre intrari si iesiri, care nu pot fi...
E. Constantinescu: Acum, ascultati-ma cu putina rabdare. Deci, in clipul pe care l-ati difuzat in campania dvs. electorala CDR era acuzata ca impune un program care ar costa 5000 de miliarde de lei pe an - sigur, eram acuzati ca noi prezentasem pentru 200 de zile, care erau numai cateva milioane, si ca nu am fi spus. Asa este. Ce scria in clip, acolo, este adevarat. Dupa ce se depasesc cele 200 de zile - care sunt legislative, nu costa foarte mult, costa cateva sute de milioane - intr-adevar, pe un an de zile “Contractul cu Romania”, cu toate aceste masuri, costa 5000 de miliarde de lei. Si eram acuzati ca aceasta va duce la inflatie, ca nu avem mecanisme si posibilitatea sa le indeplinim. Numai ca noi am prezentat “Contractul cu Romania” acum un an, si apoi am prezentat baza financiara. Am aratat de unde luam banii, ce facem, ce se intampla. Chiar la inceputul campaniei electorale, PDSR, in sfarsit, care guvernase patru ani fara program de guvernare, a venit cu cele 21 de programe si si-a prezentat programele de guvernare in prezenta dlui Iliescu, candidat prezidential. Sigur ca ziaristii, care fusesera invatati toata vremea sa preseze “Contractul cu Romania”, si erau clipurile noastre, cat costa “Contractul cu Romania”, s-au adresat si dlui Adrian Nastase cu intrebarea fireasca: cat costa cele 21 de programe? La care dl Adrian Nastase a dat un raspuns stupefiant: intrebati CDR, puneti-i pe ei sa calculeze. Noi am pus toti specialistii, a durat doua saptamani si am calculat. Costa 18.000 de miliarde de lei. Deci, costa de patru ori mai mult decat costa programul nostru. Si atunci, eu vin si intreb: unde este demagogia? Noroc ca nu au castigat. Daca castigau alegerile si trebuia sa-si aplice un program care ar fi costat 18.000 de miliarde... Era demagogie sau nu, dle Iliescu? Aceea ce era, era o apreciere corecta si serioasa...
I. Iliescu: Eu nu intru acum in discutii asupra acestui lucru si nici nu avem timp.
E. Constantinescu: O sa mai discutam.
I. Iliescu: Dar mai avem vreme si...
E. Constantinescu: O sa veniti data viitoare mai pregatit.
I. Iliescu: Nici nu-mi revine mie si nu revine presedintelui.
E. Constantinescu: Nu, acum va imaginau presedinte de partid.
I. Iliescu: in conditia de presedinte voi sustine orice masuri care sa vina in favoarea populatiei, care sa vina in sprijinul solutionarii unor probleme sociale, dar totul trebuie facut pe baza de calcul realist. Dvs. ati produs acolo si niste cifre la fel, enorme, intrari de resurse financiare din afara, vreo 60 de miliarde de dolari. Nu stiu de unde aveti dvs. aceasta garantie.
E. Constantinescu: O sa avem. Asta e.
I. Iliescu: Eu va spun ca Ungaria, spre exemplu, care a avut usi deschise la toate organizatiile internationale, nu a depasit cateva miliarde pe an. Dvs. vreti sa aveti 15 miliarde pe an. Este, in primul rand, greu de presupus ca se vor gasi asemenea... si as fi curios sa cunosc acele organisme financiare care sa va ofere asa ceva.
E. Constantinescu: Asteptati...
I. Iliescu: in al doilea rand, daca ar fi cineva care sa ofere aceste resurse, povara economica a tarii ar fi extraordinara, pentru ca vine si scadenta returnarii acestor credite si dupa doi-trei ani de zile se ridica valoarea sumelor de returnat la o valoare mai mare decat tot exportul de azi al Romaniei. Adica, sunt lucruri total...
E. Constantinescu: Sunt lucruri care arata ca datoria externa a Romaniei a crescut fara sa se intample nimic.
I. Iliescu: Cat este datoria externa a Romaniei? 6 miliarde...
E. Constantinescu: Dar 6 miliarde pentru nimic, pentru ca...
I. Iliescu: Nu este adevarat.
E. Constantinescu: Pentru nimic. Nu s-a facut nici o retehnologizare, nici o reconstruire industriala.
I. Iliescu: Nici aici nu aveti dreptate. Luati sumele respective...
E. Constantinescu: Le-am luat.
I. Iliescu: Din anii 1990 si 1991, cand toate aceste finantari externe au mers mai ales pe bunuri de consum.
E. Constantinescu: Pai, vedeti?
I. Iliescu: ...Peste 80%, in timp ce in ultimii trei ani a crescut ponderea acestor resurse externe pentru investitii, pentru modernizari.
E. Constantinescu: Da, dar dv in `90 v-ati reales tot...
I. Iliescu: Atat in sectorul de stat, cat si in sectorul privat; si o pondere mare acum in investitii, peste 50%, revine sectorului privat, si cu resurse interne, si cu resurse externe. V-am spus, daca veti fi premier, sau indiferent, premierul dvs. va trebui sa calculeze cu mai multa rigurozitate...
E. Constantinescu: Mie imi pare bine ca, dupa patru ani de la intalnirea noastra, recunoasteti ca in primii doi ani ati folosit 2 miliarde pentru consum, care, de fapt, au platit voturile pentru dv.
I. Iliescu: Nu, este vorba de perioada Guvernului Roman.
O. Andronic: Situatia mea devine extrem de delicata cu fiecare minut care trece. Vad priviri ucigase.
I. Iliescu: Din contra, dupa `92 s-au facut deplasari spre...
E. Constantinescu: Daca puneti intrebari prea bune.
O. Andronic: Am urmatoarea rugaminte. Haideti sa terminam intr-o tonalitate optimista. Si anume: ce intrebare ati dori sa-i puneti dlui Iliescu si ce intrebare ar dori dl Iliescu sa va puna dvs.? Dar asta chiar in doua minute, ca, altfel...
I. Iliescu: Asta, pentru optimism.
O. Andronic: Pentru optimism.
I. Iliescu: Eu v-as cita. As vrea sa va intreb numai daca va mentineti aceasta afirmatie pe care ati facut-o cu zece zile inaintea primului tur de scrutin, la Cluj, in fata studentilor. Acolo ati spus asa: “Guvernul Roman a produs o catastrofa si un haos. in timpul guvernarii Roman au fost distruse sistemele de irigatii. Asa ca Guvernul Vacaroiu nu a mai putut face nimic. Nu mai era nimic de distrus dupa Petre Roman. Iar istoria nu va putea sa explice importurile de cereale platite mai scump decat productia interna”. Daca va mentineti aceste aprecieri.
E. Constantinescu: Pot sa raspund in 30 de secunde. Aceasta intrebare face parte dintr-o tehnica foarte abila si care este specifica dlui Iliescu, care timp de 7 ani a reusit in mod minunat sa-i puna pe toti unii impotriva altora: muncitori impotriva intelectualilor, mineri impotriva celorlalti. Deci, acum, care este problema? Se incearca sa se creeze o disensiune intre CDR si USD, intre mine si guvern. Lucrurile stau cu totul altfel, si ele trebuie sa fie astfel inteles de catre oamenii seriosi care ne asculta.
I. Iliescu: Adica nu ati afirmat, sau ce sa inteleg?
E. Constantinescu: Nu, am afirmat. insa lucrurile trebuie exact asa intelese, si asta depaseste putin ceea ce dvs. puteti sa faceti. tara este intr-o situatie extrem de grea. Poate, in dezbaterile urmatoare, va trebui sa ajungem sa examinam aceasta situatie cumplita in care se afla Romania in momentul de fata la toti parametrii. Ea este pe ultimele locuri in Europa la toti parametrii sociali. Deci, ne aflam in pragul unei ierni foarte grele, pentru care guvernul nu s-a pregatit. O sa vedeti imediat, o sa publicam o carte alba, deja avem informatii asupra acestei tactici a pamantului parjolit, pe care Guvernul Vacaroiu a aplicat-o. Ei bine, romanii, in acest moment, aveau nevoie rapid de o majoritate parlamentara, care sa sustina un guvern care sa se apuce de treaba. Asta a fost sarcina lui. Nu va imaginati ce am reusit in 36 de ore: sa ne intelegem cu USD - nu pe posturi, deci, nu am discutat posturi, nu am discutat persoane, ci am discutat programul de guvernare si ce trebuie facut de acum inainte. Nu va ascund ca nu a fost usor, nu va ascund ca intre PNt si PD, fostul FSN, au existat probleme care tin de trecut, probleme destul de grave. Nu va ascund ca eu, ca reprezentant din societatea civila, deci, in perioada Pietei Universitatii si a mineriadei, am avut in spatele meu... Dar toata lumea in tara asta a spus: domnule, in aceste momente trebuie sa trecem peste aceste lucruri si in aceste momente trebuie sa ne intelegem. in aceste momente trebuie sa ne indreptam spre viitor. Au existat greseli ale trecutului, au existat greseli ale tuturor. Noi trebuie acum sa vedem ce putem face impreuna. Avem un program real de reforma pentru acesti oameni? Avem un program prin care putem sa asiguram niste proiecte sociale prin care sa salvam oamenii care sunt intr-o situatie dificila? Putem asigura pacea si linistea in aceasta tara? Atunci, nimic nu este prea putin. Aceasta este esenta intelegerii si acesta este raspunsul pe care vi-l dau. Eu am facut aceste afirmatii, am trecut peste ele, asa cum noi eram dispusi si in alte ocazii si eu cred ca si oamenii cinstiti si corecti din PDSR care au fost alesi acum in Parlament vor sustine programul nostru de guvernare, pentru ca vor pune mai presus interesul tarii, interesele si din aceasta iarna, si de perspectiva, fata de anumite momente ale trecutului care, sigur, au fost dificile si pe care istoria si analistii politici si economici le vor...
O. Andronic: Si acum, intrebarea dvs. pentru dl Iliescu.
E. Constantinescu: Credeti in Dumnezeu, dle Iliescu?
I. Iliescu: Dle Constantinescu, eu m-am nascut intr-o familie de oameni evlaviosi, am fost botezat in Biserica Ortodoxa Romana si am aceasta calitate. Sigur, in evolutia mea intelectuala s-au produs anumite deplasari, dar am ramas patruns de elementele fundamentale ale credintei si ale moralei crestine. Eu sunt mai crestin si mai credincios decat multi altii care isi etaleaza in public aceasta credinta, cu care eu cred ca nu trebuie sa se faca nici comert, nici propaganda politica.
E. Constantinescu: Ati declarat ca sunteti liber-cugetator. Asta inseamna necredincios, deci om fara Dumnezeu.
I. Iliescu: Nu, asta nu inseamna necredincios.
E. Constantinescu: Asta inseamna. Orice dictionar...
I. Iliescu: Asta inseamna respect fata de...
E. Constantinescu: Dle Iliescu, cu limba romana nu poate fi... Cand ati mintit, atunci sau...
I. Iliescu: ...inclusiv oamenii Bisericii evolueaza in contactul cu stiinta. Intoleranta de o parte si de alta nu aduce nimanui nici un fel de folos. “Crede si nu cerceta”, spre exemplu, este un concept care a fost parasit de oamenii Bisericii, pentru ca se imprumuta din ceea ce aduce stiinta, inclusiv in viata cultelor, in viata Bisericii. Fundamental este altceva, ceea ce patrunde in comportamentul si in starea morala a fiecaruia in parte. Eu am mai mult decat altii, care isi afiseaza credinta in Dumnezeu.
O. Andronic: Va multumesc mult de tot. Se apropie cu pasi mari un dezastru - de mine, nu de dvs., - asa ca va cer permisiunea sa incheiem aici acest foarte interesant dialog. Aceasta a fost, stimati telespectatori, prima intalnire directa a celor doi aspiranti la inalta functie de presedinte al Romaniei. in numele organizatorilor “Turneului candidatilor”, acest veritabil maraton publicistic care, vreme de trei luni, a incercat sa va familiarizeze cu principiile si mecanismele alegerilor democratice, organizatori care sunt ANTENA 1, “Libertatea” si “Jurnalul national”, le multumesc domnilor Iliescu si Constantinescu pentru amabilitatea cu care au raspuns invitatiei noastre, pentru maniera deschisa si competenta cu care au abordat aceasta intalnire, dorindu-le sa fi convins prin argumentatia lor si pe aceia dintre dvs. care mai stau inca in cumpana. Le doresc, asadar, succes, multumindu-va pentru atentia cu care ne-ati urmarit. La revedere.

 

 

 

Marţi, 29 Octombrie, 2019 - 19:29
Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV)

Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV)

Apar foarte rar, la distantà de decenii, càrti care, metabolizand rezultatele cercetàrilor anterioare si reintregindu-le cu cele proprii, reusesc sà làrgeascà orizontul tematicilor fundamentale pentru cunoasterea evolutiilor social-politice sau de istorie culturalà-artisticà ale unui popor sau ale unei comunitàti statale   complexe, compusà din unitàti etnice diverse si comunitàti religioase uneori conflictuale, desi derivate dintr-o  unicà ràdàcinà spiritualà: crestinà, islamicà etc.  Aparent  sunt mai putine greutàti in urmàrirea si interpretarea evolutiei cadrului raporturilor social-economice si politice atunci cand orizontul de referintà este acela al unei  comunitàti ce prezintà o marcatà coerentà etno-culturalà dealungul secolelor. In acest caz elementele ce introduc un grad mai ridicat de complexitate in sistemul de raporturi socio-culturale si de putere sunt in genere generate de factori externi: dominatii stràine, ràzboaie, subjugàri, interdependente obligate. Acestea nu schimbà, in linii mari, structura de bazà a institutiilor socio-politice definitorii ale unei statalitàtii caracterizatà si de o relativà sau mai marcatà unitate etno- culturalà.  

In ambele cazuri este o sarcinà dificilà pentru un istoric reconfigurarea cadrului  prin imbogàtirea cunostintelor noastre despre dinamica transformàrilor acestuia in decursul vremurilor si integrarea lor intr-un tablou clarificator pentru  desfàsuràrile (evitàm folosirea conceptului de “evolutie” deoarece prea adeseori trimite la desfàsuràri lineare, in directie unicà) care au modelat institutiile  ansamblului de comunitàti umane - aderente la o formà-stat - luate in considerare. Cu atat mai dificilà chiar pentru acei istorici ce au vocatia sintezelor  integratoare de problematici si care, lucrand “in solitudo” urmeazà metodologii riguroase de cercetare - aplicate ad hoc, in functie de cazuisticà - ce nu lasà spatiu pentru interpretàri simplificatoare sau manipulàri documentare. De regulà aceastà vocatie este reflectatà de lucràri care prin amplitudinea problematicà si rigoarea metodologicà depàsesc cadrul sintezei  “lineare”, “pe temà”. Ele  devin, chiar  si atunci cand abordeazà doar segmente cronologice determinate ale istoriei unei comunitàti umane inscrisà intr-o “formà-stat”, veritabile proiectàri  ale  trecutului in viitorul aspect general al  civilizatiei si culturii  unui popor sau a unui conglomerat de popoare inrudite (sau neinrudite) etnic, legate (sau nelegate) de traditii comune, tràind in state si comunitàti cu reguli de viatà si legi asemnànàtoare, profesand credinte morale si religioase asemànàtoare sau apropiate etc. Ce face ca aceste lucràri sà devinà fascinante este redescoperirea, prin ele si in ele,  a unei  imagini convingàtoare despre stàrile premergàtoare stàrii actuale. De ele te apropii cu oarecare sfialà si ezitare atunci cand, in pofida pregàtirii proprii, ce ar putea sà-ti indreptateascà si calitatea de “cronicar”,  realizezi cà nu esti pe deplin pregàtit pentru a receptiona noutàtile pe care le intuiesti dupà o primà si rapidà lecturà. Singura solutie pentru a avea ideile ceva mai clare asupra noutàtii viziunii autorului si a mesajului implicit rezultat din expunerea cercetàrilor sale, mesaj in mod inevitabil urmat de interpretàrile bazei documentare,  este acea de a reparcurge bibliografia de referintà pentru a marca, pe cat este posibil,  precis  pozitia in care se aflà fatà de ele. Nu ezit a spune cà de la mijlocul lui martie 2018, adicà de cand a ajuns la mine masivul volum (530 pagini, cu amplà bibliografie, index si aparate critice) “Din mainile valahilor schismatici…”. Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV) (Ed. Scoala Ardeleanà, 2018), plimb cu mine, in servietà intre biblioteca mea privatà, locul de muncà si  alte locuri si biblioteci. Este o carte “grea” si la propriu si la figurat. Am parcurs-o cu umilinta neofitului , care dupà cateva decenii de frecventare a tematicilor majore ale istoriei artei, inclusiv medievale, incearcà a reintra, cu timiditate intr-un sector al cunoasterii istorice, acela al Evului Mediu romanesc, cu care a avut legàturi aleatorii . Am reparcurs ca atare lucràri citite cu ani buni in urmà, toate aflate in legàturà stransà cu acel puzzle tematic din care se compune  cartea profesorului Ioan Aurel Pop, multe din ele dedicate procesului de consolidare a institutiilor medievale in perioada Evului Mediu Timpuriu in Europa Occidentalà si Europa Centralà.  O asemenea apropiere precautà fatà de o carte, efectuatà cu luarea “màsurilor de sigurantà”, prin reacumularea de cunostinte pe parcurs in vederea rafinàrii progresive a capacitàtii de intelegere a textului aflat in centrul atentiei, mà incercase cu multà vreme in urmà, in anii cand, tanàr cadru didactic fiind, adoptat ca “seminarizator” al cursurilor de Istoria Civilizatiei si Culturii Europene, tinute de regretatul Dinu C. Giurescu in cadrul Sectiei de Istoria si Teoria Artei  de la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu, am “conspectat” de cateva ori cartea lui Jacques Le Goff, La civilisation de l'Occident médiéval (1964, trad. rom. 1970, Ed. Stiintificà si Enciclopedicà). Era recomandatà ca obligatorie de titularul cursului pentru accesul la examen al studentilor si ca atare eram dator fatà de mine sà cunosc nu doar continutul textului ca atare, ci si modul in care acesta proiecta gandirea autorului asupra unui spatiu disciplinar pe care deja incepuse sa-l influenteze. Am “fisat” acea carte la inceputul anilor ’70 de vreo douà ori. Mi se mai intamplase ceva asemànàtor, panà atunci, doar cu Capitalul lui Marx, conspectat si el de douà ori pe cand eram in primii ani de la Facultatea de Istorie-Filosofie la U.B.B. - Cluj…O experientà intelectualà foarte utilà de altfel: toate la timpul lor... Acelasi lucru mi s-a intamplat si acum. Pendularea intre textul lui Ioan Aurel Pop si o serie de lucràri dedicate situatiei romanilor din teritoriile intracarpatice si cele situate la estul si sudul Carpatilor in secolele XIII-XIV intregeste panorama unor sedimentàri sociale diferite prin conditiile specifice  vietuirii in teritoriile pe care, dintr-o perspectivà ulterioarà perioadei la care se referà autorul, le putem defini precum macro-regiuni: Transilvania, Moldova, Tara Romaneascà.  Prima  citatà, Transilvania, a fost  in situatia particularà de a fi devenit parte a Regatului Ungariei in care, incà sub primii Arpadieni, din perioada celor douà secole anterioare domniei lui Andrei al II-lea (1205-1235),  incepuserà a se clarifica raporturile de putere ce si-au pus amprenta pe organizarea si structurarea institutiilor tàrii.  Modelul institutional in organizarea societàtii laice si al raporturilor acesteia cu credinta catolicismului roman a fost, de la bun inceput, acela oferit de “Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germanà”. Intr-o primà etapà, in linii mari panà la domnia lui Andrei al II-lea, s-au respectat sistemele de organizare deja functionante in vastul teritoriu al Regatului, generate de alte traditii si sustinute de spiritul altor credinte, in cazul romanilor de credinta crestinà de rit bizantin. In cartea la care ne referim se pune constant in evidentà faptul cà diversitatea structuràrilor politice di Regatul Ungariei era produsul mozaicului etnic  “mostenit din perioada premaghiarà si augmentat apoi, in mod spontan sau organizat, prin cucerirea sau prin alàturarea pasnicà a unor noi teritorii ori prin cucerirea si colonizarea unor noi populatii” (cf. p. 4).  In acel puzzle de populatii ràspandit pe un teritoriu vast, din care multe pàrti erau revendicate in titulatura regilor maghiari, fàrà ca acestia sà-si exercite efectiv puterile asupra populatiilor conlocuitoare, se regàsesc, in primele douà secole de existentà ale Regatului maghiar, si romanii din spatiul intra si extra carpatic si dunàrean sau sub-dunàrean. Intr-un document din 1247 Bela al IV-lea (n. 1206, domnie 1235-1270) se autoprezintà precum  “rege vesnic al Ungariei, Dalmatiei, Croatiei, Ramei, Serbiei, Galitiei, Lodomeriei si Cumaniei”. Cu Croatia, al càrui nume apare si in titulatura tatàlui sàu (Andrei al II-lea), Bela al IV-lea era doar in uniune personalà din 1235. In Dalmatia si in Croatia locuiau, pe langà slavi, populatii romanice: italieni si vlahi. In zonele actuale ale Serbiei si Bosniei-Hertegovinei locuiau de asemenea populatii slave. Galitia si Lodomeria (nume latinizate) sunt cele douà vechi cnezate rusesti ale Haliciului si Vladimirului; prin teritoriul lor ungurii doar trecuserà inaintea instalàrii in Campia Panonicà, fàrà a avea stàpanirea efectivà a teritoriului. Cu “Cumania” chestiunea este mai complexà deoarece sunt cel putin trei. Asa numita “Cumanie Neagrà” ar fi cuprins, conform documentelor, zonele de càmpie din sudul Carpatilor Meridionali, la est de Olt, continuate in zone din exteriorul  curburii carpatice si al Carpatilor de Ràsàrit,  zone ce constituiau partea terminalà a teritoriului de stepà al incà nefondatei Moldova. In aceste pàrti densitatea grupurilor cumane era slabà si in curand acestea s-au dizolvat in masa romanilor si slavilor.  Intre Dunàre si Tisa, in pusta in care in antichitate se instalaserà sarmatii, cumanii (in maghiarà Kunok, in turcà Kipçak, in rusà Половцы-Polovtii), respectiva enclavà etnicà fiind indicatà in limba maghiarà precum  “Mica Cumànime” (Kiskunság ), in timp ce cu numele de “Marea Cumanie” (Nagykunság) era indicat teritoriul dintre Tisa si Barcàu,  unde turanicii crestinati veniti dinspre ràsàrit formaserà si ei o enclavà destul de compactà.  Cele douà valuri turanice de colonizare au pàtruns in zona centralà a statalitàtii maghiare in 1239 si 1242.  Sosirea cumanilor si colonizàrile germanice din spatiul actual al Slovaciei, unde tràiau deja slavii, precum si “impestritarea” etnicà a Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului, Ungului, Beregului si Ugocei prin  impàmantànirea secuilor si aducerea colonistilor germani (sasi)  in teritorii locuite de populatia romanizatà a pus in fata suveranilor maghiari problema organizàrii jurisdictionale coerente a statului in care straturile etnice premaghiare - printre care eraau se numàrau si populatiile romanizate  - aveau cutumele lor.   “Randuielile  lumii medievale” la care se referà pe larg Ioan Aurel Pop in cartea sa, preluand critic consideratiile fàcut in urmà cu aproape  patru decenii in urmà de Z. J. Kpsztolnyk (Five Eleven Century Hungarian Kings, New York, 1981)  au implicat, in faza initial a existentei regatului maghiar, respectarea cutumelor, a credintei si a limbii fiecàrei comunitàti.  Conflictul pentru autoritate intre cei doi poli ai lumii crestine, unul aflat la Roma si celàlat la Constantinopol, conflict finalizat cu marea schismà din 1054 (dar care era “in act” de mai multà vreme), a fost urmat in teritoriile aflate sub autoritatea sau in zona de influentà a Regatului Ungariei, de o suprapunere a intereselor Sfantului Scaun peste interesele geopolitice ale Coroanei Sfantului Stefan. Sub papa Inocentiu al III-lea  (1198-1216) impunerea confesiunii catolice prin recurgerea la fortà a devenit doctrinà.

 Ocuparea armatà a Constantinopolului in 1204, urmatà de nasterea si scurta existentà a Imperiului Latin de Ràsàrit, pràbusit in 1261, au consfintit doctrina folosirii “bratului armat” de càtre “latini” (reprezentantii crestinismului “occidental”) impotriva “grecilor” (crestinii ortodocsi, ràsàriteni), considerati de càtre primii, constienti de superioritatea propriei superioritàti militare si ca atare si de capacitatea de impunere a propriului “credo”, periculosi “schismatici”. In viziunea geopoliticà a  Sfantului Scaun toti cei ce nu aderau la dogmele promulgate si promovate de crestinismul occidental, adicà “schismaticii”, “paganii” si “ereticii” trebuiau convertiti cu forta la adevàrul dogmelor catolice.  In 1136 regele Bela al II-lea cel Orb (n. aprox. 1110, domnie 1131-1141), indreptandu-si ostile spre centrul Balcanilor, a inàbusit in Bosnia erezia bogomilà ce avea numeroase puncte de contact cu  erezia catarilor si a creat entitatea Banatul Bosniei condusà de respectivul Ban, titlu pe care intentiona sà il atribuie fiului sàu Ladislau al II-lea, care l-a si detinut intre 1137-1154.  La scurtà vreme de la inscàunare regele Emeric (n. 1174, domnie 1196-2004), instigat de Inocentiu al III-lea acesta a intervenit in Serbia unde se declansase conflictul pentru mostenirea tronului dupà abdicarea lui Stefan Nemanja. Din acest moment expansionismul regatului maghiar si politica papalà impotriva “schismaticilor”, “pàganilor” si “ereticilor” ràman intr-o legàturà stransà, in pofida divergentelor create de interese deosebite, pe care Ioana Aurel Pop le inscrie in categoria  contradictiilor ““intre politica “nationalà” ungarà de extindere a posesiunilor proprii si politica “universalistà a “papalitàtii” “ (p. 51).  Emeric a fost primul rege maghiar ce si-a asumat titlul de “Rege al Serbiei”, purtat fàrà onoare deoarece deja in 1203 a fost obligat sa elibereze terenul in urma unei confruntàri cu armata tarului bulgaro-vlah Ionità Caloian (1197-1207) ce-l  sustinea  pe urmasul desemnat de Stefan Nemanja.  Aceste cateva detalii istorice si numeroase altele, pe care nu avem posibilitatea de le a trece aici in revistà, privind momente semnificative pentru parcursul politicii expansioniste  a Regatului Ungariei  ilustreazà  faptul cà spre sfarsitul primelor douà secole de existentà a acestuia se simtea acut necesitatea restructuràri interne a raporturilor de clasà menite a  consolida pozitiile economice ale inaltei nobilimi si a nobililor mijlocii, elementele de baza ale fortei militare  a Regatului.  Romanii din Transilvania, care constituiau partea cea mai consistentà a populatiei din aceastà regiune ce ar putea fi definità, credem cà pe bunà dreptate, inima pulsantà a Regatului,  s-au aflat astfel atat in centrul atentiei intereselor conducerii Regatului in raport cu  pozitia economicà si socialà ce trebuia creatà  “oaspetilor” - adicà secuilor, cumanilor, sasilor, ordinelor càlugàresti, preotimii catolice etc - prin acordarea de privilegii, cat  si cu pozitiile din esichierul puterii a nobilimii de origini maghiare. Odatà cu “ràspandirea influentei stràinilor colonizati (mai ales germani), a negustorilor care circulau si a acelor putini maghiari care càlàtoreau ori studiau in Occident” (I.A. Pop, op. cit., cf. 131), drepturile se inregistrazà prin acte scrise (bule de aur colective, diplome individuale).  Devin astfel vizibili si propietarii romani de bunuri funciare, in virtutea drepturilor cutumiare. Ei locuiesc uneori in “tàri”, adicà tinuturi intregi, aproape compacte etnicamente, spiritual legati de eparhii de rit bizantin  si guvernati de conducàtori laici numiti duci (voeievozi - titulaturà apàrutà in documentele maghiare in 1193) si juzi (cnezi). Intrucat conditiile de slàbiciune in care s-a gàsit lumea crestin ortodoxà dupà Cruciada a IV-a  a deschis calea tentatiilor imperiale occidentale plecandu-se de la premisa cà indrumàrile Papei càtre “calea cea dreaptà”, adicà a variantei catolice a crestinismului, se extind si asupra raporturilor sociale cu  populatiile “schismatice”, confundate voit cu “ereticii”, autoritàtile “regatului crestin” al Ungariei au avut la indemànà instrumentul ràpirii de la ne-coreligionari a bunurilor imobiliare, principala tintà fiind, in Transilvania, romanii. In secolul al XIII si chiar si in prima jumàtate a secolului urmàtor acest “instrument” a fost folosit cu oarecare retinere, dat fiind conditiile politice interne si probabil si datorità relevantei participàri a romanilor la sustinerea fortei militare a Regatului. La “serviciile credincioase” ale acestora se fac in cartea lui Ioan Aurel Pop numeroase referiri. Ele trimit la documente, emise de suveran, unele redactate chiar cu o forta elocvent emotivà, specificà cancelariei latine, traduse fiind in romanà intr-un mod magistral de autorul lucràrii. Printre màsurile de limitare a credintei “schismaticilor” se numàrà si interzicerea prin decizia din 1279 a regelui Ladislau Cumanul, luatà la solicitarea papalà, de   a se interzice  construirea pe teritoriul Regatului Ungariei a bisericilor ortodoxe din piatrà.  Evident, màsura se extindea si asupra teritoriului Transilvaniei si ii privea in mod direct si pe romani. La numai doi ani distantà, in 1281, a avut loc prima congregatie generalà (adunare) a stàrilor (grupurile conducàtoare), adicà a nobililor Transilvaniei. Aceasta a fost prezidatà de Andrei al III-ea al Ungariei (n. 1265, domnie 1290-1301), suveranul cu care s-a stins dinastia Arpadienilor.  La congregatia generalà au participat nobilii maghiari, secuii, sasii si romanii. Drumul pe care urmau sà il parcurgà limitàrile si excluderile impuse romanilor era deja marcat.

In primele douà decenii ale secolului al XIV-lea fràmantàrile interne din Regat au creat puternice agitatii si in Transilvania unde voievodul Ladislau Kan (1295-1315) reusise sa isi impunà autoritatea impingand-o pana la punctul de a se considera autoritate maximà intr-o “tarà” (regnum) cu inalt grad de autonomie. Conflictul cu noul rege angevin, Carol Robert de Anjou (1308-1342) nu s-a rezolvat in favoarea lui Ladislau Kan. Despre aceastà figurà interesantà a istoriei Transilvaniei s-a publicat in 2007 o tezà de doctorat interesantà semnatà de Tudor Sàlàgean (Ed. Argonaut), elaboratà sub indrumarea competentà a profesorului Ioan Aurel Pop. Asumarea de cãtre nobilimea transilvanã, in cadrul regimului politic constituit dupà 1301 de Ladislau Kan,  a rolului de„tarã legalã“ - scrie in cartea sa Sàlàgean - “este legatã, cu certitudine, de consolidarea unui specific legislativ (in Transilvania - n.n.), caracterizat nu atât prin existenta unor legi diferite de cele ale Regatului Ungariei, cât prin cultivarea consecventã a exceptiilor fatã de ele.”  Faptul cà sunt documentate numeroase exemple, databile la sfarsitul secolului al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea, de respingere de càtre nobilimea transilvanà a interventiilor inaltei nobilimi din anturajul curtii regale, confirmà  caracteristicile particulare ale raporturilor de putere in cadrul evului mediu transilvan din perioada afirmàrii regimului congregational.

 Trendul in ce priveste atitudinea fatà de romani a fost insà acela inscris in orizontul deciziei din 1279 a lui Ladislau Cumanul. 

Panà la decretul regal din 1351, cand este reconfirmatà Bula de aur a nobilimii din 1222 (a se vedea mai sus), cnezii, care efectiv erau categoria nobiliarà a regrupàrilor romanest din “tàri” (tinuturi) erau considerati in mod tacit nobili de càtre reprezentantii institutiilor Regatului Ungar, indiferent dacà prestanta lor socialà si averile lor erau deja configurate in forme scrise sau derivate  prin traditie si obiceiurile pàmantului. Màsurile luate in 1366 impotriva “schismaticilor” considerati “ràufàcàtori” si “infideli” au marcat inceputul excluderii romanilor dintre grupurile etnice care exercitau puterea. Ele au constituit   episodul cel mai relevant din politica de “impunere a credintei”  pusà in practicà de Ludovic I de Anjou (domnie 1342-1382). Cu angevinii implementarea retetelor occidentale in definirea raporturilor de putere politicà si economicà in Regatul Ungariei au primit un nou impuls.  

Rezultatul a fost, in ce priveste drepturile romanilor, restrangerea acestora si  inmultirea ràpirile mosiilor ce le apartineau de drept, prin danii, sau in virtutea cutumei pe care un pretendent influent incerca sa o nege insusindu-si abuziv bunul altuia sau altora.

Despre cnezi, pozitia lor socialà, faptele si atributiile lor judecàtoresti, patronarea de càtre ei a bisericilor ràsàritene, ca si despre temeiurile stàpanirii czilor si a nobililor romani” s-au scris in carte pagini memorabile prin vastitatea informatiei oranduità cu temeinicie si interpretatà prin conectarea, directà si indirectà, a institutiei cneziale a romanilor la institutiile comparabile din evul mediu ràsàritean si occidental.   Sunt puse in evidentà caracteristicile situatiilor de exceptie din Tara Hategului si Maramures, unde regii angevini “au preluat si vechile institutii romanesti prezente, dar au incercat o adaptare a lor  la regulile regatului” (cf. p. 232). In Maramures aceiasi regi “i-au asimilat in general pe cnezi nobililor dandu-le, dupà regula apuseanà, acte scrise pentru vechile mosii. Fireste, nu tuturor si nu gratuit, ci numai dupà prestarea “fidelelor servicii” care trebuiau continuate si in viitor” (cf. p. 237). Intr-o situatie similarà s-au gàsit si cnezii din Tara Hategului. In legàturà cu desfàsuràrile din Maramures si din Tara Hategului profesorul Pop a valorificat cu discernàmant si spirit critic experienta cercetàrilor distinsului arheolog si istoric al evului mediu romanesc  Radu Popa (1933-1993) sintetizate in douà lucràri de deosebità importantà documentarà si interpretivà (La inceputurile Evului Mediu Romanesc. Tara Hategului, 1988; Tara Maramuresului in veacul al XIV-lea, 1970, ed. II-a - 1997).

Problema recunoasterii pozitiei si drepturilor posesorilor romani de mosii este conectatà in carte si la contextul etno-social din Regatul Ungariei si in particular din Transilvania. In teritoriile locuite de romani au apàrut pe rand secuii, sasii, cumanii, toti cu voia puterii centrale  si asezati in locuri dinainte stabilite de aceasta. Etniile, precum cea a romanilor,  ce se aflau “pe teren” in timpul cuceririi tàrii  au fost tolerate in continuare si au trebuit sa convietuiascà cu noii veniti, denumiti aproape constant in izvoare “oaspeti”.  Grupurile etnice nou venite, purtàtoare ale unei alte organizàri sociale si ale altor mentalitàti si  traditii, au fost inzestrate cu  “libertàti” (privilegii) prin care li s-a asigurat un cadru ordonat de viatà,  “normalà pentru lumea Evului Mediu” - ca sa folosim expresia autorului càrtii.  In afara privilegiilor globale acordate noilor veniti, adicà “oaspetilor”, au ràmas insà romanii.  Unul dintre firele conducàtoare ale naratiunii si analizei istorice desfàsurate de Ioan Aurel Pop constà in demostrarea punctualà  cà  in lipsa privilegiilor comunitare, in Transilvania, unde “viata publicà se baza pe stàri sau grupuri politice privilegiate, cu substrat etnic”, s-a putut ajunge la condamnarea la marginalizare, prin neconsiderare, a grupului etnic de substrat si de majoritate relativà.  Citàm in extenso unele consideratii ale autorului de naturà a lumina sensul masei documentelor prezentate pentru fundamentarea consideratiilor de bazà. “Primele lovituri primite de romani si percepute ca ofense au fost individuate si s-au referit la ràpirea pamanturilor, motivatà din secolul al XIV-lea de lipsa documentelor scrise de danie regeascà si de “religia schismaticilor” , numità uneori ereticà, a cnezilor si voievozilor. Cotropirile de pamanturi, imbinate cu alte lovituri, atitudinea arogantà a autoritàtilor si màsurile restrictive luate de cei considerati cuceriti si supusi, au determinat in randul acestora din urmà o gravà decàdere materialà, o viatà precarà, periclitatà, modestà, o clarà pozitionare spre periferia societàtii. Toate cele mai de sus au condus insà si la risposte, pasnice sau violente, la replici pe care romanii le considerau legitime. A lua inapoi ceea ce le fusese ràpit pe nedrept era, din punctul lor de vedere, perfect moral si legal, pe cand din punctul de vedere al autoritàtilor era ilegalitate, samavolnicie, hotie si crimà” (cf. p. 300). In paralel cu procesul precarizàrii existentei prin confiscarea samavolnicà a posibilitàtilor de viatà derivate din legàtura cu pàmantul - la care dupà cateva secole se va referi   in versurile sale  impresionante Cosbuc (“Ciocoi pribeag adus de vant / de ai cu iadul legàmant….”etc etc)  - a avut loc procesul indicat intr-o scrisoare a papei Clement al VI-lea (papà 1342-1352) adresatà regelui Ludovic I precum “dilatatione fidei orthodoxe” (“làtire a credintei celei drepte” ). In cartea lui  Ioan-Aurel Pop se apreciazà - in sinergie cu constatàrile altor studiosi - cà Ludovic I a desfàsurat cea mai amplà campanie de convertire a necatolicilor din intregul Ev Mediu ungar, el impunand “credinta catolicà precum “religie receptà”, intr-o tarà de o mare varietate etnicà si confesionalà”.  Multe din succesele convertirii s-au bazat si in Transilvania prin stimulente si constrangeri ce priveau averea, in primul rand stàpanirea pamantului.

Acesta este in linii mari contextul in care se ajunge la màsura regalà din 28 iunie 1366, primul act de discriminare globalà si legalà care ii priveste pe romanii din Transilvania. Prin el principalul  grup socio-politic de putere din tarà, nobilimea, obtine de la suveran instituirea unei proceduri judiciare sumare indreptate impotriva romanilor.  In comitatele Transilvaniei la care documentul se referà in mod concret (Solnocul Interior, Cluj, Dabaca, Turda, Alba, Tarnave si Hunedoara, in lumea ruralà, formatà din indivizi de etnie maghiarà si romanà, feudali si tàrani, catolicii, conform unor credibile proiectii de demografie istroicà, erau cam o treime, ortodocsii fiind, formad la randul lor douà treimi din masa populatiei, in mare parte romani. Tensiunile intre catolici si ortodocsi, intre nobili si cnezii romani, intre maghiari si romani in general, isi au originea in acea diferentiere intre nobili si “crestini” (catolici) si “nobili romani”, ”crestini Romani” si “crestini schismatici”. Prin privilegiul solemn din 28 iunie 1366 se garanta nobilimii Transilvaniei “vechea datinà” si libertàtile, iar “ràufàcàtorilor” si “infidelilor”, adicà românilor, li se “garanteazà”, tot prin lege,  nimicirea (cf. p. 463). Politica religioasà si socialà a lui Ludovic I a obligat, pe de altà parte, in anumite tinuturi, nobilimea romanà la acele “prestàri de servicii” ce au avut drept rezultat confirmarea prin diplome a unor cnezate asupra càrora deja exercitau stàpanirea de vreme indelungatà.  Asemenea “traiectorii” (cf. expresia autorului) au putut fi urmate de cnezii din zone “mai ferite, unde stàpanirea stràinà a pàtruns mai tarziu si formal” (cf. p. 462). In randurile nobilimii mari, ràsplàtità cu functii si danii, cnezii-nobili români vor intra cu greu, in numàr foarte redus, mânati de oportunismul care in termeni moderni este denumit  “càtàrare socialà”. Tàranii nu aveau insà cum sa fie oportunisti, mai ales cand nedreptatea produce lipsuri si foamete. In secolul al XV-lea nemultumirile tàranilor unguri si romani au contribuit la  declansarea revoltei cunoscutà in istoriografie precum Ràscoala de la Bobalna (1437), care, dupà ce a izbucnit în nordul Transilvaniei  a cuprins rapid  comitatele Sătmar și Szabolcs. În iunie, in tabàra de pe dealul Bobâlna oastea de țărani, condusà de nobilul sàrac Antal Nagy de Buda și de cinci căpitani, trei țărani unguri, un țăran român - Ioan Oláh din Vireag și un "bürger" (burghez / oràsean) din Cluj, a cerut recunoașterea unei stări proprii: Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor și a românilor). Se stie bine cum s-a terminat aceastà “aventurà”: arbitrajul cerut regelui Sigismund de Luxemburg nu a dat rezultat; Clujul a fost cucerit de ostirea nobiliarà in ianuarie 1438,  capii ràscoalei au fost executati la Turda, Clujului i s-au retras privilegiile de oras si locuitorii sài au fost declarati tàrani.  La inceputul lui februarie, la Turda Adunarea  Generalà a nobilimii maghiare a confirmat intelegerea  incheiatà  la Càpalna la 16 septembrie 1437 intre nobilime, mai marii clerului catolic, sasi si secui, cunoscutà ulterior precum alianta Fraterna Unio “intre cele trei neamuri”, mai apoi precum Unio Trium Nationum (desi pàrtile semnatare au fost patru).  Din aliantà fusese exclusà etnia romanà (Universitas Valachorum, adicà Starea românilor).  Actul respectiv prevedea   eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania. Noile randuieli au creat premizele disparitiei treptate a dreptului romanesc si au dus la reducerea masei  romanilor din Transilvania la conditia de iobagi. Conform prevederilor aliantei românii au devenit in “tàrile” lor din voievodatul  Transilvaniei - parte din Regatul Ungariei - o “natio” toleratà, aceastà conditie mentinandu-se panà in momentul desfiintàrii iobàgiei in 1785 de càtre Iosif al II-lea.  Reforma a avut un caracter formal deoarece eliberarea din iobàgie s-a fàcut, asa cum fàcuse si Contantin Mavrocordat in celel douà tàri romane, prin eliberarea tàranilor, dar fàrà inzestrarea lor cu pamant- In transilvania robota a ràmas in continuare foarte apàsàtoare: douà zile pe sàptamanà. In secolul al XVIII ajunsese in momente si situatii “de varf”  la 4 zile pe sàptamanà….

Ràscoala de la Bobalna, care a activat mecanismul politic de excludere a romanilor din stàrile Regatului Ungariei, a constituit unul din subiectele din biletul examenului oral de intrare la Facultatea de Istorie a Univeritàtii Babes-Bolyai, unde am fost examinat de doi distinsi profesori, despre care am aflat la iesire din salà, cà se numeau  David Prodan (1902-1992) si Stefan Pascu(1914-1998). M-au gratificat, amandoi, spre mirarea celor ce asteptau la usà, cu nota maximà. Pe cel din urmà l-am avut profesor in anul al doilea al facultàtii, in care chiar inainte de a intra ii citisem unele lucràri. Ulterior i le-am citit mai toate. Era un om elegant in comportàri, doct, scolit la Roma, excelent orator. Avea o exprimare cursivà si o scriiturà atractivà.  Transilvania a fost pentru el o vocatie. A fost membru al CC al PCR, ceea ce nu mà impiedicà sà spun cà era un om cu simtul onoarei si un patriot. Si-a fàcut meseria de istoric in conditii grele, cand disciplinele istorice erau supuse presiunilor ideologiei si dogmelor politice, condimentate cu nationalism instrumental. A tinut pe picioare un excelent intitut de istorie si a valorificat operelor unor exclusi. Nu stiu sà fi fàcut altceva decat bine stiintei, Universitàtii si Institutului cu care si-a confundat viata. Lucrarea in douà volume intitulatà Voievodatul Transilvaniei (vol. I-II, Cluj-Napoca, 1973-1979) este rezultatul unor cercetàri de durata a cel putin douà decenii.

In anul intràrii mele la facultate profesorul David Prodan (1902-1992) inspàimantase cu exigenta sa studentii din anul al doilea de studii, care de altfel aveau pentru el o stimà vecinà cu admiratia, fusese invitat sa-si continue activitatea stiintificà la Arhive, làsand astfel altora greaua sarcinà de a-i làmuri pe studenti sà studieze serios istoria medievalà.  Transilvania pentru el nu era doar o vocatie, era o pasiune, era viata sa. Una din càrtile sale se numeste “Transilvania si iar Transilvania”. David Prodan este autorul unei capodopere (termenul nu mi se pare nepotrivit) a istoriografiei romanesti: “Supplex Libellus Valachorum” (1948, reeditare 1967; reluare in Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formàrii natiunii romane, 1984, reed. 1998  etc.).  Iobàgia, conditia la care fuseserà redusi romanii panà in epoca iluminismului, a fost pentru el o obsesie. Ei i-a dedicat lucrarea Iobàgia in Transilvania in secolul al XVI-lea (Bucuresti, 1967).

Ion Pop i-a avut ca maestri pe amandoi. Cartea sa complecteazà cadrul din arcul temporal in care cei doi mari maestri ai sài au  “ocupat” spatiul istoric cu douà opere fundamentale. Lipsea, pentru a avea tabloul complect, partea analiticà dinaintea momentului cheie marcat de Ràscoala de la Bobalna si efectele sale. Care de altfel mi se pare chiar partea cea mai greu de studiat, atat carentelor documentare si controverselor uneori  marcate – in special pe versantul istoriografiei maghiare – de vàdite tendinte partizane.  Excelent interpret al documentelor, mereu bine informat, avand instrumentele lingvistice extrem de bine puse la punct, profesorul Ioan Aurel Pop este la inàltimea Maestrilor sài. Cartea aceasta il aseazà in galeria lor ilustrà. El are o sensibilitate specialà pentru David Prodan. Asa cum il stim, foarte putin, pe profesorul Prodan, sublimul autor al unui program de viatà sintetizat in titlul unei càrti a sa intitulatà “Transilvania si iar Transilvania” (Ed. Enciclopedica, 1992), ar fi fost multumit  sà citeascà “Din mainile valahilor schismatici”, o carte care va dura, ca si ale sale. O carte “pentru mai tarziu”…

Sâmbătă, 26 Octombrie, 2019 - 16:01
Discurs susținut de procurorul general al SUA la Universitatea Notre Dame

De două săptămâni, presa progresistă americană (și din Europa Occidentală) a dat în clocot. William Barr, Procurorul General al Statelor Unite și un catolic convins, a rostit vineri, 11 octombrie 2019, la Facultatea de Drept a University of Notre Dame din Indiana, un discurs despre libertatea religioasă în Statele Unite.

„Bill Bar’s First Epistle to the Heathens” („Prima epistolă a lui Bill Barr către Barbari”) – The New Republic; „William Barr’s Wild Misreading of The First Amendment” („Înțelegerea proastă și brutală a Primului Amendament de către William Barr”) – The New Yorker; „Is This Barr’s Cry for Help?” („Este acesta străgătul de ajutor al lui Barr?” – Washington Post; „A Threat To Democracy” („O amenințare la adresa democrației”) – The Guardian; „William Barr is Neck-Deep in Extremist Catholic Institutions” („William Barr este băgat până-n gât în instituțiile catolice extremiste”) – The Nation etc. etc.

Discursul lui William Barr face o analiză tăioasă a degradării sociale și politice a Statelor Unite sub asaltul forțelor care își spun „progresiste”. Dar radiografia sa necruțătoare este valabilă pentru situația din întregul Occident.

Iată-l:

„Astăzi, aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri despre libertatea religioasă în America. Ea reprezintă o prioritate importantă a administrației (Trump) și implicit a Departamentului Justiției.

Am creat în interiorul Departamentului un grup de lucru alcătuit din diferiți componenți care au avut activitate în acest domeniu, inclusiv Biroul Solicitantului General, Divizia Civilă, Oficiul pentru Consiliere Juridică și altele. Avem regulat întruniri. Supraveghem îndeaproape cazurile sau evenimentele din țară în care statele aplică în mod greșit Establishment Clause discriminând credincioșii, sau cazurile în care statele adoptă legi care împiedică libera exercitare a religiei.

De la Părinții Fondatori, a existat un puternic consens legat de importanța esențială a libertății religioase în Statele Unite.

Imperativul protejării libertății religioase nu era doar o plecăciune făcută către cele sfinte. El reflecta convingerea Părinților Fondatori că religia este indispensabilă menținerii sistemului nostru liber de guvernământ.

 

 

În celebra sa broșură din 1785, „Reculegere și protest față de libertățile religioase”, James Madison descrie libertatea religioasă ca un „drept față de oameni” dar o „datorie față de Creator” și o „datorie… mai veche și mai importantă decât revendicările societății civile”.

Au trecut mai bine de 230 de ani de când acest grup de mici avocați coloniali a condus o revoluție și a declanșat ceea ce ei considerau a fi o mare experiență, întemeind o societate fundamental diferită de cele anterioare.

Ei au elaborat o splendidă cartă a libertății – Constituția Statelor Unite – care limitează puterile guvernului, asigurând în același timp „Oamenilor” totală libertate de ne urma viețile atât ca indivizi cât și ca asociații.

Acest mare pas înainte către libertate a fost motorul unui progres uman fără precedent, nu doar pentru americani ci și pentru popoarele din lumea întreagă.

În secolul XX, formatul nostru de societate liberă a fost pus la grea încercare.

S-a pus dintotdeauna întrebarea dacă o democrație atât de dornică de libertate individuală s-ar putea opune unui stat totalitar.

Această întrebare a primit ca răspuns un „Da” răsunător, după ce Statele Unite s-au opus și au învins mai întâi fascismul și apoi comunismul.

Însă, în secolul XXI, ne confruntăm cu o provocare cu totul diferită.

Provocarea cu care ne confruntăm este exact ceea ce Părinții Fondatori prevedeau că va fi testul nostru suprem ca societate liberă.

Ei nu s-au gândit niciodată că principalul pericol pentru republică venea de la dușmani din exterior. Întrebarea crucială era de a afla dacă cetățenii unei societăți atât de libere își puteau păstra disciplina morală și virtuțile necesare supraviețuirii instituțiilor libere.

În ansamblu, viziunea Generației Fondatoare a fost inspirată de tradiția creștină clasică.

Acești bărbați de stat pragmatici au înțeles că indivizii, deși au potențialul de a face mult bine, au și capacitatea de a provoca mult rău.

Oamenii sunt supuși patimilor și poftelor puternice și, în absența înfrânării, sunt capabili să îi calce în picioare pe vecinii lor și comunitatea în general.

Nici o societate nu poate exista fără mijloace de înfrânare a rapacității individuale.

Dar dacă te bazezi pe puterea coercitivă a guvernului pentru a impune restricții, aceasta va duce inevitabil la un guvern prea dominator, care va provoca dispariția libertății, rămânând doar cu tirania.

Pe de altă parte, dacă înfrânarea nu este eficientă, rezultatul este la fel de periculos – imoralitatea – goana neînfrânată după satisfacerea poftelor personale în detrimentul binelui comun. Acesta nu este altceva decât o altă formă de tiranie: individul este aservit poftelor sale și șansele unei vieți comunitate sănătoase se prăbușesc.

Edmund Burke a rezumat aceste idei în limbajul său colorat tipic:

„Oamenii sunt calificați pentru libertatea civilă în exact aceeași măsură în care sunt dispuși să-și înfrâneze poftele… Societatea nu poate exista fără o putere de control plasată undeva; și cu cât este mai puțină în interiorul nostru, cu atât este nevoie de mai multă în afara noastră. Este scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu pofte neînfrânate nu pot fi liberi. Patimile lor sunt cele care le făuresc lanțurile.”

De aceea, Fondatorii au decis să riște. Au numit aceasta un mare experiment.

Vor lăsa „oamenilor” o mare libertate, vor limita puterea coercitivă a poporului și vor acorda încredere disciplinei interioare și virtuților poporului american.

Cum spune Madison, „Am pariat viitorul nostru pe capacitatea fiecăruia dintre noi de a se guverna”.

Aceasta este ceea ce se înțelege cu adevărat prin „autoguvernare”. La începuturi, nu voia în primul rând să definească mecanismele prin care alegem un corp legislativ reprezentativ, ci se referea la capacitatea fiecărui individ de a se înfrâna și de a se guverna.

Dar care era sursa puterii acestui control interior? Într-o republică liberă, aceste restricții nu puteau fi implementate de niște regi filosofi.

Ordinea socială trebuie să decurgă de la oamenii înșiși, ascultând liber de preceptele valorilor morale interioare și împărtășite de ceilalți. Iar pentru a controla ființele umane voluntare, dotate cu o infinită capacitate de raționalizare, aceste valori morale trebuie să se bazeze pe o autoritate independentă de voința umană – ele trebuie să izvorască de la Ființă Supremă transcendentă.

Pe scurt, în viziunea Părinților Fondatori, guvernarea liberă era potrivită și durabilă doar pentru un popor religios – un popor care recunoaște că există o ordine morală transcendentă ce precede deopotrivă legislația de stat și legile omului și care are disciplina de a se controla pe sine potrivit acestor principii durabile.

Cum arăta John Adams, „Nu avem un guvern înarmat cu o putere capabilă să lupte cu patimile omenești, neînfrânate de moralitate și religie. Constituția noastră a fost făcută doar pentru un popor moral și religios. Ea este total inadecvată pentru orice fel de alt guvern.”

Așa cum remarca Părintele John Courtney Murray, principiul american nu era că:

„Un guvern liber este inevitabil, el este doar posibil, iar această posibilitate se poate realiza doar atunci când oamenii ca întreg sunt guvernați din interior de imperativele recunoscute ale ordinii morale universale.”

Cum favorizeză religia disciplina morală și virtuțile necesare pentru a susține o guvernare liberă?

În primul rând, ne furnizează bunele reguli după care să trăim. Generația fondatoare era creștină. Ei credeau că morala iudeo-creștină corespunde adevăratei naturi a omului.

Aceste precepte morale încep prin două porunci importante: să-l iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău; și iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Dar ele ne oferă și îndrumare pentru legea naturală – o ordine morală reală și transcendentă care decurge din legea eternă a lui Dumnezeu –  înțelepciunea divină care guvernează întreaga Creație. Legea eternă este imprimată și reflectată de toate lucrurile.

Din natura lucrurilor putem prin rațiune și experiență să discernem normele binelui și răului care există independent de voința umană.

Seculariștii moderni resping ideea aceasta de moralitate ca pe o superstiție dintr-o altă lume impusă de un cler care vrea să distrugă bucuriile vieții. În realitate, standardele morale iudeo-creștine sunt regulile utilitare supreme pentru conduita umană.

Ele reflectă regulile care se potrivesc cel mai bine omului nu cândva în viitor, ci aici și acum. Ele sunt ca un manual de instrucțiuni al lui Dummnezeu pentru o mai bună funcționare a omului și a societății umane.

Tot astfel, încălcarea acestor legi morale consecințe nefaste pentru om și societate în lumea concretă. Este posibil să nu plătim imediat, însă, de-a lungul timpului, răul produs este real.

Însă religia ajută la a învăța, a forma și a obișnui oamenii să dorească ceea ce este bun. Nu o face prin legi oficiale – adică prin constrângere. O face prin intermediul unei educații morale și inspirând regulile informale ale societății – obiceiurile și tradițiile care reflectă înțelepciunea și experiența veacurilor trecute.

Cu alte cuvinte, religia contribuie la formarea unei culturi morale în sânul societății care inculcă și întărește disciplina morală.

Cred că suntem cu toții de acord că în ultimii 50 de ani religia a fost din ce în ce mai mult atacată.

Pe de o parte, am asistat la erodarea constantă a sistemului nostru moral iudeo-creștin tradițional și la un efort global pentru alungarea sa din spațiul public.

Pe de altă parte, constatăm ascensiunea galopantă a secularismului și  a doctrinei relativismului moral.

Conform oricărei estimări oneste, această bulversare morală a avut consecințe catastrofale.

Practic toate măsurile de patologie socială continuă să câștige teren.

În 1965, rata ilegalităților era de 8%. În 1992, în timpul primului meu mandat de Procuror General, era de 25%. Astăzi, este de peste 40%. În numeroase dintre zonele noastre urbane, această proporție este de circa 70%.

În paralel cu distrugerea familiei, observăm niveluri record de depresie și de boli mentale, adolescenți demoralizați, o rată a sinuciderilor în creștere, tot mai mulți tineri furioși și alienați, o explozie a violenței fără sens și o epidemie mortală a drogurilor.

Cum știți cu toții, peste 70.000 de oameni mor anual ca urmare a supradozelor de droguri. Sunt pierderi mai mari într-un an decât în întreg războiul din Vietnam.

Nu voi zăbovi asupra tuturor rezultatelor noii epoci seculariste. Este suficient să spun atât: campania care urmărește nimicirea ordinii morale tradiționale a provocat suferințe imense, distrugere și mizerie. Și totuși forțele seculariste, ignorând rezultatele tragice, continuă cu un militantism sporit.

Printre acești militanți seculariști sunt mulți așa-ziși „progresiști”. Dar unde este progresul?

Ni se spune că trăim într-o eră post-creștină. Dar cu ce a fost înlocuit sistemul iudeo-creștin? Ce poate acoperi vidul din inimile indivizilor? Și care este sistemul de valori capabil să susțină viața socială a oamenilor?

Adevărul este că nici o credință seculară nu este capabilă să joace rolul religiei.

Știința ne arată că religia face parte integrantă din dezvoltarea și prosperitatea lui Homo Sapiens de la apariția noastră, acum 50.000 de ani. Doar de câteva sute de ani am experimentat o viață fără religie.

Auzim vorbindu-se mult astăzi despre valorile noastre umane. Dar, în ultimă instanță, pe ce se sprijină aceste valori? Ce impune aderarea noastră la ele?

Ceea ce numim astăzi „valori” nu sunt în realitate decât simple sentimente izvorând din creștinătate.

Au fost vremuri și locuri când ordinea morală tradițională a fost zguduită.

În trecut, societățile – asemenea corpului omenesc – par să fi avut un mecanism de autovindecare, un mecanism de autocorecție care readuce lucrurile pe făgașul normal, dacă lucrurile merg prea departe.

Consecințele haosului moral devin prea presante. Gândirea oamenilor cumsecade se revoltă. Ei se coalizează și se strâng împotriva exceselor evidente. Perioadelor de excese le urmează perioadele de re-înrădăcinare morală.

Este principiul pendulului. Cu toții am crezut că, după o vreme, pendulul va reveni înapoi.

Însă astăzi ne confruntăm cu ceva diferit care ar putea demonstra că nu ne mai putem bizui pe revenirea pendulului.

Exstă mai întâi forța, fervoarea și amploarea asaltului împotriva religiei pe care îl trăim azi. Nu este putrefacție; este distrugere organizată. Seculariștii și aliații lor dintre „progresiști” au mobilizat toate forțele din mass media, din cultura populară, din industria divertismentului și din lumea universitară într-o ofensivă fără răgaz împotriva religiei și a valorilor tradiționale.

Aceste instrumente sunt utilizate nu doar pentru a promova ortodoxia secularistă, dar și pentru a copleși și a reduce la tăcere vocile opuse, pentru a ataca în mod brutal și a ridiculiza toți disidenții.

Una dintre aceste ironii, cum vor fi observat unii, este că proiectul secularist a devenit el însuși o religie, impusă cu fervoare religioasă. El își însușește toate caracteristicile unei religii, inclusiv judecata inchizitorială și excomunicarea.

Cei care sfidează credința riscă o ardere figurată: ostracizare socială, educațională și profesională, și excluderea prin intermediul proceselor și campaniilor furibunde pe rețelele sociale.

Omniprezența și puterea culturiii noastre populare high-tech alimentează apostazia într-un alt mod. Ele furnizează un grad de distracție fără precedent.

O parte a condiției umane rezidă în faptul că există mari întrebări care ar trebui să ne privească în față. Suntem creați sau suntem simple accidente materiale? Are viața noastră vreo semnificație sau vreun scop? Dar, așa cum remarcă Blaise Pascal, în loc să își bată capul cu aceste întrebări, oamenii pot fi ușor distrași de la meditația la aceste „lucruri supreme”.

Într-adevăr, trăim azi într-o epocă a distracției, în care ne putem adânci într-o lume a stimulilor digitali și a conectivității universale. Și avem mijloace aproape nelimitate de a ne satisface toate poftele fizice.

Este un alt fenomen care suprimă mecanismele de autocorecție sociale – acesta face și mai dificilă refacerea societății.

În trecut, când societățile erau amenințate de haosul moral, când costul social al imoralității și al comportamentului iresponsabil al persoanei devin atât de ridicate, societatea dădea înapoi și își reevalua drumul de urmat.

Dar astăzi – în fața tuturor acestor patologii crescânde – în loc să atace cauza subiacentă, statul joacă rolul de atenuator al consecințelor nefaste. Facem apel la stat să reducă costurile sociale ale prostului comportament personal și ale iresponsabilității.

Astfel că reacția la ilealitățile crescânde nu este responsabilitatea sexuală, ci avortul.

Reacția la toxicomanie sunt sălile de stat pentru injectare sigură.

Soluția la distrugerea familiei este transformarea statului într-un erzaț de soț pentru mamele celibatare și un erzaț de tată pentru copiii lor.

Se cer tot mai multe programe sociale pentru a trata distrugerea. În timp ce credem că rezolvăm problemele, de fapt le întreținem.

Începem printr-o libertate nelimitată și sfârșim prin a deveni dependenți de un stat coercitiv.

Este interesant de notat că această idee de stat privit ca atenuator al consecințelor nefaste a dat naștere la un nou sistem moral care merge mână în mână cu secularizarea societății. Poate fi numit sistemul „macro-moralității”. Este într-un fel răsturnarea creștinismului.

Creștinismul învață o micro-morală. Transformăm lumea concentrându-ne asupra propriei noastre moralități și transformări.

Noua religie secularistă ne învață macro-morala. Moralitatea unei persoane nu se măsoară după comportamentul său privat, ci după atașamentul său față de cauzele politice și față de o acțiune colectivă  pentru a face față problemelor sociale.

Acest sistem ne determină să nu ne facem prea multe griji în legătură cu restricțiile impuse vieților noastre private, de vreme ce ne găsim mântuirea în manifestații. Ne putem expune sensibilitățile noastre morale manifestând pentru cutare sau cutare cauză.

Un eveniment recent a cristalizat diferența dintre aceste sisteme morale. Asistam la o slujbă într-o parohie unde nu merg de obicei, din Washington DC. La sfârșitul slujbei, președintele comitetului de dreptate socială s-a ridicat pentru a-și prezenta raportul privind parohia. A evocat problema crescândă a persoanelor fără adăpost din California și a explicat că este nevoie de mai multe cantine sociale mobile pentru a-i hrăni. Fiind vorba de o biserică catolică, mă așteptam să facă apel la voluntari pentru a rezolva această necesitate.  În schimb, președintele a relatat despre toate vizitele pe care Comitetul său le făcuse guvernului din DC militând în favoarea unor taxe mai mari și pentru alocarea de fonduri mai mari în vederea finanțării cantinelor sociale.

Un al treilea fenomen care îngreunează revenirea pendulului este modul în care legea este utilizată ca un berbec pentru a sparge valorile morale tradiționale și pentru a le înlocui cu relativismul moral în calitate de nouă ortodoxie.

Legea este utilizată ca armă în mai multe domenii.

În primul rând, fie prin legislație, fie, mai frecvent, prin interpretare juridică, seculariștii au urmărit în mod constant să elimine legile care reflectă normele morale tradiționale.

La început, aceasta implica revenirea asupra unor legi care interziceau diverse comportamente. Așa a fost decizia hotărâtoare privind legalizarea avortului. Și apoi legalizarea eutanasiei. Lista continuă.

Mai recent, am văzut cum legea a fost folosită cu agresivitate pentru a forța persoane și entități religioase să subscrie la practici și politici opuse religiei lor.

Problema nu este că religia este impusă altora. Problema este că valorile seculariste și anti-religioase sunt impuse cu forța credincioșilor.

Acest lucru îmi amintește că unii împărați romani nu puteau să-i lase în pace pe supușii lor creștini, ci îi obligau să-și încalce conștiința aducând jertfe împăratului considerat zeu.

Tot așa, activiștii seculariști de astăzi nu acceptă să trăiască și să-i lase și pe alții să trăiască – nu le place să lase persoanele religioase să își practice credința. În schimb, par să simtă plăcere obligându-i pe oameni să-și încalce conștiința.

De exemplu, ultima administrație (Obama) a încercat să-i constrângă pe angajatorii religioși, inclusiv ordinele religioase catolice, să își încalce opiniile religioase sincere participând la finanțarea contraceptivelor și abortivelor în cadrul asigurărilor de sănătate. De asemenea, California a cerut centrelor pro-viață pentru asistarea gravidelor să răspândească pliante legate de dreptul la avort.

Acest refuz de a accepta libera exercitare a religiei este relativ recent. Cu doar 25 de ani în urmă, societatea noastră era  unanim de acord că legile trebuie să țină cont de credințele religioase.

În 1993, Congresul a adoptat legea Restaurării Libertății Religioase. Scopul legii era de a acorda maximul de înlesniri pentru religie atunci când guvernul adoptă politici generale care ar putea fi susceptibile să îngrădească practica religioasă.

La acea vreme, legea nu a fost considerată controversată. A fost depusă de Chusck Schumer împreună cu alți 170 de sprijinitori în Cameră, și de Ted Kennedy și Orrin Hatch cu alți 59 de sprijinitori în Senat. A fost aprobată prin vot verbal în Cameră și cu 97-3 voturi în Senat.

Recent, când procesul de secularizare s-a accelerat, legea a fost atacată și ideea de înlesnire religioasă a căzut în desuetudine.

Deoarece această administrație (Trump) susține cu fermitate înlesnirea religioasă, câmpul de luptă s-a deplasat către statele componente. Unele guverne încearcă acum să oblige persoane și entități religioase să subscrie la practici sau să-și însușească puncte de vedere incompatibile cu religia lor.

Epicentrul acestor atacuri la adresa religiei sunt școlile. Pentru mine, aceasta este provocarea cea mai serioasă la adresa libertății religioase.

Pentru oricine are o credință religioasă, partea cea mai importantă a exercitării acestei religii este învățarea ei de către copiii noștri. Transmiterea credinței: nu există un dar mai mare pe care îl putem face copiilor noștri, nici o mai mare exprimare a iubirii noastre față de ei.

Imixtiunea guvernului în acest proces reprezintă un monstruos atentat la adresa libertății religioase.

Totuși, exact aici se dă bătălia și îi văd pe seculariști atacând pe trei fronturi.

Primul front este conținutul programei în școlile publice. Numeroase state adoptă programe de studiu incompatibile cu principiile religioase tradiționale după care părinții încearcă să-și crească copiii.  Statele fac adesea acest lucru fără vreo opțiune alternativă pentru familiile religioase.

Astfel, de exemplu, New Jersey a adoptat recent o lege care impune ca școlile publice să adopte o programă LGBT care, potrivit multora, este incompatibilă cu învățământul creștin tradițional. Legi similare au fost adoptate în California și Illinois. Iar consiliul școlar din districtul Orange, California, a emis un aviz potrivit căruia „părinții care nu sunt de acord cu materialul pedagogic legat de gen, de identitatea de gen, de expresia de gen și de orientarea sexuală, nu își pot scuti copiii de la acest învățământ”.

Într-adevăr, în unele cazuri, școlile pot chiar să nu îi înștiințeze pe părinți despre lecțiile pe care au de gând să le predea în legătură cu subiecte controversate privind comportamentul și relațiile sexuale.

Acest lucru îi plasează pe părinții care se opun ortodoxiei seculariste în fața unei alegeri dificile: să încerce să strângă banii necesari pentru școlile private sau învățământul la domiciliu, sau să accepte ca fiilor lor să li se inculce mesaje pe care ei personal le resping cu tărie.

O a doua axă a atacului în domeniul educației îl reprezintă politicile de stat menite să lipsească școlile religioase de fonduri și să-i încurajeze pe elevi să se orienteze către școlile seculare. Statul Montana, de exemplu, a creat un program ce oferă facilități fiscale celor care fac donații pentru bursele școlare destinate elevilor cu situații sociale dificile pentru a putea frecventa școli private. Scopul programului era de a oferi părinților și elevilor mai multe opțiuni educaționale.

Însă Montana a exclus în mod expres din acest program școlile religioase private afiliate unei religii. Iar când această excludere a fost contestată în justiție de către părinții care își doreau ca fiii lor să frecventeze o școală creștină privată, Curtea Supremă din Montana a cerut statului să elimine programul în loc să permită părinților să folosească bursele pentru școlile religioase.

Cazul se află acum la Curtea Supremă a SUA și am depus un memoriu explicând de ce amendamentul Blaine încalcă Primul Amendament.

Un al treilea tip de atentat la libertatea religioasă în domeniul educației constă în eforturile recente de a utiliza legile statelor pentru a constrânge școlile religioase să adere la ortodoxia secularistă. De pildă, chiar aici, în Indiana, un profesor l-a dat în judecată pe Arhiepiscopul catolic de Indianapolis pentru că a dispus ca școlile catolice din dioceza sa să nu angajeze profesori căsătoriți cu persoane de același sex, deoarece exemplul unor astfel de mariaje ar submina învățătura catolică pe care aceste școli o predau despre căsătorie și complementaritatea dintre bărbat și femeie.

Acest proces încalcă drepturile arhidiocezei conferite de Primul Amendament, împiedicând deopotrivă asocierea de expresie și autonomia eclezială. Departamentul Justiției a depus o declarație de interese la tribunalul acestui stat, în care arată aspectele de mai sus, și sperăm că tribunalul va clasa în curând dosarul.

Luate împreună, toate aceste cazuri creează un tablou îngrijorător. Vedem că statul impune școlilor publice locale să se angajeze în dezbateri sociale controversate, fără a ține cont de opiniile religioase ale elevilor și părinților. Într-adevăr, aceste state pretind comunităților locale să facă din școlile lor publice locuri neospitaliere pentru familiile având valori religioase tradiționale; implicit, acestor familii li se spune să se conformeze sau să plece.

În același timp, sunt exercitate presiuni și asupra școlilor religioase pentru a renunța la convingerile lor. Doar din cauza caracterului lor religios, ele duc lipsă de fonduri – elevilor care ar dori să le frecventeze li se spune că nu vor putea primi burse decât dacă se orientează spre alte opțiuni.

În același timp, ele sunt amenințate cu acțiuni în justiție și în curând vor fi amenințate cu respingerea acreditării dacă nu renunță la caracterul lor religios. Dacă aceste măsuri vor reuși, persoanele cu convingeri religioase vor deveni din ce în ce mai marginalizate.

Nu vreau prin aceasta să afirm că nu există nici o speranță de reînnoire morală pentru țara noastră.

Însă nu putem sta cu brațele încrucișate și spera că pendulul va reveni de la sine în poziția normală.

În calitate de catolici, noi aderăm la valorile iudeo-creștine care au făcut din țara noastră una excepțională.

Și știm că primul lucru care trebuie făcut pentru a promova reînnoirea este de a veghea ca principiile noastre să fie puse în practică în viețile noastre private.

Înțelegem că doar transformându-ne pe noi putem transforma lumea din afara noastră.

Este o sarcină dificilă. Este dificil să reziști ispitelor constante ale societății noastre contemporane. Aici avem nevoie de har divin, de rugăciune și de ajutorul Bisericii noastre.

Dincolo de asta, trebuie să punem și mai mult accentul pe educația morală a copiilor noștri.

Educația nu este formare profesională. Ea îi conduce pe copiii noștri să știe că există un adevăr și îi ajută să-și dezvolte calitățile de a recunoaște și iubi adevărul, și disciplina de a trăi în conformitate ccu acesta.

Nu putem avea o renaștere morală decât dacă reușim să transmitem generației următoare credința și valorile noastre cu toată vigoarea.

Vremurile sunt ostile. Agențiile publice, inclusiv școlile publice, se secularizează și promovează din ce în ce mai mult relativismul moral.

Dacă este nevoie de o revenire în forță a învățământului catolic – și în general a școlilor afiliate la o religie – atunci acum este momentul.

Cred că trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a promova și susține o educație catolică autentică la toate nivelurile.

În sfârșit, ca oameni de drept, trebuie să fim în mod deosebit activi în lupta împotriva religiei pe plan juridic.

Trebuie să fim vigilenți pentru a rezista eforturilor depuse de forțele secularizării pentru a exclude din spațiul public punctele de vedere religioase și pentru a împiedica libera exercitare a credinței noastre.

Vreau să vă asigur că atâta timp cât voi fi Procuror General, Departamentul Justiției se va afla în avangarda acestei lupte, gata să se bată pentru cea mai scumpă dintre libertățile noastre: libertatea de a trăi în conformitate cu credința noastră.

Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia de a vorbi cu dumneavoastră astăzi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră și Notre Dame.”

Sâmbătă, 26 Octombrie, 2019 - 00:00
Dedicație - Turul 1 al prezidențialelor

Profesorul universitar Ștefan Cazimir are un solid background politic: a fost președinte al Partidului Liber Schimbist, pe ale cărui liste a candidat la alegerile parlamentare din 1990 devenind și primul (și ultimul) parlamentar al aceste formațiuni. Și-a continuat traseul parlamentar „emigrând” la PDSR remarcându-se prin spiritul iconoclast pe care intervențiile sale l-au adus în aula Parlamentului și prin inițiativele sale profund originale. În ultima perioadă studiile sale din domeniul istoriei literaturii l-au ținut mai la distanță de actualitatea politică, pe care însă nu a ignorat-o. Ba din contră. Dovadă, poezia pe care a dedicat-o apropiatelor alegeri parlamentare și pe care a încredințat-o Agenției AMOS News, pentru a o prezenta publicului interesat de o abordare civilizată și spirituală a evenimentului.

Pronostic

 Duminică mă duc și eu la curse -

 E programat un derby epocal

 Și vreau ca din modestele-mi resurse

Să-mi pun și eu nădejdea într-un cal.

 

 

Joi, 24 Octombrie, 2019 - 00:00
25 octombrie 2019

Plecând de la proiectul iniţiat de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România “Ziua porţilor deschise”, Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană (CNUE) a luat iniţiativa organizării, anuale, a Zilei porţilor deschise, în data de 25 octombrie, dată ce coincide cu Ziua Justiţiei Europene.

Evenimentul urmează să fie organizat de toate notariatele din Uniunea Europeană.

În această conjunctură, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România organizează, în data de 25 octombrie 2019, “Ziua porților deschise”, împreună cu Camera Notarilor Publici București.

Acţiunea “Ziua porților deschise” se va desfăşura la Camerele Notarilor Publici atât la sediile principale, cât şi la sediile secundare judeţene, precum şi la sediul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Cu acest prilej, notarii publici vor oferi publicului consultanță juridică gratuită în materie notarială, aceasta putând să privească unele aspecte referitoare la procedura succesorală notarială, procedura divorțului, redactarea înscrisurilor cu conținut juridic, autentificarea înscrisurilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, efectuarea și legalizarea traducerilor, eliberarea de duplicate de pe acte, numirea custodelui sau a curatorului special, primirea în depozit a bunurilor, a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părți, precum şi a sumelor de bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia inventarului succesoral.

Camerele Notarilor Publici participante la această acţiune sunt: Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara. Consultațiile juridice gratuite se vor desfășura în intervalul orar 9:00-13:00.

Sediile la care va avea loc acţiunea “Ziua porților deschise” în cadrul Camerei Notarilor Publici București sunt:
– sediul principal din București, str. g-ral H.M. Berthelot nr. 42A, Sector 1;
– sediul secundar județean din Alexandria, Str. Av. Alexandru Colfescu nr. 59A, Județul Teleorman;
– sediul secundar județean din Călărași, Str. E. Rădulescu nr. 62, Județul Călărași;
– sediul secundar județean din Giurgiu, B-dul Ion I.C. Brătianu nr. 157, Județul Giurgiu;
– sediul secundar județean din Slobozia, B-dul Matei Basarab nr. 24, bl. B2, sc. A, Ansamblul Peco, Județul Ialomița.

“Ziua porților deschise”, eveniment aflat la cea de-a treia ediție, reprezintă o inițiativă a Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, preluată de către Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană (CNUE) și adoptată ulterior de notariatele din 12 țări membre ale blocului comunitar.

Acțiunea urmărește educarea și informarea cetățenilor cu privire la serviciile notariale și face parte dintr-o serie de manifestări care marchează Ziua Justiției Europene.

Sărbătorită în fiecare an la data de 25 octombrie, Ziua Justiției Europene aduce în atenția cetățenilor europeni modul de funcționare a justiției, sprijinind dezvoltarea unui spațiu judiciar comun european.
Lista completă a sediilor la care se va acorda consultanţă, precum şi adresele acestora o puteţi găsi accesând site-ul UNNPR.

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm contactaţi:
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România
General Berthelot nr. 41, sector 1, cod 010164, Bucureşti – România
Tel: +40 213 139 920, 0213 139 923, 0213 139 937, 0213 139 941
Fax: +40 213 139 910
Email: secretariat@unnpr.ro

Camera Notarilor Publici București
General Berthelot nr. 42A, sector 1, cod 010169, Bucureşti – România
Tel: +40 213 117 281, 0213 117 290, 0212 123 651
Fax: +40 213 117 202, 0212 113 336
Email: secretariat@cnpb.ro

Joi, 17 Octombrie, 2019 - 06:55

Academia Română a inițiat o serie de dezbateri pe teme actuale, cu impact major asupra omului și societății contemporane. Prima dintre aceste dezbateri științifice a avut în centrul atenției tehnologiile informației și comunicațiilor (TIC) și inteligența artificială (IA), punând accent pe efectul acestora asupra societății în ansamblul ei, cât și pe rolul roboticii în dezvoltarea societății românești.

Academia Română consideră că utilizarea noilor tehnologii digitale are efecte imediate în numeroase domenii și prin Grupul de Reflecție privind impactul evoluției TIC și IA asupra omului şi societăţii a propus mai multe direcții de acțiune, pe care le supune analizei factorilor decidenți, în vederea stabilirii unor măsuri coroborate în domeniile educație, sănătate, cercetare, dezvoltare, inovare, economie, administrație publică, pentru armonizarea accesului populației la noile locuri de muncă specifice economiei digitale.

Academia Română a lansat în acest sens un manifest pentru adaptarea societății românești la era digitală, document care abordează impactul revoluției tehnologice și măsurile care ar trebui implementate în România.

Recomandările privind direcțiile de acțiune vizează elaborarea unui program coerent, la nivel național, care să includă aspectele specifice noii revoluții industriale și asigurarea mijloacelor pentru crearea structurilor de implementare în învățământ, în cercetarea instituțională și academică, cât și în viața publică. De asemenea, în document sunt menționate și eventualele costuri ale inacțiunii sau ale acțiunii întârziate.

Grupul de reflecție privind impactul evoluției TIC și IA asupra omului şi societăţii a fost înființat în cadrul Academiei Române în anul 2019, la inițiativa acad. Ioan Dumitrache, și este alcătuit din membri ai Academiei Române, specialiști în știința și tehnologia informației, tehnologia microsistemelor, inteligența artificială, economie, sociologie, filosofie, medicină, învățământ, precum și experți din mediul public și privat.

 

Redăm în continuare textul integral al Manifestului.

 

 

 

 

Luni, 14 Octombrie, 2019 - 23:23

În aprilie, v-am spus că Germania a fost o „economie moartă care funcționează” . Astăzi, pot să vă spun că a devenit un cul-de-jatte.

PMI din această dimineață [Index Achiziții Manageri] a fost cea mai proastă veste pe care Angela Merkel și-ar fi putut-o imagina, 41.4. Un indicator atât de groaznic de descompunere, încât coiotii vor turma.
În general, economia germană, la nivelul managerilor de achiziții, contractează. Și cu Merkel care maschează o majorare a impozitelor masive ca trib tribut pentru verdele în plină expansiune, viitorul creșterii economice a Germaniei este la fel de sumbru ca graficul de mai jos:

În afară de cele evidente, marele avantaj al acestui grafic este consistența cu care analiștii, care sunt plătiți mult mai mult decât mine, supraestimează această cifră. Aceasta este o reprezentare genială a prejudecății de confirmare.

Și puteți vedea de ce se întâmplă asta. Înțelepciunea convențională ne spune că o bancă centrală acomodantă și ratele dobânzilor negative ale BCE sunt punctul culminant al ceea ce se poate face și ar trebui să sprijine creșterea continuă în sectorul producției, deoarece creditul este ieftin.
Dar nu este cazul dacă cumpărătorii de produse germane nu sunt capabili să-și asume mai multe datorii. Ratele dobânzilor negative ar trebui să crească circulația fluxurilor de numerar, pentru că cine ar dori să piardă bani din economiile sale, nu-i așa?
Îl provoc pe Larry Summers - acel idiot incompetent! - nu este ceea ce indică aceste rate cu adevărat către piețe. Aceștia raportează că situația este proastă și că banca centrală nu are încredere în economie.
Nu ar trebui să surprindem că BCE este atât de satisfăcătoare de îndată ce are date la îndemână care arată că economia germană se micșorează. Pentru că fără extinderea Germaniei, nu poate exista sprijin pentru un euro stabil, indiferent de Brexit.

Și în timp ce restul britanic își continuă jocurile pentru a evita Brexit-ul, argumentele lor par slabe, deoarece este evident pentru toată Europa că are nevoie de Marea Britanie mai mult decât invers.

Dar, oh acolo !, nu lăsați faptele să împiedice religia unor oameni.

De fapt, de fiecare dată când încearcă să ocupe unul dintre mass-media pentru a da vina pe incertitudinea cu privire la Brexit, acesta arată doar cât de mult îl creează trăgând procesul.

Datele europene actuale au lovit puternic piețele. Prețurile petrolului și-au reluat căderea în urma știrilor și speculațiile cu privire la faptul că președintele iranian Rohani se va întâlni cu președintele Trump și cu premierul britanic Boris Johnson pe marginea Adunării Generale a ONU săptămâna aceasta.

Deși ministrul de externe iranian, Javad Zavir, a exclus o întâlnire cu Trump, iranienii au pregătit terenul cu Johnson, eliberând-o pe cisterna britanică Stena Impero.

Deși bănuiesc că nu se va întâmpla nimic atâta timp cât Johnson va fi încurcat în Brexit.

Euro a scăzut la 1,10 dolari, iar aurul s-a raliat din nou în toate monedele, inclusiv în dolarul american.

Și, cu piețele de refinanțare ale dolarului în criză, Martin Armstrong ne amintește că Fed și BCE sunt ambele blocate. Fed va păstra wicket-ul pentru repozițiile sale de urgență până pe 10 octombrie. În fața unei presiuni crescânde în afara Statelor Unite pentru a elimina banii pentru a confisca economiile cetățenilor pentru a sprijini colapsul tot mai mare al socialismului, a existat o panică majoră asupra dolarului. La începutul anului 2019, unele dintre ziare spuneau că guvernele străine scăpau de datoria SUA, ceea ce dă impresia că dolarul urma să se prăbușească. Dar realitatea a fost că vânzarea datoriei SUA la acel moment a fost un efort de a reduce dolarul în creștere.

Martin Armstrong a avut întotdeauna dreptate în a spune că scăderea încrederii în Europa și în euro este la baza dinamicii prețurilor ridicate actuale ale activelor americane.

Săptămâna trecută, mi-am imaginat că există o legătură între această fereastră deschisă de Fed și licitațiile viitoare de peste 200 de miliarde de dolari în Trezoreria SUA din această săptămână.

Băncile primare ale dealerilor trebuie să aibă suficienți bani pentru a-și putea lua partea din licitație, deoarece orice reducere a randamentului va fi proastă.

Criza de finanțare a dolarului este reală și accelerată, la fel și implementarea economiei germane. Și nu mai este doar Germania. Indicele PMI francez a fost teribil și întreaga PMI compusă a zonei euro este în contracție.
 
În prezent, toată lumea este îngrijorată este inversarea tendinței către mișcarea uriașă a datoriei suverane europene. Aceste randamente ale obligațiunilor au sfidat gravitatea pe tot parcursul anului și nu pot fi susținute în fața declinului euro.

  

Returnarea facturilor germane ale Trezoreriei. Albastru închis, curent; Roșu, acum o lună; Albastru deschis, acum un an

Curba de randament în Germania începe să crească pe termen scurt. Inversarea se agravează. Cererea Trezoreriei SUA continuă să crească.

Este de mirare că Consiliul European începe să își schimbe tonul în legătură cu un posibil acord cu Boris Johnson cu privire la Brexit?

Germania are probleme și cu ea tot proiectul european. E bine.
 

Luni, 14 Octombrie, 2019 - 14:52

   "În luna februarie 2011 începea încă un capitol al luptei lumii civilizate cu ororile vechii ordini: războiul civil din Libia. Pe 11 februarie, dictatorul Hosni Mubarak era forţat să demisioneze din fruntea statului egiptean. La doar cîteva zile, pe 15 februarie, scînteia era aprinsă în Libia. Mai precis, în oraşul Benghazi au început acţiuni de protest similare celor din Egipt, împotriva tiranului Gaddafi, care au fost reprimate în sînge trei zile mai tîrziu de către autorităţi. Acesta a fost punctul de început al unei mişcări populare sprijinite de NATO, în scopuri umanitare şi pacifiste. Războiul civil a luat sfîrşit pe 20 octombrie, acelaşi an, odată cu uciderea dictatorului."

Aşa vor învăţa copiii noştri la orele de istorie. Peste 1000 de ani, dacă această lume va mai fi şi dacă va urma acelaşi curs, în acelaşi fel vor povesti istoricii epopeea libiană, iar adevărul va fi uitat.

Atunci cînd eşti un criminal sau te învoieşti cu criminalii, faptele bune sînt în ochii tăi un păcat de moarte. Astfel, Gaddafi a fost vinovat în ochii lumii întregi şi a plătit cu viaţa şi cu viitorul oamenilor săi. Dar sînt anumiţi ochi din această lume care au văzut sau vor să vadă altceva. Pentru ei rezum mai jos, în puţine cuvinte, căci faptele sînt multe, o altă variantă a celor întîmplate. Adeseori am auzit cuvintele: "Să lăsăm istoria să judece". Eu zic însă: Să nu lăsăm istoria să judece, căci o să judece strîmb, ci să încercăm să aflăm adevărul înainte de a fi prea tîrziu.

Care sînt păcatele cele mai importante pentru care istoria şi lumea întreagă l-au condamnat pe Gaddafi la moarte?

Error! Filename not specified.

Opinia publică spune în cel mai bun caz că Libia a fost invadată pentru petrol. Dar petrolul a fost pentru învingători o simplă captură de război şi nimic mai mult. Cauzele sînt mult mai profunde.

 Gaddafi, ca mai toţi leaderii din ultimii zeci de ani din ţările arabe şi nu numai, a urcat la putere cu sprijin occidental. El a fost ridicat deci pentru a reprezenta interesele celor care l-au uns. Tipic pentru astfel de personalităţi, după ce a preluat puterea, a încercat cît a putut să satisfacă pretenţiile stăpînilor, dar stînd în fruntea ţării zeci de ani (şi nu 4 sau 5 ani ca în regimurile democratice), în timp a început să se ataşeze de cauza poporului în mijlocul căruia şi-a dus viaţa. El şi-a dat seama cel puţin de faptul că urma să lase ţara moştenire fiului său. Şi nici un părinte nu vrea să lase copilului moştenire o ţară distrusă. Iar ca să privim lucrurile şi altfel, am putea crede că Gaddafi s-a folosit de occident pentru a prelua puterea, pe care a folosit-o apoi în beneficiul lui şi a propriului său popor. 

În ochii celor care l-au uns, Gaddafi a apărut ca unul care îi sfida încontinuu. A robi o ţară înseamnă a pune biruri strivitoare pe educaţie, pe resurse şi pe sănătate. Înseamnă să distrugi tinerii, să faci toată ţara dependentă de exterior. Cel puţin aşa se aştepta occidentul ca Gaddafi să procedeze, adică după model occidental. Însă nesupusul a făcut altfel. A oferit învăţămînt gratuit, inclusiv la nivel superior, a dat bani tinerilor căsătoriţi săraci pentru a-şi cumpăra casă, a pus la dispoziţia oamenilor un sistem de sănătate gratuit. Tot el s-a opus categoric introducerii în Libia a vaccinurilor şi a altor practici eugenice de sterilizare, aplicate pe scară largă în lumea "civilizată". Benzina şi curentul electric erau foarte ieftine. De asemenea, a pus la cale realizarea celui mai ambiţios plan de aducţiune a apei potabile de care s-a auzit vreodată, prin care voia să facă Libia un paradis. Deja acest proiect, preluat de Pure Technologies şi considerat o minune a ingineriei moderne, a fost aplicat cu succes pe anumite porţiuni. Mai mult, în 2007 era lansat RASCOM - QAF1, primul satelit african, finanţat în cea mai mare parte (cu 300 milioane de dolari din totalul de 400 de milioane necesare) de Gaddafi. Prin aceasta, s-a dat o puternică lovitură companiilor de telecomunicaţii din Europa, care cîştigau 500 de milioane de dolari pe an de pe urma faptului că Africa trebuia să apeleze la serviciile lor. Nu mai vorbim de interesele strategice globaliste puternic ştirbite. 

În 1951, Libia era considerată una din cele sărace ţări din lume. În anul 2011, înainte de acţiunea umanitară a NATO, era ţara cu cel mai ridicat standard de viaţă din Africa.

Dar păcatul capital al lui Gaddafi a fost unul absolut intolerabil. Copiind modelele furnizate de foştii stăpîni, el plănuia ceea ce nu putea fi conceput. Şi gîndurile lui aveau să devină realitate începînd chiar cu anul cînd a fost omorît. Astfel, în 2011 urma să înfiinţeze FMA, adică Fondul Monetar African. Într-o atare situaţie, FMI (Fondul Monetar Internaţional) nu mai avea cum să ofere împrumuturi cămătăreşti ţărilor din Africa, pentru a le obţine apoi la preţul dobînzii, aşa cum a făcut cu multe din statele Europei şi nu numai. De asemenea, Gaddafi urma să înfiinţeze o Bancă Centrală Africană, care ar fi dus la oprirea folosirii monedelor occidentale şi la utilizarea monedelor africane. În plus, o Bancă de Investiţii Africană urma să sisteze investiţiile occidentale oneroase în Africa. 

În sfîrşit - ceea ce i-a pecetluit soarta - Gaddafi voia să înfiinţeze Statele Unite ale Africii. Deşi acesta este şi planul globaliştilor, care vor să unească întreaga lume, planul lui Gaddafi  nu putea fi nici aplicat, nici tolerat. De ce? Pentru că lumea unificată în viziunea lui Gaddafi era o lume prosperă, liberă şi puternică, pe cînd globaliştii vor o lume total supusă, lipsită de mijloace proprii de existenţă, total dependentă şi depersonalizată.

Aşadar, Gaddafi nu era oricine. El era un duşman extrem de periculos, puternic şi vizionar. El a păcătuit pentru că a vrut prea mult bine într-o lume în care nu poţi fi lăsat să realizezi aşa ceva. Şi a plătit cu viaţa.

Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi  şi a poporului libian?

Sâmbătă, 12 Octombrie, 2019 - 17:48

Rudy, when you have to shoot, shoot, don't talk!

"We'll give you a fair trial, followed by a first-class hanging!",
Brian Dennehy in rolul serifului Cobb in "Silverado" (1985)

Citeste toate textele scrise de Petrisor Peiu pentru Ziare.com

Rudolph William Louis Giuliani a fost (alaturi de Ion Ratiu) eroul tineretii generatiei mele. Pe vremea cand noi sufeream cel mai ingrozitor deceniu din istoria statului roman (anii 90), marcat de elanul demolator al regimului Iliescu, populat de dinozauri urati, venali, brutali si nefrecventabili, lumea intreaga aplauda miracolul infaptuit la New York de catre un legendar procuror de origine italiana. Sa ne aducem aminte doar faptul ca Giuliani a facut din New York cel mai sigur loc din Statele Unite. Domiciliul unei cincimi din intreaga bogatie a planetei, cel mai mare, mai cosmopolit si mai complicat oras american era un exemplu de succes al unui primar care a invins temuta mafie.

Pentru a intelege performanta lui Giuliani ar trebui doar sa privim un grafic sugestiv despre evolutia ratei infractionalitatii din intreaga America in comparatie cu New York-ul:
 

Sursa: "Uniform Crime Reports". Federal Bureau of Investigation.
In 1983, Giuliani a renuntat la cea de-a treia pozitie din Ministerul Justitiei (Associate Attorney General) in timpul administratiei Reagan, pentru a deveni procuror federal al districtitului de sud al statului New York (1983-1989), la el acasa adica.

In aceasta pozitie el a adus in practica magistratilor americani tactica "perp walk", adica arestarea si incatusarea suspectilor in locuri publice si in fata camerelor de luat vederi. Mandatul de procuror al lui Giuliani este incununat de procesul mafiei (Mafia Commission Trial), in care capii celor cinci familii mafiote din New York, Lucchese, Bonanno, Genovese, Colombo si Gambino, au fost condamnati la 100 de ani inchisoare.

Tot Giuliani este si procurorul care l-a arestat, investigat si i-a obtinut condamnarea celebrului broker Ivan Boesky si complicelui sau, Michael Milken, pentru fraudarea bursei prin utilizarea informatiilor din interiorul companiilor.

Dupa ce un cancer la prostata l-a silit sa abandoneze cursa pentru postul de senator din anul 2000, Rudy Giuliani a ramas departe de scena publica, desi numele sau a fost vehiculat pentru diverse competitii electorale. Avocat in baroul din New York, Giuliani a revenit in atentia tuturor atunci cand s-a hotarat sa devina unul dintre aparatorii presedintelui Donald Trump.

In week-end-ul trecut, vazandu-l pe Giuliani la FoxNews amenintandu-i pe democrati cu faptul ca in curand dezvaluirile despre amploarea coruptiei din gruparea Joe Biden vor ajunge la Romania, am retrait parca o scena celebra din filmul din 1966 al legendarului inventator al stilului "Spaghetii western", Sergio Leone, "The Good, the Bad and the Ugly", in care personajul Tuco Benedicto Pacifico Juan Maria Ramirez, interpretat de catre Eli Wallach, the ugly/il brutto striga "When you have to shoot, shoot, don't talk!" (cand trebuie sa tragi, trage, nu vorbi/ameninta).

Multa lume se intreaba, in Romania, in cine va trage Rudy Giuliani atunci cand va trage. Unii au incercat sa explice ca tinta este fiul lui Biden, Hunter, implicat in "consilierea" lui Puiu Popoviciu, baronul celui mai mare mall din tara, cel de la Baneasa. Uitandu-ma la cei care vorbeau despre aceasta posibilitate mi-am adus aminte de teoria probabilitatilor si de constatarea ca atunci cand auzi zgomot de copite, cel mai probabil sunt cai, nu zebre. De ce? Simplu, pentru ca la noi nu traiesc zebre, adica Puiu Popoviciu se pare ca nu prea a scapat de justitie, a trebuit sa fuga din tara si a mai renuntat si la cetatenia americana...

In cazul nostru, calul ar fi, cu cea mai mare probabilitate, nimeni altul decat presedintele fundatiei Biden, Mark Gitenstein, fost ambasador al Statelor Unite la Bucuresti in timpul administratiei Obama-Biden. (sursa: AICI).

Legatura dintre Biden si Gitenstein este foarte veche. In perioada in care Biden era presedintele Comisiei Juridice a Senatului, Gitenstein a fost numit seful echipei de consilieri ai comisiei, pozitie in care acesta din urma a "lucrat" de zor la respingerea candidaturii lui Robert Bork, propunerea presedintelui Reagan (1987), la Curtea Suprema.

Dupa aceasta experienta, viitorul ambasador la Bucuresti a scris si o carte, "Matters of Principle: An Insider's Account of America's Rejection of Robert Bork's Nomination to the Supreme Court". Dupa ce a donat peste 130.000 dolari catre campaniile democratilor intre 1990 si 2008, Gitenstein a fost principalul consilier al lui Biden in echipa de tranzitie dupa alegerile castigate de Obama in noiembrie 2008, motiv pentru multi sa il considere favorit la pozitia de director al biroului de politici juridice (Office of Legal Policy) al administratiei democrate.

Numai ca n-a fost sa fie: omul a fost "sapat" de catre democratii de stanga si de catre un ONG, Public Citizen, mult prea scrupulos in inventarierea carierei de lobby-ist a lui Gitenstein (sursa: AICI).

Si-uite asa sarmanul contributor cu 130.000 de dolari la campaniile lui Biden s-a vazut obligat sa se multumeasca cu un post de ambasador hat departe, tocmai la Bucuresti, in tara de unde familia sa emigrase prin 1890. Juramantul in aceasta calitate l-a depus in august 2009 si a plecat din functie la finalul lui 2012.

Mandatul lui Gitenstein de ambasador la Bucuresti coincide cu perioada de criza si restrangeri bugetare a celui de-al doilea mandat al lui Basescu. Dar se suprapune si pe o constructie economica unica in istoria Romaniei, constructie care avea sa ii marcheze definitiv destinul americanului.

Pe 5 decembrie 2005, Guvernul aproba actul constitutiv al Fondului Proprietatea, un vehicul in care statul roman a pus actiuni in valoare de 12 miliarde de lei, actiuni reprezentand cam o cincime din avutia Romaniei, adica din participatiile statului la marile firme din energie plus inca la cateva firme. Fondul era creeat cu scopul de a despagubi cu actiuni ale sale romanii carora statul le confiscase proprietatile in timpul regimului comunist.

O idee nobila transformata intr-o afacere urat mirositoare de catre Guvernul Tariceanu: o echipa de apropiati din jurul lui Tariceanu a hotarat, pe baze arbitrare, cine dintre victimele confiscarilor comuniste avea sa fie despagubit si cine nu. Fericitii despagubiti, in numar infim fata de cei nedreptatiti prin amanarea la calendele grecesti ale evaluarii lor, erau fie mari mostenitori din strainatate (precum familiile lui Malaxa sau Auschnit sau chiar membrii familiei regale), ai caror avocati au "tratat" cu camarila lui Tariceanu, fie sarmani batrani care au acceptat sa cedeze actiunile pe care le primeau unui grup de mafioti care aranjau aceste despagubiri contra unor sume modice (actiunea de 1 leu era platita cu mai putin de 20 de bani).

Practic, putinele actiuni transferate de fond unor romani normali au ajuns la cei putini din grupul Stelu-Rotaru-BrailoiuCo, beneficiarii celei mai abominabile crime pe care guvernul Romaniei a comis-o impotriva tocmai a celor furati si exclusi social de catre regimul stalinist. Cea mai mare parte a celor carora comunistii le furasera avutul, cateva zeci de mii de oameni, au fost ignorati de catre imbuibatii de la usa lui Tariceanu si isi tarasc si astazi trupurile chinuite pe culoarele tribunalelor pentru a repara mizeriile creeate de un stat incapabil sa isi trateze egal cetatenii.

De altfel, in logica aceasta inteleg eu inclusiv pozitionarea urmasilor fostilor detinuti politici impotriva onorabilizarii excesive a lui Mihai Sora: acesti oameni sunt profund frustrati de catre o societate care se poarta mizerabil cu ei de 70 de ani. Romanii vor ramane pe veci otraviti de dusmanii si neincredere pentru ca acest stat condus de mafioti nu si-a reparat greselile istorice comise fata de elitele sale.

Pentru mine un model este Doamna Marie-Rose Mociornita, cea care isi poarta cu demnitate destinul de victima absoluta a regimului de dupa 1990 si a regimului de dinainte de 1990.

Ei bine, dupa ce ciracii lui Tariceanu au terminat de impartit cascavalul Fondului Proprietatea, fondul ar fi trebuit listat. Asa era legea. Dar cand a contat vreodata legea in Romania? Si s-au apucat si guvernul Tariceanu, si guvernul Boc1, si guvernul Boc 2 sa tot amane listarea Fondului, cea mai mare entitate economica din tara. Dar pentru ca lucrurile sa fie si mai evidente, s-a permis totusi tranzactionarea privata a actiunilor pana la listare. Astfel incat, daca cumva scapase printre cei despagubiti si vreunul fara aprobare sa fie "convins" sa isi vanda actiunile grupului de mafioti, care, dupa plecarea lui Tariceanu, a devenit grupul de sub pulpana Elenei Udrea, beneficiarul final al regimului Basescu-Petrov.

Si-uite asa dragii mosului, la listarea Fondului, in ianuarie 2011, aveam urmatoarea structura a actionariatului:
 

Sursa: AICI

Adica o treime din actiuni era inca nedistribuita, o treime era in posesia unor cetateni romani (grupul de mafioti detinea majoritatea), 10% era la mostenitorii din strainatate, iar 20% erau deja in mainile unor fonduri straine si unor fonduri romanesti. Practic, deja o cincime din actiuni fusesera cumparate la discounturi de 70-80% de catre unele fonduri, prin intermediul celor de la usile lui Tariceanu sau Elenei Udrea. Intre timp, Ministerul Finantelor numise administrator al Fondului firma americana Franklin Templeton Investment Management Ltd. In ziua listarii Fondului Proprietatea la Bursa, 25 ianuarie 2011, actiunea cu valoarea nominala de 1 leu s-a tranzactionat cu 0,68 lei, adica aveam un discount de 32%.

Cele mai mare portofolii de actiuni ale Fondului Proprietatea apartineau fondului american Elliot Management Corporation, proprietate a magnatului republican (aici n-ai prea nimerit-o, Rudy!) Paul Singer. Vehiculele de investitii ale acestuia, Manchester Securities Corporation si Beresford Energy Corporation au ajuns sa detina in 2015 20% din actiunile Fondului, pentru care a incasat peste 1 miliard de lei numai ca dividende si redistribuiri de capital. Acum, fondurile lui Paul Singer mai detin cam 3% din actiuni, dupa ce au vandut portofoliul propriu, cu un profit urias (au cumparat multe din actiuni pana la listare cu 0,2-0,3 lei/actiune). (sursa: AICI).

Prima intrebare care isi poate afla un raspuns de la Rudy Giuliani este: de ce ambasadorul Gitenstein, care in timpul mandatului a vituperat constant impotriva marilor afaceri de coruptie, nu a amintit niciodata de amanarea listarii la bursa a Fondului Proprietatea, ceea ce a permis, practic, preluarea, pe bani foarte putini, a unei cincimi din actiuni de catre fondurile Elliot?

Dar sa vezi cum le asaza Dumnezeu pe toate aliniate! La doar cateva luni dupa incheierea mandatului de ambasador, pe 23 aprilie 2013, Gitenstein apare ca membru in Comitetul Reprezentantilor Fondul Proprietatea SA, unde se afla si acum bine merci. Adica, nici mai mult nici mai putin, contribuabilul de 130.000 de dolari al campaniilor democrate devine insarcinat de catre actionarii Fondului sa supravegheze ce face administratorul Franklin Templeton. Cine erau actionarii la acea vreme oare?
 

Sursa: AICI

Adica 60% din actiuni erau, deja, detinute de catre fondurile straine, cea mai mare participatie fiind a fondurilor Elliot.

Iata cum arata astazi structura actionariatului Fondului Proprietatea:
 

Sursa: AICI

Ei, si-acum sa vedem ce s-a intamplat in timpul mandatului domnului Mark Gitenstein de reprentant al actionarilor Fondului Proprietatea. Pentru atmosfera, sa avertizam cititorul neavizat ca mandatul oricarui administrator de fond de actiuni, daca fondul nu este prevazut sa dureze o perioada limitata de timp, este foarte simplu: sa creasca valoarea actiunii, adica sa vanda actiunile neperformante si sa plaseze banii in actiuni performante.

Din 2013 pana acum performantele Fondului, obtinute sub atenta supraveghere a fostului ambasador american sunt, pe scurt urmatoarele:

Daca pe 30 aprilie 2013, valoarea activului net era de 14,977 miliarde de lei, iar valoarea activului net pe actiune era de 1,1397 lei, la 30 august 2019 valoarea activului net era de 10,715 miliarde de lei, iar valoarea activului net pe actiune era de 1,5437 lei. Cum asa? Valoarea activului net a scazut cu 1 miliard de dolari, iar valoarea pe actiune a crescut cu 35% in timp ce numarul actiunilor a scazut cu 88%??!!! Aproape ca nu mai conteaza pretul actiunii, care era in 2013 de 0,65 lei, iar in august 2019 era de 1,175 lei (o crestere de 69%). Asta da performanta pentru care sa fii platit regeste: sa asisti cum activele fondului se diminueaza cu o treime! (Sursa: AICI).

O fi fost vreo greseala, or fi distribuit oamenii mai mult ca dividende? Ei as, totul in linie cu celelalte companii listate la bursa:
 

 

Sursa: AICI

O fi fost vreo criza economica in aceasta perioada? Se pare ca ultimul an in care am inregistrat recesiune a fost chiar 2013.

Sa fi avut bursa de la Bucuresti niste ani mai prosti? Iata cum a evoluat indicele BET in ultimii cinci ani, de exemplu:
 

sau indicele BET-FI (Fondul Proprietatea este inclus in ambii indici):
 

Si-atunci, care sa fie explicatia? Simpla, hai sa vedem ce a facut Fondul Proprietatea pana astazi:

Perioada incepe in forta in anul 2014, cand Fondul vinde din portofoliu actiuni in valoare de peste 1 miliard de lei (actiuni Romgaz de 644 milioane de lei, actiuni Transelectrica de 212 milioane de lei si actiuni Conpet de 100 milioane de lei). Toate prin metoda ABB - accelerate book building/oferta de plasament accelerat, adica s-au vandut pachete mari de actiuni la un discount foarte mare, dar necunoscut. Adica, intr-un secret absolut, cineva a vandut actiuni de 1 miliard de lei la un pret mult mai mic decat pretul de la bursa!

Dupa un an mai slabut, 2015, in care a mai lichidat din portofoliu un mizilic de 465 milioane de lei, vine spectaculosul rezultat din 2016, cand administratorul Fondului lichideaza, prin aceeasi metoda patentata deja ABB, un portofoliu de 2,1 miliarde de lei. Si ce portofoliu: actiuni Romgaz de 541 milioane de lei, actiuni Petrom de 682 milioane de lei, actiuni BRD, Banca Transilvania si E.ON Romania in valoare de aproape 900 de milioane de lei.

2017 se incheie modest, cu un portofoliu lichidat de doar 1,24 miliarde de lei, iar 2018 cu doar 173 milioane de lei. Daca tragem linie, ce observam: genialii administratori de la Fondul Proprietatea, platiti cu multe milioane, sub privirea de vultur a lui Gitenstein, au vandut, din portofoliul Fondului urmatoarele actiuni: Romgaz, Petrom, Banca Transilvania, BRD, Electrica, E.ON, Conpet, Transelectrica, Nuclearelectrica, adica taman cele mai bune si mai performante companii din Romania...

Ar putea fi, simplu, nestiinta sau nepricepere din partea unor administratori mai toti straini cu diplome grele inramate pe perete? Dar ce-au pazit reprezentantii actionarilor? Domnul Mark Gitenstein, reputat expert juridic al Comisiei Juridice din Senatul SUA si colegii lui? Aaaa, pai nu v-am spus cu cine este si a fost coleg Gitenstein in Consiliul Reprezentantilor Fondului: de exemplu, cu Steven Cornelis van Groningen, ditamai Presedinte si Director General la Raiffeisen Bank SA Romania sau cu Sorin Mandrutescu, director general (CEO) al Oracle Romania, proaspat suspect de luare de mita de la distribuitori, dar altfel deschizator al tuturor listelor cu propuneri de premier. Sau cu Julian Rupert Francis Healy, care a bifat si pe Ernst Young si pe JP Morgan si s-a oprit la BERD...

Asa ca ma imbat si eu putin cu apa rece: ce-ar fi sa-l auzim pe Rudy Giuliani spunandu-ne si noua ce s-a intamplat la acele faimoase ABB-uri? Cum de s-au lichidat cele mai valoroase detineri ale Fondului Proprietatea (repet, poate n-a fost clar: Petrom, Romgaz, BRD, Electrica, Banca Transilvania, Conpet, Transelectrica, E.ON!) cu un pret mult mai mic decat pretul de tranzactionare de la bursa?
So, please, Rudy, no mercy! Shoot them all! We are counting on you.

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Marţi, 8 Octombrie, 2019 - 12:21
La Galeria Fără Nume (ArtHub), în Noaptea Galeriilor

Tinerii artiști plastici Ana Ștefania Andronic - BUZU și Alexandru Micloș și-au propus să surprindă și să comenteze, într-o modalitate inedită, principalul subiect de dezbateri televizate al ultimelor luni. cazul dispariției celor două adolescente și mediatizarea excesivă a presupusului (încă) autor al presupuselor crime, transformat seară de seară într-o veritabilă vedetă. Ei au ales Noaptea Galeriilor pentru vernisajul găzduit de originala Galerie Fără Nume, aflată deja la cea de-a cincea prezență în fața publicului.

Dragii nostri,

Vă așteptăm în seara NAG, 11.10.2019, orele 20:00, la Galeria Fără Nume, ca să  aruncați o privire asupra expoziției #DINCA SUPERSTAR!

Haideți să apăsăm, împreună cu Alexandru Micloș si Ana Ștefania Andronic - Buzu, butonele sensibile ale acestui subiect ce ne bâzâie urechile și mințile și ne înroșește ochii de câteva bune luni de zile!

Adresa la care vă vom întâmpina: str. Pictor Theodor Aman nr 38, în incinta Art Hub

„Dincă Superstar

Iată un dublu paradox: în timp ce Dincă nu știe nici acum numele victimelor sale, identificându-le doar prin „fata din mai” și „fata din iunie”, cred că la această oră nu este vreun român, aflat cât de cât în contact cu vreun mijloc de informare, care să nu știe cine este Dincă și să nu dorească să afle adevărul din spatele declarațiilor lui și al investigațiilor criminalistice în care nimeni nu pare să aibă încredere. Dacă e să căutăm o explicație, aceasta poate consta, cel mai probabil, în speranța greu de reprimat că cele două fete ar mai putea să fie în viață. Acest sentiment hrănește persistența subiectului în prin planul știrilor și nesațul cu care redacțiile explorează și exploatează până și cel mai insignifiant amănunt, dacă este cumva legat de caz.

Autoarea acestei selecții de desene nu este un fan al breaking news-urilor. Ba dimpotrivă. Până nu de mult părea imună la efectele informațiilor pe care le vehiculează mediile de specialitate și la măruntele lor, în general, semnificații. Lucrând însă pe fondul emisiei practic neîntrerupte de vești de la Caracal, fragmente din acestea au început să se încrusteze în planul său grafic, fără a fi rezultatul unui filtru cerebral. Pur și simplu, niște schije ale unei actualități schingiuite, care se înfig nemilos în coala de hârtie alcătuind o cronică paralelă a fenomenului „Dincă Superstar”. Și iată cum actualitatea neagră, oribilă chiar - așa cum e ea - ajunge să influențeze creația artistică și să confere neașteptate valențe de stil și culoare morală”.

Curator: Octavian Andronic (ANDO)

Sâmbătă, 28 Septembrie, 2019 - 20:29

24 si 25 septembrie, in Washington DC: Energy Security in the Era of Hybrid Warfare Workshop: Developing a Research Roadmap 3.0. Prima intalnire a fost la Brussels (NATO). A doua la Munchen (ZITiS Headquarters). A treia la Washington. Urmatoarea intalnire: Bucuresti.

Aceasta inlantuire nu e intamplatoare. Intre temele atinse:

Mark Prouse (Chair of the NATO Energy Planning Group/Deputy Director, Energy Resilience and Emergency Response, United Kingdom), “Energy Security to Hybrid Threats: A National and NATO Perspective”

Hon. Alex A. Beehler (Assistant Secretary of the Army, Installations, Energy and Environment) despre evolutia parametrilor razboiului hybrid.

Generalul Gregory Touhill a prezentat o mai mult decat ingrijoratoare lista la zi a vulnerabilitatilor blocului occidental pe linie de cyberoperatii si cybersecuritate cu accent pe cybersecuritate in zona energiei.

Evolutiile recente din Orientul Mijlociu si Arabia Saudita si semnificatia lor in evolutia formelor de razboi hibrid au figurat evident in loc central pe agenda.

Mai aproape de casa, se degaja din ce in ce mai ferm opinia ca evolutiile din zona Marii Negre (Ucraina, Turcia, Rusia) merg in directia unor reasezari majore in regiune, cu Romania piesa principala in acest nou act in procesul balantei de putere euro-asiatice.

Altfel spus, Romania a figurat puternic pe agenda, nu doar prin prezenta in program a doua contributii romanesti (d-l Adrian Mihalache de la Ambasada Romaniei si Profesorul Gabriel Raicu) ci si prin faptul ca situatia Romaniei ca studiu de caz in razboiul hibrid desfasurat acum in zona Marii Negre a fost o tema explicita de discutie in mai multe prezentari. (Romania a fost singura tara prezenta in acest mod si la acest nivel la masa de discutii).

Ca intotdeauna, Arnold Dupuy, organizatorul acestui grup de lucru si colegul meu la George Mason University dar si la Universitatea din Bucuresti unde am creat impreuna cu Marian Zulean si domnia sa Black Sea Area Studies Center, a sustinut un argument privind pozitia strategica a Romaniei in noua conjunctura, plus o implicita pledoarie adresata aliatilor pentru consolidarea acestei pozitii.

Urmatoarea intalnire: Bucuresti.
Profesorul Marian Zulean de la Universitatea Bucuresti alaturi de Arnold Dupuy (cei doi sunt codirectori ai Black Sea Area Studies Center) vor asigura interfata de coordonare.

Pentru cei din tara lucrand in domeniul cibersecuritatii si energiei si care sunt interesati de tangentele de geostrategie si care doresc sa stie mai multe despre eveniment, modalitati de implicare si grupul de lucru, puteti lua legatura direct cu d-l Profesor Marian Zulean – link la pagina sa aici.

PS Mai jos un moment din discutia despre zona Marii Negre, momentul cand a fost atrasa atentia ca Romania are de fapt granita directa cu Rusia pe platforma Marii Negre si nu oricum, ci pe o falie de interes nu doar strategic ci si de natura resurselor energetice. (MONITORUL)

Joi, 26 Septembrie, 2019 - 12:16

Dieter Zetsche, ex-director general al  "Daimler AG", corporaţie care deţine marca "Mercedes-Benz", şi-a exprimat previziunile sale într-un blitz interviu pe reţeaua de socializare Linkedin despre cum va evolua lumea. Una dintre cele mai importante predicţii ale şefului "Daimler AG" se referă la faptul că industria auto va falimenta în scurt timp.
 

Iată toate prezicerile făcute de Dieter Zetsche:

Gordon Duff
Vineri, 20 Septembrie, 2019 - 15:33

[Nota editorului: VToday și-a localizat toate sursele, iar consensul este o întrebare. Cum ar putea un roi de rachete / drone să atace prin apărările aeriene ale saudiților care au cheltuit mulți bani pentru ele?

Dacă rachetele primite au fost urmărite, de ce urmărirea nu a fost înregistrată ca dovadă? Așa cum au făcut iranienii în demolarea dronei SUA deasupra Golfului, ceva pe care majoritatea americanilor nu l-au văzut sau auzit pentru că mass-media americană l-a ascuns?

Houthis s-au grăbit în această dimineață să solicite tot creditul pentru atac și chiar îi avertizează pe străini să rămână departe de instalațiile ARAMCO, întrucât au promis mai multe atacuri, precizând că Arabia Saudită nu are cum să le oprească.

Există, de asemenea, posibilitatea ca Houthis să fi lansat un atac și altcineva să profite de atac pentru a se asigura că daunele au fost uriașe și pentru a acuza Iranul că a provocat represalii americane.

Gosh, ce parte a Orientului Mijlociu ar face ceva de genul? Lista lui Gordon este israelienii, nu pentru că este rău, ci pentru că au F-35 și ar putea folosi capabilitățile lor sigure pentru a fi numite atacuri de drone.

Așa cum Gordon a publicat anterior, F-35 nu poate transporta o încărcătură mare de arme, dar poate funcționa bine prin scoaterea celor patru depozite din Iran, în zona de frontieră a Al-Bakumal. Cine va câștiga mai mult scrutând barca de război acum, chiar înainte de alegerile israeliene? … Jim W. Dean]

***

Atacul din septembrie 2019 care a redus producția de petrol din Arabia Saudită cu până la 60% și a dus lumea la haos nu a fost o surpriză. Declarația secretarului de stat al Statelor Unite spune că „Iranul a făcut-o” nu este nicio surpriză.

Că Yemen a făcut-o, a distrus cea mai mare rafinărie de petrol din lume care are cele mai bune sisteme de apărare aeriană din lume, este aproape o surpriză. De asemenea, este foarte posibil ca un alt „jucător” să fie responsabil. Să aplicăm puțin despre asta, poate chiar să aprofundăm tipul de teorii ale conspirației care, în ultima vreme, s-au dovedit corecte din nou și din nou.

În primul rând, Arabia Saudită a cerut recent Rusiei sistemul de apărare aeriană S400. Arabia Saudită a cheltuit miliarde pentru apărarea aeriană și, periodic, dronele și rachetele din Yemen trec.

La fel se întâmplă și cu Israelul, ceea ce a determinat acea mică națiune să facă aranjamente „pe sub masă” cu Hamas de mai multe ori, în timp ce likudiștii joacă rolurile lor militare „goosestepping” pentru populația înșelată din Israel, supusă la cenzura militară despre tot ce citesc și văd.

Vedeți, S400 este pentru apărarea împotriva multor lucruri, dar pentru Arabia Saudită cu apărări foarte puternice, S400 ar fi folosit pentru a preveni atacurile aeronavei furtive, specialitatea sa. Dintre jucătorii regionali, numai Israel are astfel de avioane.

Dar nu sunt prieteni buni ai Arabiei Saudite și ai Israelului, până la urmă, fiecare a ajutat în secret ISIS și Al Qaeda ani de zile. Dar sunt cu adevărat prieteni sau a fost o „căsătorie de comoditate”? Pentru cei care citesc MSM, nici măcar acele întrebări nu vor fi cunoscute, deoarece pactul terorist dintre aceste națiuni a fost cenzurat pe scară largă.

Ce ar putea propulsa lucrurile pentru a ajunge la punctul în care Israelul ar putea bombarda Arabia Saudită? Ei bine, Israelul se confruntă cu alegeri, iar o parte cheie a alegerilor este criza pe care Israelul o are asupra „primului său partener”, Netanyahus.

Banii dictează politica acolo ca peste tot, iar familia Adelson, cel mai bogat israelian, colectează facturi politice pentru Netanyahus de ani buni. Asta s-a terminat. Adelsonii spun acum că Netanyahus sunt nebuni și Miriam Adelson este psiholoagă. Aceasta nu este o mică problemă, deoarece Adelsons sunt, de asemenea, principalii contribuabili politici din Statele Unite.

Pentru a depăși acest lucru, Netanyahu a promis că va declara majoritatea, dacă nu toată, Cisiordania ca parte a Israelului, un factor decisiv pentru națiunile care au început, cel puțin temporar, să caute reconstrucția relațiilor cu Israel, care sunt Turcia, Arabia Saudită și poate chiar Irak. Tot ce se face acum.

Apoi, problema bombardamentului aleatoriu și continuu al Siriei de către Israel, bombardamente presupuse împotriva trupelor iraniene, dar prea des aceștia ucid civili sau se prefac în mod clar că ajută operațiunile grupului terorist.

Să adăugăm, prin grupări teroriste ne referim la grupuri interzise oficial în Rusia ca grupări teroriste, listă care nu apare întâmplător ca în SUA. Rusia persecută într-adevăr teroriștii.

Potrivit rapoartelor postate de la Jerusalem Post, Rusia și-a exprimat „îngrijorarea” extremă nu numai pentru atacurile israeliene asupra Siriei, ci și pentru mișcarea sa de a confiscă statul palestinian ad hoc în Cisiordania și „curăța etnic” populația sa palestiniană, provocând un dezastru umanitar fără precedent.

Netanyahu s-a întors de la vizita sa la Moscova în septembrie 2019, cu coada între picioare, Toate rapoartele indică faptul că Putin l-a pedepsit profund.

Apoi, există pierderea lui John Bolton, un fost consilier prezidențial care, în ultimele decenii, a fost pe salariul unui grup de interese special condus de Israel sau altul, un om pe care mulți, dacă nu majoritatea americanilor, îl consideră cel mai rău consilier prezidențial din istorie, unul care continuă să revină la viață ca un zombie.

Răspunsul a fost simplu. Israelul este la capătul drumului cu Arabia Saudită. ISIS este învins, iar cooperarea sa pentru susținerea ISIS împotriva Siriei și Irakului este acum o rușine. Arabia Saudită caută acum pacea cu Yemenul, un dezastru pentru politica regională a Israelului de a „menține toate războaiele”.

Mai rău, Emiratele Arabe Unite și Iranul cooperează acum în securitatea Golfului Persic. Prin urmare, când un uriaș complex petrolier saudit a fost lovit din nou și din nou într-un atac din 11 septembrie, a descoperi cine ar fi putut face acest lucru este relativ ușor.

Nu beneficiază Iranul. Acesta ar fi un atac direct împotriva Arabiei Saudite, iar Iranul câștigă războiul politic, nu numai cu Emiratele Arabe Unite, ci și cu Rusia și UE, împreună cu sprijinul continuu al Chinei. Iranul nu a avut niciun motiv să atace.

F-35 Bay Doors Open

Yemenul este în război cu Arabia Saudită și are unele capacități, dar nu aceste capacități pentru a distruge cel mai mare producător de numerar pe care Arabia Saudită îl are. O singură națiune din regiune are F35, un avion conceput pentru a scoate instalațiile petroliere.

Vedeți, împreună cu sigiliul, F35 are limitări. Dacă funcționezi fără alte aeronave, cum ar fi bombardierul F15E, încărcarea limitată cu bomba F35 este utilă numai împotriva țintelor vulnerabile la arme mai mici, ținte precum rafinăriile de petrol.

Acest lucru arată capacitatea. Cred că avem o motivație mai mult decât dovedită și timp pentru Israel. Putem spune în continuare că Yemen a făcut-o și că Yemen ar fi fericit să ia credite, cu excepția faptului că niciun expert militar nu acceptă de la distanță că Yemen a făcut acest lucru.

Știm că, pentru Iran, nu ar fi existat niciun motiv. Iranul câștigă deja. Am putea căuta, de asemenea, analogii recente. De ce Siria a recurs la gazele otrăvitoare când s-au aflat în ultimele etape ale zonelor de distrugere controlate de teroriști strâns legați de Israel?

Ce spunem sau poate că nu spunem aici?

Prin urmare, atunci când Rusia a dus 40 de membri ai organizației Căști Albe la Haga pentru a depune mărturie despre complicitatea lor în organizarea de atacuri de gaze false în numele puterilor occidentale neidentificate și a Israelului, când zeci de martori, părinți ai copiilor răpiți de Căștile Albe sau medicii amenințați de ei au depus mărturie, presa a leșinat.

Pe termen lung, războiul de acum două decenii care implică evenimente teroriste false, revoluții de culoare etapizate și nesfârșite acțiuni politice, în centrul tuturor acestor situații găsim Israel și aliații săi politici care au putere în Statele Unite, Marea Britanie și Franța datorită susținerii financiare a sectoarelor legate de Israel, nu numai lobbyiști, ci și grupuri criminale.

Păstrarea capacului care acoperă în acest sens este armata de grupuri false de experți, politicieni mituiți și șantajați, agenți de presă, grupuri mass-media proprietate totală și monolituri de socializare politizate.

Chiar și așa, la final, Israelul pare să încerce scurgerea, mai urât de toți decât oricând, mai izolat și, curios, din ce în ce mai puțin un „stat evreiesc” și mai mult un „stat criminal”.

Pentru a demonstra acest punct, trebuie doar să ne referim la declarațiile lui Donald Trump despre trădarea Israelului de către evreii americani, oameni care pun etica deasupra politicii, care au pus Statele Unite în fața unui regim israelian brutal.

Trump îi numește pe evreii americani „trădători”. Unii spun pur și simplu americani ca alții. La un moment dat, Israelul a fost apărat pentru capacitatea sa de a recurge la Holocaust și la petele de antisemitism atunci când i-a fost expusă brutalitatea împotriva propriului popor.

Acum a venit timpul. A bombardat Israelul Arabia Saudită? Va primi „omul Israelului rămas la Washington”, Mike Pompeo, războiul pe care Israel îl cere, un război în care și Israel va fi distrus?

Așteaptă, cine ar dori ca Israelul să fie distrus pentru a se salva? Netanyahus sunt la fel de „nebuni” cum pretind Shelly și Miriam Adelson?

„Ar arde Israelul la pământ” pentru a se salva de închisoare sub acuzația de corupție? Cine se beneficiază dacă chiar și Israel este distrus într-un război care aparent a început să promoveze interesele Israelului?

Înțelegeți acest lucru, este necesar să ne gândim că lumea se află într-o fază „post-națiune-stat”. Când faci asta, conspirațiile sunt mai ușor de înțeles și de acceptat.

Gordon Duff este un veteran de luptă maritim în războiul din Vietnam, care a lucrat decenii la problemele veteranilor și prizonierlor de război și s-a consultat cu guvernele provocate de problemele de securitate. Este redactor principal și președinte al consiliului VToday.

SURSA  kenzocaspi.wordpress.com

Joi, 19 Septembrie, 2019 - 10:12

Cu două luni înaintea publicării ratingului de țară, agenția de evaluare financiară Fitch Ratings îl trage de urechi pe Klaus Iohannis și dă de pământ cu Opoziția: nu schimbați Guvernul Dăncilă! Pentru analiștii de la Fitch, calculele sunt simple: dacă președintele și acoliții săi forțează moțiunea de cenzură împotriva guvernului PSD, România intră în haos – crește incertitudinea politică (cu numai câteva luni rămase până la alegerile locale de anul viitor), iar menținerea sub control a deficitului bugetar (deja în creștere) devine o misiune imposibilă.

Miercuri, 11 Septembrie, 2019 - 09:53

Europa are deja o nouă sală de comandă pregătită pentru asumarea frâielor de către executivul său, în noiembrie. Iar preşedinta sa aleasă, Ursula von der Leyen, şi-a definit principalele priorităţi atribuind celor trei vicepreședinți executivi ai săi competențe directe privind schimbarea climatică, sectorul digital și economia, se arată într-o analiză publicată de portalul spaniol El Pais,.

Comisia Europeană va pivota în jurul a opt vicepreședinți, între ei socialistul spaniol Josep Borrell. În jurul lor se vor crea mai multe echipe de comisari. Von der Leyen a decis să atribuie comisarului italian Paolo Gentiloni portofoliul economiei, în timp ce franţuzoaica Sylvie Goulard își va asuma piaţa internă, cu competențe în industrie. Alta dintre cele mai mari priorități ale noului cabinet va fi migrația, care îi revine vicepreședintelui grec Margaritis Schinas și care va purta numele controversat de „Protejarea Modului de Viață European”.

Von der Leyen a considerat că a întocmit un Colegiu de Comisari „echilibrat”. Nu numai în funcție de gen, deoarece pentru prima dată de la înființarea sa, în 1958, executivul va fi practic la egalitate, cu 14 bărbați și 13 femei, dar şi în originea geografică și afilierea politică. Dintre cei 27 de comisari, zece sunt social-democrați; nouă provin din PPE și cinci din rândurile liberale de la Renew Europe. Această echipă, care nu are un reprezentant britanic, este completată cu un membru al grupului conservator ECR, un comisar legat de Verzi, și altul independent.

Președintele ales a numit trei vicepreședinți executivi: laburistul olandezul Frans Timmermans va prelua portofoliul schimbărilor climatice; liberala daneză Margrethe Vestager va coordona întreaga arie digitală și va continua să fie unul dintre cei mai puternici comisari din cadrul Comisiei în menținerea zonei Concurenței, în timp ce conservatorul leton Valdis Dombrovskis va avea zona economică sub umbrela sa.

Echipa de vicepreședinţi va fi completată cu încă cinci nume. Socialistul spaniol Josep Borrell va fi unul dintre ei în calitate de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă a UE, cu „aceleași puteri”, potrivit lui Von der Leyer, ca predecesoarea sa, Federica Mogherini. Figura lui Borrell va fi cheia unei comisii care, a spus preşedinta aleasă, intenționează să aibă un caracter marcant „geopolitic”. Lui Borrell i se adaugă conservatorul grec Margaritis Schinas, populara croată Dubravka Suica, liberalul ceh Vera Jourova (responsabilă cu apărarea statului de drept) și social-democratul Maros Sefcovic.

Toți comisarii vor depinde și vor lucra în echipă cu unul dintre acești vicepreședinți, în special cu cei trei executivi, cu excepția conservatorului austriac Johannes Hahn, căruia Von der Leyen i-a înmânat cheia seifului, atunci când l-a numit comisar pentru Bugete, care până acum a fost în mâinile germanului Günther Oettinger. Fostul prim-ministru italian Paolo Gentiloni (PD) îi va urma lui Pierre Moscovici la Economie, care în ultimul an s-a ocupat în mare parte să ţină din scurt Roma, astfel încât să nu încalce regulile Pactului de Stabilitate și Creștere.

Președinta aleasă a apărat „combinația bună” care, în opinia ei, înseamnă lăsarea zonei economice în mâinile lui Gentiloni și Dombrovskis. „Factorul decisiv a fost enorma experiență a lui Gentiloni”, a adăugat Von der Leyen, care, având în vedere suspiciunile cauzate de această numire printre șoimi, a amintit că, în cele din urmă, toate deciziile sunt luate și argumentate de Colegiul comisarilor. Juncker a optat deja pentru un tandem similar în timpul mandatului său, când l-a plasat pe lituanian deasupra comisarului pentru afaceri economice, social-democratul francez Pierre Moscovici.

Un alt domeniu esențial al Comisiei este cel al comerțului, pentru care Von der Leyen l-a numit pe fostul comisar pentru agricultură, conservatorul irlandez Phil Hogan. Politicianul s-a remarcat în ultimele luni pentru forța sa față de susținătorii Brexit-ului și pentru apărarea sa strânsă a garanției pentru a evita o frontieră dură cu Irlanda. Și dacă Regatul Unit va părăsi UE, Hogan va fi cel care va negocia un viitor acord de liber schimb cu Londra. Von der Leyen l-a definit drept „un negociator corect”. „Asta aștept de la el, să lucreze într-un mod corect, dar hotărât”. „Este important să lucrăm împreună și să obținem un bun acord de liber schimb [cu Regatul Unit]. Acest lucru va determina relațiile bune pe care dorim să le avem în viitor”, a motivat președinta aleasă.

Franța va rămâne cu piața internă, al cărei șef va fi Sylvie Goulard. Acesta este un portofoliu cheie pentru Emmanuel Macron, care împreună cu Germania dorește să promoveze o nouă politică industrială comună pentru UE. În plus, nu va avea doar competențe în industrie, ci și în domeniul securității și apărării. Cu toate acestea, Goulard este unul dintre numele care pot genera unele controverse în cadrul audierilor din Parlamentul European, împreună cu polonezul Janusz Wojciechowski. Ambii sunt cercetaţi de autorităţile anticorupţie ale UE pentru presupuse nereguli în perioada în care au fost eurodeputați. Întrebată de ce a acceptat candidați care sunt cercetați de acest organism, Von der Leyen s-a limitat să apere independența procuraturii și prezumția de nevinovăție a ambilor candidați.

Sâmbătă, 7 Septembrie, 2019 - 10:23
O măsură fără precedent față de un aliat strategic al Statelor Unite

Inițierea unei „liste negre” a persoanelor suspectate de corupție cărora li se interzice accesul pe teritoriul Statelor Unite este fără precedent față de un aliat strategic al Americii. Nici măcar familia lui Osama bin Laden nu a „beneficiat” de un astfel de tratament, membrii săi trăind liniștiți în America în virtutea calității lor de cetățeni ai Arabiei Saudite, aliat  de primă mână al Statelor Unite. Iar unicul caz cunoscut este acela al Rusiei, sancționată în acest mod sub pretextul anexării Crimeei.

 Anunțul  Departamentului de Stat prin care lui Liviu Dragnea și membrilor familiei sale li se interzice accesul pe teritoriul Statelor Unite datorită unor suspiciuni de corupție a survenit la scurt timp după vizita-fulger la Casa Albă a președintelui Iohannis și a discuțiilor purtate cu Donald Trump. Surse din serviciile secrete și din anturajul de la Cotroceni susțin că o astfel de sugestie a fost făcută chiar de Iohannis care, în acest fel încearcă să își securizeze cel de-al doilea mandat de influențele negative ce ar putea surveni din partea principalului său adversar, PSD, atâta timp cât acesta mai dispune de pârghii  prin care ar ptea să fie incriminat din perspectivă juridică, putându-i-se afecta candidatura. Totodată, această listă este și o „pisică”de arătat altror amatori de șicane la adresa principalului prezidențiabil, și de descurajare a politicienilor care insistă să rămână în siajul politicilor lui Dragnea.
Indiferent dacă aceste suspiciuni sunt sau nu reale, gestul în sine al americanilor dezvăluie profundul dispreț la adresa clasei politice române, în egală măsură afectată de un tratament rezervat, de regulă, celor din lumea a treia sau „partenerilor” pe care nu se pune preț.

Joi, 29 August, 2019 - 11:31

De aproape 30 de ani reclamăm incompetența și ticăloșia politicienilor români care, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și cea a măcar unei autostrăzi peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine ținut în frâu de anumite puteri străine?

 

Istoria ultimelor două milenii ne-au arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Austro-Ungar au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.

 

Revenind la subiectul acestui articol, am identificat două motive principale care nu ne vor permite să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am da cu fundul de pământ. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și așa trebuie să rămână deocamdată; 2) Transilvania urmează să devină în viitor un principat autonom, mai apropiat de Vest decât de București. Și acum să și dezvoltăm:

 

DEMARCAȚIA GEOSTRATEGICĂ.

 

Dacă analizăm puțin perioada comunistă, și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un lucru foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mult mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar Moldova a fost sacrificată din rațiuni bine întemeiate – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

 

Din nefericire, pentru americani și occidentul european România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii (vă amintiți scandalul diplomatic din urmă cu puține zile, al cărui unic scop a fost descurajarea Japoniei de a face investiții în România), etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc lucrurile esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

 

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”  în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

 

https://i0.wp.com/www.gazetadeinformatii.ro/wp-content/uploads/2018/02/civilizatiile-lumii-1024x506-e1517822418171.png?w=535&ssl=1

 

Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

 

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în Principat Autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsă de viziune a politicienilor români? Nu, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

 

Desigur, naivii vor reclama Teoria Conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără MITICII de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor. Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unei revolte împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduie în alte zone și în interes personal. În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent. Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor… Prințul Charles al Marii Britanii, care nu are drept de succesiune în Regatul Unit, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

 

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (ăia care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei, un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

 

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

 

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (și mă refer la toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

 

P.S. Pentru cei cu creier puțin, care ar fi tentați să mă acuze de simpatii rusești, în urma scrierii acestui articol, menționez că în ultimele două secole, nicio forță străină nu a fost atât de toxică pentru români precum Rusia și că sunt convins că rușii nu ne sunt prieteni nici astăzi!

 

      Autor: Daniel Roxin (SCRIS DE GAZETA DE INFORMAȚII PE MARȚI, 6 FEBRUARIE 2018; PUBLICAT ÎN: CAPITALISM)

Marţi, 20 August, 2019 - 22:00

Pe la începutul anului, doamna Monica Dobrescu, specialist la ambasada din București  și colegul său de la Varșovia, Jonn Slette, au pus mână de la mână și au elaborat prin chat, pe internet, un raport ce conține evaluări efectuate de personalul USDA , care nu reprezintă - nota bene! - declarații politice oficiale ale Guvernului SUA, ci  interesele companiilor americane din domeniu în favoarea cărora Serviciul identifică probleme și face eforturi de sporire a oportunităților.

Luni, 12 August, 2019 - 16:00

De mai bine de zece ani se discută, cu documentele în mână, despre faptul că Bucureștiul are urgentă nevoie de un al doilea aeroport de mare capacitate care să-l conecteze la traficul internațional în continuă creștere. Dar, tot de un deceniu, nu se întâmplă nimic concret. O speranță în acest sens a oferit însă premierul Viorica Dăncilă, care a anunțat includerea printre cele opt mari obiective strategice de investiții ale Guvernului și a unui nou aeroport în sudul Capitalei.

Cronologie

Vineri, 9 August, 2019 - 14:10
Un proiect imperativ

Situația prezentă a capitalei României din punctul de vedere al accesibilității sale față de mediul extern este una din ce în ce mai critică.

Unicul Aeroport Internațional - cel de la Otopeni - se apropie de maximumul capacității sale de dezvoltare. Este proiectată o modernizare, dar această etapă nu este în concordanță cu perspectivele reale ale dezvoltării traficului aerian. Vor fi simple amânări ale unui veritabil colaps, dacă nu se iau în cel mai scurt timp măsuri de dezvoltare și diversificare.

Zona de Nord a Capitalei este deja suprasolicitată în toate privințele - inclusiv din acelea ale extinderii teritoriale într-un perimetru care bate toate recordurile de prețuri. Traficul rutier spre și dinspre aeroport se desfășoară deja cu dificultăți, iar proiectata legătură pe calea ferată este o soluție de avarie, atâta timp cât aeroportului nu i s-au prevăzut  legături directe nici cu magistralele de cale ferată și nici cu autostrăzile.

Găsirea de soluții alternative întârzie ca de obicei, din varii motive, cel mai adesea politice, iar când se va ivi necesitatea cuvenitelor opțiuni va fi deja prea târziu pentru a se putea evita blocajele. Aeroportul Băneasa nu este o soluție, pentru că în situația în care se află nu va putea prelua partea de trafic atâta timp cât căile de acces pentru ambele destinații sunt comune.

Luni, 5 August, 2019 - 20:02

Decizia a fost luată și rezerva de aur a Băncii Naționale urmează să revină în țară. Probleme se mai pun doar în legătură cu transportul în siguranță al lingourilor găzduite contra chirie la Londra. 

În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România "ajunsese în pragul dezastrului", având datorii şi o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA). Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi.

Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile. O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le "restructureze" (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze.

Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română (a se vedea capitolul O dată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar preşedinţia ţării).

În cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor, toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpând de privatizare). Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea legii, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele juridico-penale -atunci când se făceau - şi să urgenteze vânzările, adesea clientelare.

Tot de acum au început a se crea şi rezervele valutare ale României, căci instituţiile internaţionale au condiţionat România, pentru a o împrumuta, de a nu cheltui decât o mică parte din bani, restul trebuind tezaurizaţi.

Tot astfel, condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu declanşarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri excepţionale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sunt păstrate de puterile mondiale, în puşculiţele lor bine închise. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tezaurul de aur al României, care în cea mai mare parte, se află la Basel, în Elveţia, la Banca Reglementărilor Internaţionale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, adesea, ele însele corporaţii private.

Conform broşurii lui Isărescu, însă, aurul României se află depozitat "la alte bănci centrale".

În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4 miliarde euro), iar totalul rezervelor internaţionale ale României (valute plus aur) era de 35,5 miliarde euro.

Când două ONG-uri româneşti au început să arate în anul 2010 adevărul privind scoaterea din ţară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare şi de aur ("unde este aurul ţării şi când aveţi de gând să-l aduceţi înapoi?", îl întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broşură justificativă, în care arăta că "păstrarea" şi "menţinerea" valutelor şi a aurului în afara ţării sunt o "practică internaţională": Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din ţară, atunci când, în aprilie 2002, preşedintele PRM îl acuza public, în Senatul României, de această faptă.

Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe - care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni - şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.

Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Naţională a României (adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 şi un contract-cadru pentru livrarea a 20 de mijloace de transport valori (maşini blindate considerate, însă, necorespunzătoare) şi materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tipărit bancnote şi înscrisuri de valoare, maşini de numerotat şi împachetat bancnote şi monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc.

Tot prin această firmă, şi Direcţia "Tezaur şi Operaţiuni de Casă" din BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de Conturi arăta că "prin HCS-Germania s-au achiziţionat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori şi au consumuri ridicate de carburanţi, cum este cazul a şase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone şi una de tip Ford de 3,5 tone.

Reţine atenţia că achiziţionarea acestor mijloace de transport şi a încă trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum şi a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către Consiliul de Administraţie al băncii, aşa cum prevede legea".

În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS Romtrade srl, înfiinţând împreună compania HCS Comptrans srl, în Râmnicu-Vâlcea. În 1993, această firmă a familiei Isărescu şi a furnizorului BNR, a fost implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un teren obţinut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcţionari locali, atrăgînd atenţia şi "ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în vârstă de 80 de ani, şi miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Naţională a României".

Conform unor rapoarte ale Curţii de Conturi a României, rămase însă fără urmări Schorsch devenise asociatul lui Constantin Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, "a fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme româneşti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor şi bancnotelor".

Conform raportului Curţii, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane.

Dar şi alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade şi Sysgraf, sunt de asemenea în afaceri cu BNR.

În 1996, pe baza aprobării Băncii Naţionale a României, Heinrich Schorsch a participat la înfiinţarea Băncii Comerciale West Bank, la care deţinea atunci, împreună cu soţia, 10% din capital.

Interesându-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania, liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună: "întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu mia răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri. în vreme ce se ştie de ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii sale!?

Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găseşte nici o hârtie cu privire la revenirea lui în România?".

Când, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap. A expus mai multe lingouri şi monede de aur în câteva vitrine piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vârful acesteia, aşa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă "sala Tezaurului" şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani.

"Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii - spunea Isărescu atunci - şi i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsându-i să îl atingă fizic şi să spună "Este!", ca în poezia aceea. Eu înţeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase".

Întrebat, însă, de unul din cei prezenţi dacă acela este tot aurul României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din faţa lor, Isărescu a trebuit să recunoască: "Sigur că o parte din aur îl ţinem la Banca Reglementelor Internaţionale (în Elveţia), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din ţară ".

Un fel de uite-o, nu e! De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca "activ extern", deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu, îşi ţine toată rezerva de aur în ţară (în tezaurul propriu, adică).

"În acte - constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone! În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decât o singură cameră. Atât actele contabile ale BNR, cât şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decât o parte microscopică din rezerva de aur". (Cronica Română) Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor Intemaţionale in ELVETIA.

Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că "Puterea capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, .crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul.

Vârful sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca Reglementărilor Internaţionale) din Basel, Elveţia, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporaţii private."

Banca Reglementărilor Internaţionale este cea mai veche instituţie financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deşi iniţial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plăţile reparatorii de război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul război mondial.

În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu răspundere limitată, ai cărei 33 de asociaţi cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud, dar şi pe magnaţii particulari, în principal din Europa, care deţin 15% din bancă.

 

Marţi, 30 Iulie, 2019 - 19:22
Carnet de reporter

 Cineva îi scrie pe Facebook ministrului Daea: „N-ați putea să vă implicați și în construcția de autostrăzi, la viteza cu care reușiți să refaceți miile de kilometri de sisteme de irigații?”. Apelul este îndreptățit și exprimă sentimentul de exasperare al oamenilor față de încetineala cu care se adaugă fiecare kilometru din zestrea de doar 800, de autostrăzi, pe care o avem în prezent.

„Autostrada de apă” - cum o definește titularul de Agricultură, are altă poveste. Aici a fost nevoie mai întâi ca constructorii să facă muncă de arheologi pentru a descoperi sub metrii cubi de pământ și vegetație vechile trasee ale apei, lăsate de izbeliște în ultimii 30 de ani. Apoi au avut de răzuit vechile albii scoase la iveală pentru a le putea impermeabiliza și apoi turna în beton. O muncă mai migăloasă decât una făcută de la zero. Cât despre stațiile de pompare, veritabile uzine de apă, acestea ajunseseră niște structuri fantomă presărate în câmpia în care altădată pompau apa din râuri și o distribuiau pe canale. Instalațiile au fost furate și duse la fier vechi, cu excepția celor prea grele și prea mari, care au reușit să scape atacurilor, având șansa să ruginească în vechile locații. 
Sunt doar vreo doi ani de când s-a declanșat operațiunea din programul de guvernare, de renaștere a sistemului de irigații și reintroducere sa în circuitul pâinii. În acești doi ani ANIF a reușit performanța de a deschide peste 40 de șantier complexe și de a da în funcțiune înainte de termenele contractuale mai multe stații și circa 1.000 km de canale. După un constant obicei al al său ministrul Agriculturii inspectează periodic șantierele pentru a vedea cu ochii săi cum evoluează lucrările. Marți a fost în Călărași și a vizitat șantierul amenajării de la Gălățui. În stație 6 pompe de mare capacitate sunt supuse unei radicale retehnologizării menite să le facă apte de a transfera cantitățile record de apă din lacul Gălățui în canalele magistrale. Stația a fost închisă vreme de 15 ani și doar faptul că a fost păzită a scutit-o de soarta altora. Pe cei 28 de km ai canalelor magistrale cu o lățime de 4m la bază și o adâncime de 5m se toarnă ciment peste folia de impermeabilizare și plasa de fier beton. Lucrarea avansează cu o viteză sporită, conferită de faptul că executantul a plasat în vecinătate o betonieră mobilă (achiziționată cu 30.000 de euro) care îi permite să își prepară singur betonul necesar, evitând distanțele mari de la care ar fi trebuit să îl transporte. În plus, își asigură și calitatea necesară, întreaga operațiune de alcătuire a compoziției fiind supravegheată electronic. Șeful de șantier îi dă veste bună directorului ANIF Florin Barbu, în prezența ministrului:  lucrările vor fi încheiate în luna decembrie, cu peste jumătate de an înaintea termenului contractual. Moment în care va fi preluat un alt obiectiv din sistem.

Vineri, 26 Iulie, 2019 - 21:56

Până zilele trecute județul Gorj se număra printre codașele în materie de produse tradiționale atestate. Adică nu înregistrase niciunul. Se întovărășea cu alte cinci județe sudice care nu au reușit să identifice branduri proprii care să poată fi puse sub protecția atestatelor naționale și internaționale. România deține un total de 742 astfel de produse înregistrate din 2014 încoace într-un ritm descrescător. De la 288 în 2014, la doar 63 în 2019.

Subscribe to Special 1