Presupunând că explozia este rezultatul unui atac ...

Povestea conform căreia explozia de la Beirut a fost singura consecință a neglijenței și corupției actualei guvernări libaneze este acum pusă în piatră, cel puțin în sfera atlantistă.

Și totuși, după ce am săpat puțin mai adânc, descoperim că neglijarea și corupția ar fi fost exploatate pe deplin, prin sabotaj, pentru a dezvolta atacul.

Libanul este primul teritoriu al lui John Le Carré. Un bâlci multinațional de spioni de tot felul - agenți ai Casei Saud, agenți sioniști, furnizori de arme către „rebeli moderați”, intelectuali Hezbollah, dezamăgit „regalitate” arabă, contrabandiști glorificați - într-un context de Dezastru economic răspândit care afectează un membru al Axei de Rezistență, o țintă permanentă a Israelului alături de Siria și Iran.

De parcă nu ar fi fost suficient de vulcanice, președintele Trump a intrat în tragedie pentru a tulbura apele deja contaminate din estul Mediteranei. Informat de „marii noștri generali” , președintele Trump a declarat marți: „Ei cred - ei ar ști mai bine decât mine - dar par să creadă că este un atac”.

Trump a adăugat: „A fost un fel de bombă”.

Oare această observație incandescentă a lăsat pisica din geantă dezvăluind informații clasificate? Sau președintele arunca un alt non-sequitur?

În cele din urmă, Trump și-a retras comentariile după ce Pentagonul a refuzat să susțină ceea ce au spus „generalii” și secretarul său de apărare, Mark Esper, a susținut explicația despre accident pentru explozie.

Aceasta este încă o ilustrare grafică a războiului care a cuprins centura. Trump: atac. Pentagon: accident. "Nu cred că oricine poate spune asta", a declarat Trump miercuri. „Am auzit ambele versiuni”.

Trebuie să menționăm în același timp un raport al agenției de știri iraniene Mehr care indică faptul că patru avioane de recunoaștere ale Marinei Americane au fost depistate lângă Beirut în momentul exploziei. Informațiile americane sunt conștiente de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în întreaga gamă de posibilități?

Nitrat de amoniu

De cînd a început pandemia asta, mă tot gîndesc că să am un fiu. L-aș face orice, numai jandarm sau polițist nu, deși pentru cine e ahtiat de seriale cu polițiști suedezi sau fan Murdoch, ca Nicolae Manolescu, pare o profesiune de-a dreptul pasionantă. În Berlin, polițiștii s-au infectat cu COVID în martie-aprilie mai rău ca personalul sanitar, că nu aveau nici măști, nici dezinfectant, dar trebuiau să ridice de pe zidul autostrăzii, lîngă aeroport, pe zecile de cretini care se înșirau cu picioarele bălăngănind deasupra traficului ca să își bea doza de bere în șir indian.

Compania Samsung și-a dezvăluit planurile cu privire la tehnologia 6G, evidentiind viziunea pe care o are vizavi de “gemenii digitali” ai sinelui nostru fizic.
Intr-un articol de cercetare publicat miercuri, gigant-ul sud coreean de smartphone-uri a declarat ca vor fi trei servicii cheie ale tehnologiei 6G: realitatea imersiva extinsa (XR), holograme mobile de înaltă fidelitate si replici digitale.
“Cu ajutorul unor senzori avansați, a inteligenței artificiale si a tehnologiilor de comunicare, va fi posibil sa replicăm entitati fizice, inclusiv oameni, dispozitive, obiecte, si chiar locuri, într-o lume virtuala” , se arata in articol.
“Intr-un mediu 6G, prin intermediul gemenilor digitali, utilizatorii vor putea sa exploreze si sa monitorizeze realitatea intr-o lume virtuala, fara constrangeri de ordin temporal sau spatial. Utilizatorii vor putea sa observe chiar schimbari sau sa detecteze probleme, in special prin reprezentatiile oferite de gemenii digitali.”
Aceste progrese ar putea veni în sprijinul oamenilor care lucreaza din ce in ce mai mult si socializeaza mai mult de la distanta, in sensul in care apelurile video vor putea fi inlocuite cu comunicarea cu realitate imersiva, oferita de dispozitivele de ultima generatie, cu realitate virtuala (VR) si holograme.
Samsung sustine ca oamenii nu vor fi doar capabili sa observe ci sa si interacționeze cu hologramele. De exemplu, un utilizator ar putea sa lucreze in cealalta parte a lumii prin intermediul geamanului său digital, care va fi o reprezentare a unui set de senzori si actuatori controlati de la distanta. Pentru a reusi acest lucru, tehnologia 6G va trebui sa detina o rata de transferuri de date extrem de rapida precum si o latenta ultra scazuta atunci cand controleaza dispozitivele de la distanta. Tehnologia 6G va avea o rata de 1000 Gbps, ceea ce înseamnă de 50 de ori mai mult decat rata tehnologiei 5G.
Dar principalul utilizator al tehnologiei 6G, vor fi de fapt dispozitivele. Samsung citează estimări de 500 de miliarde de dispozitive conectate în lume până în 2030 – de 59 de ori mai mult decât totalul populației mondială așteptată până atunci.
“Pe măsură ce numărul de mașini conectate crește exponențial, aceste dispozitive vor deveni utilizatorii dominanți ai comunicațiilor 6G ”, se mai arată în document.
„Privind înapoi la istoria comunicațiilor fără fir, tehnologiile au fost dezvoltate asumând servicii pentru oameni ca fiind principalii utilizatori ai acestora … Ne așteptăm să fie dezvoltate noi tehnologii 6G pentru a conecta sute de miliarde de dispozitive ținând acum cont și de ceea ce este necesar pentru acestea.”
Un alt folos al tehnologiei 6G va include un radar personal precum si harti de interior generate de smartphone, conform cercetatorilor de la Universitatea din Bologna si Comisiei franceze de Energie Atomică și Alternativă.

Planeta noastră se confruntă cu un fenomen general de schimbări climatice rapide, de încălzire globală, cu impact major asupra mediului ambiant, asupra biodiversității și asupra condițiilor socio-economice. Academia Română consideră pe deplin justificată declaraţia din noiembrie 2019 a unui grup de peste 11.000 de oameni de știință din 153 de țări, care califică fenomenul de încălzire globală drept o situație de urgență climatică („climate emergency”). Față de această stare de fapt și la inițiativa secretarului general al Academiei Române, acad. Ioan Dumitrache, Academia Română a organizat un ciclu de conferințe și dezbateri publice privind schimbările globale. Numeroșii participanți prezenți au pus accent pe modificările climatice din trecut, prezent și din viitor, în cadrul celor trei conferințe, astfel:

• Prima conferință: Schimbările climatice în istoria Pământului – modificări actuale în spațiile continental și marin-oceanic;
• Conferința a II-a: Impactul încălzirii globale asupra mediului și societății;
• Conferința a III-a: Cercetarea științifică internațională și românească oferă soluții de atenuare a schimbărilor climatice și de adaptare la acestea.

Dezbaterile din cadrul acestor conferințe au scos în evidență următoarele aspecte:

• În decursul istoriei planetei au existat numeroase episoade de schimbări globale ale sistemului climatic, care au dus uneori la modificări dramatice ale mediului şi ale condiţiilor de viaţă, mergând până la extincţia aproape totală a organismelor marine și terestre. Studiile au arătat că schimbările climatice din trecutul Terrei au avut la bază cauze globale, legate de variația forțelor orbitale (evidențiate de M. Milankovič încă din 1920) şi cosmice (forcing extern), dar și cauze interne, terestre (forcing intern). Adesea, aceste schimbări s-au manifestat ciclic, la intervale diferite de timp. Suprapunerea unor astfel de cauze a influențat schimbările globale atât în intensitate, cât și ca repartiție regională.
• Cercetările moderne privind evoluția climei din ultimii 150 de ani au scos în evidență creșterea semnificativă a temperaturii medii pe planetă. Această creştere se atribuie mai ales unor cauze induse de activitatea antropică, precum: creşterea concentrației gazelor cu efect de seră (în special dioxidul de carbon și metanul) ca urmare a utilizării combustibililor fosili, a dezvoltării activităţilor industriale şi a celor din agricultură, poluarea cu aerosoli, modificări în modul de utilizare a terenurilor (Raportul V al grupului interguvernamental privind schimbările climatice – IPCC).

Transformarea Aghiei Sophia în moschee, schimbându-i statutul din muzeu în spațiu al rugăciunii, e răspunsul pe care îl dă Turcia tuturor dilemelor Convenției de la Istanbul, privind educația de gen și scoaterea religiei din școală. 
Pentru cititorul atent, filmul evenimentelor religioase din 2011, când s-a semnat la Istanbul Tratatul privind Convenția patronată de Consiliul Europei asupra chestiunii delicate a omului, cuprinde o cronologie care ar trebui să ne dea de gândit: Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței domestice a fost semnată pe 11 mai 2011; un eveniment premergător al acestui moment a fost acel zdruncinător 11 septembrie 2001 care a schimbat fața lumii și a declanșat o luptă acerbă cu final încă neprevăzut, prin spulberarea turnurilor gemene World Trade Center din New York. Atunci a fost inoculat în mentalul colectiv al societății civile de pretutindeni groaza de terorism, virusul fricii. Guvernele pregăteau în culise un mare joc politic și militar pe tabla de șah a războiului, cu milioane de figuranți, investiții în logistică, aparatură ce nu mai e detectată de radar, dar emițând ultrasunete timpanului nostru sufletesc. Tot 11, acest număr impar și auster.
Puțin mai târziu, toată lumea urla Je suis Charlie, dar nu am auzit pe nimeni spunând - timid măcar - Je suis Aghia Sophia. În ianuarie 2015, s-au auzit împușcături la Paris, asupra persoanelor aflate în birourile săptămânalului satiric ,,Charlie Hebdo''. Odată cu ,,Je suis Charlie'' am intrat în era logo-urilor, în care nu mai aparții unui partid politic, de fapt, partidele s-au decolorat ca substanță, doctrina lor a devenit aridă. Sahara s-a mutat în Occident. În țarcul troian al acestei convenții de la Istanbul au fost invitate toate țările membre, încât Convenția e un joc de societate al statelor care vor să fie agreate. ONG-urile au apărut din neant și, ca ciupercile după ploaie, ori iedera, au paralizat organismul viu al țării, l-au sufocat cu pretenții cu substraturi și interese perverse în multe cazuri. România ieșea din sufocarea pitonică a comunismului și a îmbrățișat exorcizată creștinismul, ortodoxia înflorind, în timp ce Europa devenea o damă de lux, obosită și cu expresia dezgustului pe chip, începând să cocheteze, dând frâu liber falsei politici și lupte privind sexulitatea. Răsfoind site-urile oficiale am rămas pe gânduri asupra termenilor folosiți în Tratat: femela și masculul pot decide dacă vor să fie femeie, bărbat sau de genul neutru.
A izbucnit exodul sirian, poarta prin care s-au refugiat în Occident comunități din Orient, nu doar din Siria, constituind valul migrator ce a schimbat geografia Europei contemporane.
Palid, presa a început să consemneze situația catedralelor din Apus – demolate, transformate în săli de concert, bar, mall, abandonate, schingiuite, siluite, mutilate și deturnate din misiunea lor sacră, vândute și transformate în moschei, de bună voie. Călugării și catolicii practicanți – ultimi mohicani ai unei rezervații dintr-un paradis terestru în destrămare. Citând articolul ,,Distracție și afaceri în altar.Biserica Angliei a tranformat lăcașurile de cult'', aflăm că între 1969-2011,  Biserica Angliei a închis 500 de lăcașuri de cult, alte 1000 au fost desacralizate, biserica prezbiteriană din Muswell Hill Londra devenind un bar, chiar dacă învelișul ei extern strigă la cer ca biserică. Din articolul Antoniei Hendrik, din 2017, numit ,,Încotro Europa? ” aflăm că 3000 de biserici vor fi demolate în Franța, Anglia, Germania, pe locul lor construindu-se moschei. Cităm ,,teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunitățile nu pot influența pentru că guvernanții sunt autiști”. Senatul francez, continuă articolul, a dispus ca 2800 de biserici să fie demolate, deși au o vechime de secole pentru că ,,e mai ușor să demolezi decât să restaurezi”. The Guardian anunța că 394 de temple creștine sunt disponibile pentru renovare și alte destinații, între care predilectă e islamizarea. În Germania - 350 de biserici închise, iar proiectul unui politician de stânga Joachin Reinig cerea integrarea cât mai rapidă a miilor de refugiați musulmani care sosesc în fiecare săptămână. Conform propunerii, bisericile creștine trebuie demolate pentru ca moschei să fie construite pe respectivele locuri. Conform Senatului din Hamburg ce a redactat un raport similar ,,ideal ar fi o moschee în fiecare cartier”. În noiembrie 2019, municipalitatea din Rouen, Franța, transforma patru biserici în hoteluri de lux. 
Undeva în sud, în Grecia, în 2015 era ales Alexis Tsipras, primul premier grec care a depus jurământul de investire în funcție prin ceremonie civilă, declarându-se ateu. În 2018, în iulie Grecia era zguduită din temelii de incendii cutremurătoare, prin focarele de la Kineta, Rafina, iar satul Mati a fost distrus 98%, au murit 91 de oameni, după ce în 2007 muriseră 84 în Peloponez, cauza fiind incendiile de vegetație. Pe 27 iulie 2018, autoritățile susțineau că focul a fost provocat, iar ministrul grec Panos Skourletis a declarat că ,,incendiile sunt o tragedie națională, un dezastru de proporții biblice”.
În 2019 are loc incendiul de la Notre Dame, 15-16 aprilie, Paris; în Săptămâna Mare din Biserica Romano-Catolică ardea o catedrală simbol al inimii europene autentice, ce respira încă din secolul XII. Va fi greu de uitat imaginea turnului fleșă al catedralei în flăcări, ca o ființă arsă pe rug.

Într-un interviu acordat pentru Antena 1, celebrul economist Nouriel Roubini, cel care a prezis criza din 2008, a făcut o analiză a contextului economic în care se află România în acest moment.

Economistul spune că una dintre principalele probleme cu care se confruntă România este lipsa productivităţii din cauza migraţiei forţei de muncă: “Una din provocările unei ţări ca România este că au plecat „creierele”, migraţia a peste jumătate de milion de români în alte părţi ale Europei. Şi mulţi dintre oamenii pregătiţi ai României au plecat în afară. Şi sunt necesare politici şi stimulente pentru a aduce aceşti oameni înapoi acasă pentru a contribui la productivitatea ţării.”

Nouriel Roubini oferă şi două soluţii pentru a elimina această problemă.

“Două soluţii. În primul rând trebuie să investiţi mai mult în capitalul uman care există încă în ţară. Doi: cred că România poate face mult mai multe reforme structurale, reforme instituţionale, reforme judiciare şi de alte feluri. Aveţi nevoie de o strategie pe termen mediu şi lung pentru a creşte productivitatea şi potenţialul de creştere a ţării pentru ca lumea să simtă că are oportunităţi de joburi, de venituri, de afaceri şi antreprenoriat acasă. Economia suferă, trebuie să oferi ajutor pentru venituri pentru cei mai afectaţi. Cei ale căror locuri de muncă sunt în pericol sau au devenit şomeri sau sunt foarte săraci. În acelaşi timp trebuie să fii sigur că întreprinderile mici, afacerile mici, microîntreprinderile care sunt fără lichidităţi sau în insolvenţă să nu ajungă la faliment”, a declarat economistul american în interviul acordat Alessandrei Stoicescu.

„Unii oameni şi unele persoane plătesc partea lor de taxe şi alţii le evită, legal sau ilegal”

Nouriel Roubini a comentat şi faptul că România se află acum într-un an electoral, iar asta va influenţa, în mod sigur, deciziile politicienilor.

“Există riscul ca atunci când ai alegeri să iei politici care sunt mai populiste. Vestea bună este că o ţară ca România porneşte cu un nivel al datoriei publice mai mic decât media la nivel european sau al zonei euro, mai puţin de 40% din produsul intern brut, aşa că această ţară are spaţiu fiscal. Dar, la fel de adevărat este că ţara are un deficit bugetar uriaş şi un mare deficit al datoriei externe, chiar înainte de criză. Este necesar să faceţi un plan pe următorii ani, să aveţi o consolidare fiscală.

În cele din urmă, dacă vor fi mai multe cheltuieli cu Sănătatea, dacă vor fi cheltuieli pentru infrastructura publică, trebuie să finanţeze într-un fel aceste deficite. Să le finanţezi din taxe depinde dacă e un plan adecvat de taxe care sunt fie mai puţin constrângător. Unii oameni şi unele persoane plătesc partea lor de taxe şi alţii le evită, legal sau ilegal. Îmbunătăţirea sistemului de colectare a taxelor şi reducerea evaziunii fiscale ar fi politica corectă înainte de a decide să creşti taxele pentru alţii. Pentru că unii plătesc mult şi alţii evită”, a explicat Roubini, potrivit observatornews.ro.

În cei patruzeci de ani ai dictaturii sale, cuvântul „bizar” a fost aplicat în mod obișnuit la pronunțările și acțiunile dictatorului Libiei, Muammar Gaddafi. Poate că există ceva în aer din partea Mediteranei, dar comportamentul bizar al liderilor politici care se implică în Libia pare să fi devenit norma.

În ultimele luni, membrii cheie ai alianței NATO s-au implicat într-un război din ce în ce mai ascuțit de cuvinte unul cu celălalt asupra rolului lor în războiul civil libian. Sprijinul lor greu ascuns pentru diferite părți acolo a împărțit Franța și Grecia, pe de o parte, de Turcia și Italia, pe de altă parte.

Președintele Turciei, Erdogan, este mercur și bombastic în cele mai bune perioade, dar președintele francez nu și-a lăsat propria retorică să cadă sub barul stabilit în Ankara. Macron l-a avertizat pe Erdogan: „Consider că Turcia joacă un joc periculos în Libia”, adăugând Franța „nu va tolera rolul pe care Turcia îl joacă”.

Aceste cuvinte dure au urmat o suspiciune pe mare între navele de război franceze care aplică atât un embargo asupra armelor ONU cât și UE asupra Libiei și navelor turce care escortează o navă mercantă care transportă arme către Tripoli, sediul guvernului recunoscut internațional. Faptul că vasele navale turce au blocat radarele de ghidare a armelor pe Courbet- ul marinei franceze pentru a-l descuraja să oprească nava de marfă a fost cel mai apropiat de care doi membri ai NATO au lovit în zeci de ani - dacă nu facem decât să bâzâim destul de de rutină unul de celălalt Avioane grecești și turcești în Marea Egee.

Alianța Atlanticului a fost la un pas de a merge la război cu ea însăși, sau cel puțin mai mulți membri au fost.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. (Foto de DAMIR SENCAR / AFP prin Getty Images)

Principiul fondator al NATO a fost „atacul unuia este un atac asupra tuturor”. Astăzi, alianța se confruntă cu perspectiva viitoare de a decide dacă un atac al unuia asupra altui membru este un atac asupra tuturor celorlalți!

Ce se întâmplă dacă membrul NATO care acționează agresiv are un aliat armat nuclear? Grecia, de exemplu, ar putea avea forța de frânare a Franței în rezervă, dar Turcia ar putea să apeleze la Rusia pentru susținere. Chiar și fără un atac nuclear, riscul conflictelor armate este în continuă creștere, întrucât diverși „aliați” încearcă să-și strige unul pe celălalt în timp ce își consolidează poziția militară în Libia și în jurul ei.

Mai degrabă, deoarece războiul civil spaniol a fost un conflict proxy între Germania nazistă și Italia fascistă din partea lui Franco față de republicanii susținuți de sovietici, așa că astăzi, în Libia, forțele de luptă locale sunt efectiv dominate de susținătorii străini care au inundat țara cu mercenari. ca armament. La fel cum germanii au încercat bombardamentele teroriste asupra Guernicai, drone turcești care susțin Tripoli se duelează cu cele furnizate de chinezi, desfășurate de EAU în numele rebelilor din Benghazi. Rachete antiaeriene rusești sunt testate împotriva echipamentelor NATO.

Cel puțin în Spania, între 1936 și 1939, a fost combătută o mare decalaj ideologic. Războiul de astăzi în Libia are puține motive ideologice plauzibile. Nimeni nu ia în serios pretențiile ambelor părți pentru a reprezenta oamenii. Generalul rebel Haftar spune că luptă împotriva teroriștilor fundamentalisti islamici care sprijină Tripoli, dar forțele sale locale sunt conduse de jihadis similari, deși atât Tripoli, cât și Benghazi au preferat în principal să se bazeze pe luptători străini pentru a lua victime în numele lor.

Se întâmplă lucruri foarte ciudate pentru necunoscătorii psihologiei poporului român. Dar absolut previzibile pentru ceea ce din păcate este adevărata faţă a mentalului colectiv danubiano-pontic.

Ne-am comportat eroic şi aproape am izbândit, dar ne înecăm absolut lamentabil aproape de liman. De frică, nu din convingere sau conştiinţă civică am acţionat coerent şi corect în primele luni de pandemie. Dar am pierdut controlul când am fost lăsaţi fiecare să decidem. Liberul arbitru a funcţionat şi rezonat doar cu hipertrofia eului şi snobismul aferent. Şi am ajuns rapid la anarhie, decizii halucinante şi la recâştigarea meritată a poziţiei de “oaie neagră” a Europei. Aş zice a lumii civilizate…

Începând cu frenezia ieşirilor la saloane, terase şi petreceri, continuând cu obsesia compulsivă a deplasărilor în destinaţii turistice estivale sau perene şi terminând cu socializarea inutilă, am reuşit să doborâm record după record în domeniul statisticilor seci despre infecţia ce macina viaţa planetară. Dincolo de neam prostia şi mitocănia exhibată pretutindeni, am căpătat şi magice curente de gândire conspiraţionistă. Care au strâns rapid adepţi în mediul virtual. Şi, după ce unul a aruncat piatra, evident că şi în agora. Aşa că adepţii negării evidenţelor medicale au pornit cu alai şi pre mulţi au convins şi convertit la comportamentele deviante şi mai ales la statutul de candidaţi la un loc la masca de oxigen sau la un aparat de ventilaţie.

Peste acest aberant dar previzibil comportament, a venit halucinant decizia politico-juridică care a bulversat complet bruma de organizare sanitară dar şi circuitele sau automatismele care începuseră să funcţioneze. De la hotărârea uluitoare a reprezentanţilor doamnei cu balanţa, am intrat în caruselul deciziilor catastrofale individuale şi instituţionale. Iar acum facem din nou scenarii apocaliptice şi ne pregătim pentru ceea ce este mai rău. În aceeaşi perioadă statele civilizate, coerente administrativ şi social, ies din criza sanitară şi se îndreaptă spre depăşirea celei economice. Şi dacă ne gândim că unele state au avut doar recomandări şi nu stări de urgenţă sau alertă, avem tabloul complet al relevanţei educaţiei civice adevărate, a respectului faţă de propria persoană, familie şi concetăţeni. Este adevărat ei săracii merg pe biciclete, plantează arbori, ocrotesc natura şi sunt bieţi demodaţi pe când noi avem cai putere sub capotele bolizilor, mofturi şi fiţe, branduri şi obiceiuri cosmopolite. Iar respectul, responsabilitatea  şi educaţia sunt cuvinte care lipsesc din vocabularul actual al limbii române. Şi din comportamentul multor români.Asimptomaticii pot transmite boala

Consemnată în documentele ungurești încă la 1128, familia Fay a dat, de-a lungul secolelor, vestiți militari, ambasadori (la înalta Poartă și la Veneția), guvernatori, scriitori, pictori, muzicieni etc, precum Fay Andras (1786-l864), Ștefan Fay, clasic al literaturii maghiare și ilustrul Joseph (Iosif) Fay fiul lui Ștefan Fay, asupra căruia vom stărui în rândurile ce urmează.

Un  interviu exploziv și tulburător prin sinceritatea și siguranța cu care doi medici bulgari demontează manipularea din vremea numitei pandemii.  Dr. Stoicio Kațarov îl chestionează pe dr. Stoian Alexov, președintele Asociației Bulgare de Anatomopatologie și recent participant la o întrunire online a Societății Europene de Anatomopatologie. 
Dr. Alexov trage concluzii teribile după discuțiile cu colegii săi europeni care au putut să facă autopsii: SarsCov-2 nu poate ucide de unul singur pe nimeni, oamenii au murit CU Covid și nu DE Covid, autopsiile au fost evitate tocmai ca să nu se demaște mistificarea declarațiilor de deces, declararea pandemiei este nejustificată iar OMS este o organizație mincinoasă, ale cărei indicații guvernele le-au urmat fie orbește, fie cu rele intenții.  
Am tradus aproape tot interviul (vorbit în bulgară și transpus în engleză), fiindcă rar vezi o discuție așa de tranșantă între doi experți care neagă discursul oficial. 
Niște conspiraționiști de mare clasă, ce să  mai!  Precis lucrează pentru Rusia!
https://bpa-pathology.com/horata-umirat-s-a-ne-ot-koronavirus/ 
https://off-guardian.org/wp-content/medialibrary/Alexov-webinar-transcri...

”- Dr. Kațarov: Care sunt principalele concluzii cu care ați rămas?

- Dr. Alexov: Am împărtășit, anatomopatologii din țările europene, ce se întâmplă la fiecare acasă și ce trebuie să facem pentru a opri așa-numita pandemie. Avem cu adevărat informații exacte - vorbim despre o pandemie sau despre o infecție? Virusul chiar ucide oameni? Dacă da, cum sunt afectate de coronavirus diferitele organe și sisteme din corpul uman? Au fost mai mulți participanți din Italia, Spania, Germania, Suedia iar principala întrebare a fost: ce se întâmplă cu infecția cu coronavirus - nu pandemică. Vreau să accentuez asta: este o infecție, nu o pandemie. Principala concluzie a fost că autopsiile efectuate în Germania, Italia, Spania, Franța și Suedia au concluzionat că virusul NU este mortal.

- Dr. Kațarov: Care este specificul coronavirusului, care îl face diferit de gripa sezonieră sau de alte boli respiratorii?

- Dr. Alexov: Am întrebat și eu dacă există o diferență între autopsia unei persoane moarte din cauza coronavirusului și o alta, moartă din cauza gripei sezoniere. Alți doi medici din Italia au întrebat dacă există un anticorp specific pe care îl putem folosi pentru a demonstra că coronavirusul este prezent, atunci când facem o biopsie. Pentru ambele întrebări răspunsul a fost NU, nu există un astfel de anticorp. Ceea ce au spus toți legiștii este că nu există cineva care să fi murit din cauza coronavirusului. Și voi repeta asta: nimeni nu a murit din cauza coronavirusului. Dacă m-ați asculta ați spune că sunt nebun. Voi explica de ce nu sunt nebun. Ca profesionist care lucrează în anatomopatologie, avem anumite proceduri pe care le aplicăm atât la necropsie, cât și la biopsie. Protocolul nostru ar trebui să enumere prima boală, a doua boală, a treia boală și motivul morții. Când spunem că pacientul a murit din cauza Covid, ne referim la faptul că coronavirusul a dus la o pneumonie interstițială, după care a dus la moartea persoanei, fără alte boli în alte organe și în alte sisteme. Dar astfel de probe nu au fost găsite, nimeni nu a raportat acest lucru. Din această cauză mă preocupă foarte mult comportamentul inadecvat al Organizației Mondiale a Sănătății. Este pentru prima dată în practica mea medicală de 30 de ani, când OMS anunță o pandemie înainte de a prezenta fapte care să sprijine acest lucru. Ei nu au anunțat o epidemie, ci o pandemie. Pandemia înseamnă că oamenii vor muri din cauza coronavirusului. Nu știu de ce multe guverne și conducători de țări spun că oamenii vor muri din cauza asta. 

Noi, în România, am fost mai atenți la „temele” care ne erau direct expediate de la Bruxelles și mai puțin la cele referitoare la alte state membre și la entitatea organizțională numită Uniunea Europeană.
Din anul 2000 a început procesul de pregătire a ceea ce se prevedea a fi cea mai amplă dezbatere europeană asupra viitorului Uniunii Europene. Și, într-adevăr, din 2002 a fost realizată o astfel de discuție care s-a finalizat prin semnarea de către statele membre a unui Tratat Constituțional (oct. 2004) care aducea câteva inovări instituțiilor europene și procesului decizional european, oferea o direcție mai clară procesului integrării europene. Doar că, în lunile mai și iunie 2005, două state fondatoare ale Comunității Europene-Olanda și Franța-au respins acel Tratat Constituțional în procedura de ratificare. Astfel, rodul dezbaterii europene instituționalizate în Convenția privind viitorul Europei a fost anulat și s-a revenit la „reforma” eurobirocraților și politicienilor ocazionali (chiar dacă legitimi) care au elaboart Tratatul de la Lisabona (2009). În fapt, cum spunea un fost președinte al Comisiei Europene, din 2005 s-a intrat într-o criză constituțională care a evoluat spre criza existențială în care se zbate și astăzi Uniunea Europeană.

De atunci, au mai zguduit Uniunea Europeană și o criză economico-financiară (2008-2011), recenta criză socială (pandemia) și economică, dar și alte crize politice (naționalisme și populisme), regionale și globale legate de evoluția Sistemului Internațional contemporan. De fiecare dată, liderii statelor membre și cei ai instituțiilor europene reânnoiau promisiunea de a reforma organizația, dar până la urmă au fost preferate doar schimbări și paleative reparatorii. Și în ultimii ani s-au expus intenții de a se propune reluarea procesului de reformă a Uniunii, dar…a venit încă o criză, iar prea puțin disponibilii lideri europeni spre inovare, creativitate, și dotarea Uniunii cu politici și instrumente adecvate sec. 21, au tot amânat proiectul renovării și chiar al refondării ei. Au preferat să stea în așteptare ca și cum crizele prin care trece Uniunea Europeană ar produce ele însele nu doar determinisme, ci și inițiative!Ori, tocmai în criză ar trebui să se propună transformări care să genereze noi oportunități.

A aștepta ca oportunitățile să decurgă propriu-zis din criză nu înseamnă că liderii europeni ar avea o viziune clară transformaționistă și nici aptitudini pentru leadership.
În luna martie a acestui an am întrebat mai mulți politicieni și formatori de opinie din Bruxelles dacă mai există vreo șansă pentru dezbaterea reformării Uniunii Europene. Cei mai mulți m-au privit mirați și mi-au răspuns că nu ar exista curajul să se provoace liderii naționaliști și populiști din anumite state membre, îndeosebi pe fundalul Brexitului și în contextul actualei crize socio-economice. Opinia mea a fost că o astfel de discuție ar fi trebuit derulată inclusiv pentru a revigora încrederea socială a cetățenilor europeni care sunt supuși unei comunicări politice dominată de temeri, defetism și lipsă de claritate a „căii de viață europene”. Și le-am dat ca exemplu experiența istorică a anilor 30, din secolul trecut, când guvernul francez, Societatea Națiunilor și președintele Adunării acesteia, ministrul român Nicolae Titulescu, au propus și au militat pentru o ieșire din Marea Criză a epocii prin inițiativa creării Uniunii Europene. Desigur, acel proiect nu a avut susținere largă atunci, dar el a avut meritul de a fi o alternativă la propunerile totalitare și fasciste, a contribuit la mobilizarea și fundamentarea ideologică a mișcării de rezistență din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, apoi a Mișcării Europene, pentru ca, în 1946, chiar britanicul Winston Churchill să lanseze o formulă de State Unite ale Europei. Iar la puțin timp după aceea să se inițieze nucleul Comunității Europene.

Are 65 de ani. Este președinte al Academiei Române din 5 aprilie 2018. Istoric de prestigiu, cunoscător a cinci limbi – engleză, franceză, italiană, germană și maghiară –, Ioan-Aurel Pop, de cînd se află în fruntea Academiei Române, trage semnale de alarmă cu privire la degradarea învățămîntului umanist în România. Deja, din decembrie 2019, Academia Română a publicat un punct de vedere cu privire la situația disciplinelor umaniste (limba și literatura română, istoria, limbile străine, limba latină), așa cum sînt ele predate în școlile din România. Vom relua, în finalul interviului, acest punct de vedere, care este public și ar trebui dezbătut cu toți cei care sînt îngrijorați de soarta învățămîntului umanist românesc. De asemenea, pe parcursul acestui interviu, am discutat cu președintele Academiei Române despre evoluția României postpandemie și ne-am referit și la cele mai recente declarații care au tulburat relația româno-maghiară, la nivel interuman, guvernamental și diplomatic.

Ați ținut o conferință la Universitatea „Babes-Bolyai“, înainte de starea de ur­gen­ță, despre „dimensiunea istorică din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii“. Ați spus, printre altele, că mulți elevi nu mai citesc opere literare, ci rezumate și pastișe, că nu mai știu nimic despre clasicismul greco-latin, despre uma­nism și raționalism, nu știu nimic despre cronologia cîtorva curente cultural-literare. Ați făcut o radiografie. Ce puteți face dvs. din poziția de profesor și de președinte al Academiei? Doar să vă plîngeți?

Nu pot face mare lucru. Pot să dau sfaturi, pot să atrag atenția. Din experiența de profesor pe care o am, pot să scriu și să vorbesc despre degradarea învățămîntului românesc. Mie mi-a plăcut să fiu profesor și știu, de peste 40 de ani, ce se întîmplă în învățămîntul românesc. Înainte de a ajunge la universitate, am fost profesor la un liceu industrial în Cluj. Știu cum se făcea carte și îna­inte de 1989, și după. Mereu le vorbesc studenților mei despre anumite concepte care au făcut carieră în sute de ani, cum ar fi  moș­tenirea culturală a Europei, și mă îngrozesc cînd văd că sînt neînțelese.

Oameni cu o educație „veche“, dar temeinică

Domnule profesor, amintiți de un curs, la care „am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică cîteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunîndu-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Studenții, în majoritate, au fost complet neștiutori“. Cum s-a ajuns aici?

Din păcate, la limba și literatura română, nu se mai pune accent pe concepte și pe curente culturale. Eu, înainte de a merge la facultate, într-un sistem comunist, care avea tarele și defectele sale – despre care nu discutăm acum –, știam succesiunea curentelor culturale ale omenirii, le învățasem la trei discipline: la limba și literatura română,  la istoria literaturii universale – la secția umanistă de la liceu făceam această disciplină – și la istorie. Nu mai vorbesc despre limba și literatura latină, pe care am făcut-o patru ani în liceu. Astăzi, dacă povestești asemenea lucruri, unii tineri se miră, își închipuie că în timpul regimului comunist toți eram troglodiți. Unii dintre profesorii mei de la Liceul „Andrei Șaguna“ din Brașov erau cu diplome obținute în Occident, la Sorbona, la Berlin sau la Viena, oameni cu o educație „veche“, cum se spune, dar temeinică. Aș vrea să văd, astăzi, că unele lucruri care s-au validat în timp rămîn și sînt perpetuate de școală. Eu nu înțeleg de ce, la școală, se face o disciplină numită „Limbă și comunicare“? De ce nu era destul să se numească „Limba română“ și, în clasele mai mari, „Limba și literatura română“?

Să învețe tinerii să comunice! Nu poți sta mereu cu înjurătura în gură și cu un bagaj minim de cuvinte.

Da, de acord, dar era de ajuns „Limba și literatura română“, nu „Limbă și comunicare“. Copiii ajung la liceu, devin adolescenți și nu mai pot aprecia un text literar. Pentru că la „Limbă și comunicare“ li se dau cronici sportive, texte medicale, anunțuri de publicitate, texte din ziare și reviste nonliterare, texte de comunicare din viața cotidiană, „astăzi plouă, mîine ninge“, bilete, scrisori de recomandare, dar nu mai deprind gustul pentru literatură, nu li se mai cultivă plăcerea citirii și înțelegerii unui text literar. Eu, în școala aceea veche, dar cu profesori foarte buni, am învățat să mă exprim românește încă din gimnaziu, după volumul I al lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Citeam cu profesorul de la clasă, cu creionul în mînă, La Medeleni, și comentam acele fragmente extraordinare. Așa am prins gustul unei anumite literaturi. Așa cum, în școala timpurie, cea primară, înveți după Amintirile lui Creangă. Aud, acum, că Amintirile lui Creangă sînt considerate nepotrivite și neînțelese de copii. Eu cred că nu mai sînt înțelese de profesori.

Te salut,

Aseară am vorbit la telefon şi mi-ai pus o mulţime de întrebări despre
ce se întâmplă la noi în Statele Unite. Nu am putut să-ţi răspund pe
loc la toate şi de aceea m-am hotărât să-ţi scriu această scrisoare
lungă şi să-ţi explic cum văd eu lucrurile dinăuntru. În cei aproape
43 de ani trăiţi în America cred că am învăţat să înţeleg americanii
şi această ţară, atât de remarcabilă cândva.

Americanul cadru academic și polemistt Noam Chomsky descrie pandemia coronavirusului ca o „catastrofă capitalistă, exacerbată de sălbăticia neoliberală”, arătând spre daunele suplimentare cauzate de spitale fiind administrate ca afaceri. [AP]

Nu s-a scris deja nimic despre Noam Chomsky, filosoful și activistul politic, profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology (MIT) și profesor laureat la Universitatea din Arizona, care este considerat părintele lingvisticii moderne. .

Cu zeci de ani de activism politic și o multitudine de publicații pe numele său, academicianul american în vârstă de 91 de ani este considerat unul dintre cei mai importanți și mai influenți intelectuali din lume în acest moment, livrându-și criticile înfiorătoare ale politicii externe americane, devastatoare influența elitelor economice asupra politicii interne și manipularea mass-media de la atelierele din SUA și din lume.

Clasându-se printre cei mai citați scriitori din lume, Chomsky este aici pentru a reaminti maselor să nu accepte rolul pasiv care le este atribuit de puterile care sunt.
 

Pandemia și inadecvarea sau prăbușirea nu numai a sistemelor de sănătate, dar și a economiilor au arătat că percepția societății ca model de afaceri a eșuat. Liderii neo-liberalismului și homo economicus precum Donald Trump au arătat că nu se pot confrunta cu o criză socială din punct de vedere al afacerilor. Cât de evident crezi că aceasta este opinia publică americană și globală? Și ce impact va avea asupra alegerilor din SUA? Putem spera la o radicalizare progresivă ca răspuns progresiv?

Pandemia este o ilustrare vie a marilor pagube pe care epoca neoliberală le-a făcut marea majoritate a populației. Cu toate acestea, ar trebui să nu avem iluzii cu privire la credința în piețe sau homo economicus. Principiul de bază al neoliberalismului este de a muta deciziile de la guverne, care sunt într-o oarecare măsură supuse influenței publice, la tiranii private care sunt complet neatestabile publicului - și conform doctrinei neoliberale, trebuie dedicate exclusiv îmbogățirii de sine. De îndată ce au câștigat o putere mai mare sub Reagan, Thatcher și altele asemenea, au remodelat rapid piețele în avantajul lor. Și, bineînțeles, depind foarte mult de subvențiile publice și de salvările de fond atunci când provoacă crize, încă o dată astăzi.

Dar iluziile au totuși vreo legătură cu realitatea. Pandemia derivă din eșecurile profunde ale capitalismului, exacerbată de impactul versiunii sale neoliberale sălbatice. În 2003, după ce epidemia SARS a fost cuprinsă, oamenii de știință au avertizat că o altă epidemie de coronavirus este probabilă și au prezentat modalități de a se pregăti pentru aceasta. Dar cunoștințele nu sunt suficiente. Cineva trebuie să acționeze în acest sens. Alegerea evidentă este Big Pharma, umflată cu cadouri din partea publicului datorită dispozitivelor globalizării neoliberale. Dar aceasta este împiedicată de logica capitalistă: nu este profitabil să te pregătești pentru catastrofele viitoare. Aceasta lasă guvernul, care este de fapt responsabil pentru munca de bază în dezvoltarea majorității vaccinurilor și a medicamentelor. Dar asta este blocată de doctrina neoliberală: Guvernul este problema, așa cum a intonat Reagan. Deci nu s-a făcut nimic.

Când instituțiile statului și clasa politică deraiază de pe linia apărării intereselor naționale, factorul intern, ca structură informală a conștiițelor patriotice , care veghează ca securitatea existențială a natiunii să nu fie periclitată, intră în alertă. Suma motivelor de alertă a atins pragul critic:

1. Nu suntem un popor liber și nu ne manifestăm, prin instituţiile reprezentative, ca naţiune suverană.
Politică externă a României din ultimul sfert de veac are drept constante râcâitul ușilor cancelariilor occidentale, conformismul la interesele altora, absența proiectelor regionale de bună vecinătate, imixtiunile brutale, repetate și nesancționate ale ambasadorilor marilor puteri în chestiuni de stricte afaceri interne. Prin situarea ei geografică, dimensiuni, populație și resurse, prin continuitatea locuirii neîntrerupe a teritoriului ei de peste opt milenii, prin receptivitatea oamenilor la cultură, prin vocații diplomatice de mare anvergură demostrate, România are toate capacitățile virtuale de important lider regional. Dar cei pe care i-am ales să ne exercite suveranitatea natională, în loc să vadă și să înțeleagă ce se întâmplă foarte aproape de noi și care sunt problemele ce reclamă aici rezolvări, ne-au legat la remorca intereselor altora prin pustietățile deșerturilor din Afganistan, Irak, prin primul stat al Mafiei, Kosovo și aiurea prin lume. Iată ce spune președintele ales al S.U.A. despre angajamentele asumate de administrația care pleacă și la care suntem parte: „Uitaţi-vă puţin la starea lumii de la ora actuală. E un o adevărat balamuc, asta ca să fiu politicos. Noi nu am mai trăit niciodată o perioadă aşa de periculoasă. Aşa-zişii specialişti din clasa conducătoare de la Washington sunt, cu siguranţă, cei care ne aruncă pe noi în rahat. Şi atunci, de ce ar trebui să continuăm să le dăm atenţie? Iată ce ştiu eu: Ceea ce facem noi, nu mai merge. Când vedeţi că vă înfundaţi tot mai mult într-o groapă, încetaţi să mai săpaţi”.

2. Suntem un popor de proletari.
Condiţia primară sine qua non a libertăţii este proprietatea. Nu există libertate fără proprietate. România și cetățenii români nu mai au în proprietate o parte însemnată din teritoriul național, fiind atacate fundamente constituționale ale existenței național-statale. Noi nu suntem liberi să decidem nici măcar preţul apei care ne este indispensabilă vieţii, fiindcă deciziile asupra acestei resurse, cauză a viitoarelor războaie, nu ne mai aparţin. Nu doar apa, dar şi aerul este gestionat la nivel global. Dependenţa economică anulează capacitatea de decizie. Nu faci ceea ce doreşti cu adevărat, ci ceea ce îţi poţi permite. La nivel de naţiune asta este o mare dramă existenţială. Dar la nivel planetar, căci lucrurile în această direcţie sunt scăpate de sunt controlul guvernelor ? Un guvern mondial încă nu există , există, însă, o periculoasă guvernare ocultă a lumii, de care trebuie să ne temem, fiindcă necunoscutul este un permanent potenţial de ameninţare.

«A fost o crimă în masă», a declarat comisarul Christopher Gioia într-un interviu.

La 24 iulie ultim, comisarii pompierilor din Franklin Square și districtul Munson, în apropiere de Queens, în New York, au adoptat în unanimitate o rezoluție prin care se solicită o nouă investigație asupra tuturor aspectelor din 11 septembrie și citează „dovezi copleșitoare” despre prezența explozibililor în cele trei turnuri înainte de 11 septembrie. Rezoluția afirmă că, comisarii consiliului de pompieri ai districtului «susțin pe deplin o anchetă completă din partea marelui juriu federal și urmărirea penală a tuturor crimelor legate de atentatele din 11 septembrie».

Raportul afirmă că «dovezi copleșitoare (…) explozibili puși anterior (…) au provocat distrugerea celor trei clădiri ale World Trade Center.»

Comisarul Christopher Gioia a declarat presei că „A fost un asasinat în masă, trei mii de persoane au fost asasinate cu sânge rece”. Acest număr include peste 202 pompieri și peste 500 de alți cetățeni din rândul personalului de urgență și personal de securitate și al poliției. Gioia a adăugat cu emfază că: „Nu-i vom lăsa pe frații noștri în urmă, nu îi vom uita. Ei merită dreptate și vom lupta pentru asta.”

Rezoluția departamentului pompierilor din districtul Munson nu este singura care a fost aprobată în ultimele săptămâni. În martie AE911Truth a intentat un proces federal împotriva FBI. Aceștia susțin că FBI nu a evaluat dovezile din 11 septembrie despre care aveau cunostința, din moment ce nu au fost examinați de Comisie la 11 septembrie.

Cele mai importante progrese au fost înregistrate pe 3 septembrie, odată cu publicarea studiului asupra Clădirii 7 de către Universitatea din Alaska Fairbanks.

Rezoluția, redactată și prezentată de comisarul Christopher Gioia, a fost aprobată în unanimitate de către cei cinci comisari ai orașului.

Entretien avec Laurent Guyénot - John F. Kennedy et l'État profond ...

În ceea ce urmează, să citim un extras din rezultatele investigației riguroase și interesante pe care cercetătorul francez Laurent Guyénot, inginerul Școlii Naționale de Înaltă Tehnologie (1982), istoric medievalist (doctor în Studii Medievale la Paris) a făcut-o despre tragedia din 11 septembrie. IV-Sorbona, 2009), în special acele anchete care se referă la acuzațiile aduse Mossadului israelian de a fi implicat în acest atentat terorist. Guyénot a petrecut trei ani studiind istoria profundă a Statelor Unite, țara în care a trăit timp de cinci ani.

11 septembrie: O operațiune care a fost organizată din interior sau o operațiune Mosad?

Rolul pe care l-a jucat Israel în evenimentele tragice din 11 septembrie 2001 – evenimente decisive care au conturat geopolitica secolului XXI – a fost obiectul unor controverse acide, pentru a deveni ulterior un subiect tabu în cadrul Mișcării pentru Adevăr asupra 11 septembrie (9/11 Truth Movement). Pentru că a abordat acest subiect, cercetătorul francez Thierry Meyssan a fost marginalizat, în ciuda faptului că el a fost cel care a demascat minciunile Washingtonului. Cele mai multe asociații militante, mobilizate sub sloganul «9/11 was an Inside Job» (11 septembrie a fost o operatie care s-a organizat din interior), păstrează o mare discreție în ceea ce privește elementele care dovedesc și duc la implicarea directă din serviciile secrete ale Israelului. Colegul nostru Laurent Guyénot examinează diverse date la fel de indiscutabile ca necunoscute și analizează mecanismele celor care continuă să nege dovezile.

De Laurent Guyénot

https://i1.wp.com/www.voltairenet.org/local/cache-vignettes/L390xH270/mo...

În timp ce treptat devine cunoscut rolul jucat de Israel în destabilizarea lumii după 11 septembrie 2001, se întelege mai bine ideea că o fracțiune a Likudului, ajutată de aliații săi infiltrați în aparatul de stat din SUA, sunt responsabili de operațiunea de steag fals  din 11 septembrie, așa că acest lucru devine credibil și contundent, și există inclusiv exista unele persoane care au avut curajul să denunțe public acest lucru. Unul dintre aceștia a fost Francesco Cossiga, președintele Italiei între 1985 și 1992, care a declarat, pe 30 noiembrie 2007, în ziarul Corriere della Sera: „Vor să credem că Bin Laden a mărturisit că este autorul atacului din 11 septembrie 2001 privind turnurile gemene din New York – în ciuda faptului că serviciile de informații americane si europene știau foarte bine că atacul dezastruos a fost planificat și executat de CIA și Mossad pentru a acuza țările arabe de terorism și pentru a putea ataca Irakul și Afganistanul. » [1]

The Realist Report – Dr. Alan Sabrosky | Al-Ayham Saleh Aggregator

Alan Sabrosky, fost profesor la Colegiul Superior de Război al Armatei SUA și al Academiei Militare SUA, nu a ezitat nicio clipă să-și proclame convingerea că 11 septembrie este o „operațiune clasică orchestrată Mosad”, operațiune realizată cu complicitate cu guvernului american.

Vocea lui Alan Sabrosky sună, reverberează și se transmite puternic în cercurile veteranilor armatei americane, care sunt bolnavi de războaiele infame în care sunt implicați și trebuie să le ducă la bun sfârșit, toate din cauza unei minciuni, minciuna din 11 septembrie sau cum au fost și minciunile armelor de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, adică minciuni și mai multe minciuni. [2]

Argumentele în favoarea ipotezei implicării Mosad nu se datorează reputației [propagandei de care se bucură] ca cel mai „puternic” serviciu secret din lume, ci mai degrabă unui raport al Statelor Unite în sine. U.S. Army School for Advanced Military Studies – Scoala de Înalte Studii Militare ale SUA – (citat de Washington Times cu puțin înainte de 11 septembrie), care descrie Mosad-ul ca fiind „cinic, furios, nemilos și viclean. Capabil să efectueze un atac împotriva acelorași forțe americane și să-l deghizeze ca faptă comisă de palestinieni / arabi «. [3]

Implicarea Mosad-ului, împreună cu alte unități de elită israeliene, sunt reale și evidente dintr-o serie de evenimente puțin cunoscute.

Cartea în format digital a autorului Hicham Hamza, „Israel și 11 septembrie: Marele Tabu” (2013) compune toate fișierele, precum și alte date din raportul poliției americane care indică și pune în pericol responsabilitatea Israelului. Această investigație este scrisă cu o rigurozitate jurnalistică ireproșabilă, iar sursele cărții sunt ușor accesibile cititorului.

„Dansatorii israelieni”

Știți, de exemplu, că singurele persoane care au fost arestate în aceeași zi în legătură cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sunt toți israelienii? [4] Informația a fost publicată a doua zi de jurnalistul Paulo Lima în ziarul The Record, un cotidian din Bergen County, New Jersey, informații bazate pe surse locale ale poliției americane.

Dancing Israelis on 9/11 points to the real criminals of that day: ‘Our purpose was to document the event’
Imediat după primul impact asupra Turnului de Nord, trei indivizi au fost văzuți de mai mulți martori [locuitori ai districtului] urcați pe acoperișul unei autoutilitare parcate la Liberty State Park din Jersey City, acești indivizi „sarbatoreau facând salturi de bucurie» (sărind în sus și-n jos), și au fost fotografiați cu turnurile gemene în spate arzând. Apoi și-au mutat camionul într-o altă parcare situată în Jersey City, unde alți martori i-au văzut din nou sărbătorind ostentativ [atacurile teroriste].

Poliția a lansat imediat o alertă BOLO (care trebuie să fie la vedere): „Vehicul posibil legat de atacul terorist din New York. Camionul model alb 2000 Chevrolet cu plăcuța de înmatriculare din New Jersey și logo-ul Urban Moving Systems pe spatele camionului, care a fost văzut la Liberty State Park, Jersey City, NJ, la momentul primului impact al avionului împotriva Turnurilor Gemene ale WTC (World Trade Center). Trei persoane din autoutilitară au fost văzute sărbătorind și bucurându-se după impactul inițial și explozia care a urmat». [5].

Sivan Kurzberg

Camionul a fost interceptat și reținut de poliție câteva ore mai târziu, la bord se aflau cinci tineri israelieni: Sivan și Paul Kurzberg, Yaron Shmuel, Oded Ellner și Omer Marmari. Forțat să iasă din vehicul fizic și obligat să stea la pământ, șoferul Sivan Kurzberg (foto) a lansat apoi această enigmatică frază: „Suntem israelieni. Nu suntem problema ta. Problemele tale sunt problemele noastre. Palestinienii sunt problema.» [6].

Sursele poliției care au furnizat informații și alte detalii jurnalistului Paulo Lima au fost convinse de implicarea acestor israelieni în atacurile care au avut loc dimineața împotriva Turnurilor Gemene: „Aveau hărți ale orașului în dubă și unde marcau câteva puncte. important. Parcă știau tot ce avea să se întâmple … au dat impresia că erau conștienți de evenimentele de pe vremea când se aflau în Parcul de stat Liberty ». [7]

Informațiile publicate de ziarul The Record, informații confirmate de raportul poliției, au fost preluate de site-uri de investigații precum Raportul Wayne Madsen (14 septembrie 2005) și Counterpunch (7 februarie 2007). Această informație a fost folosită și de unii mass-media, dar într-un mod care și-a minimalizat importanța: New York Times (21 noiembrie 2001) a omis să menționeze naționalitatea persoanelor arestate, la fel ca și canalul  Fox News  și Agenția de știri Associated Press Deși ziarul Washington Post (23 noiembrie 2001) spunea că erau israelieni, nu a menționat nimic despre cunoștințele [sau implicațiile] pe care acești israelieni le aveau despre evenimentele tragice. În schimb, revista The Forward (15 martie 2002), o publicație a comunității evreiești din New York, a dezvăluit, citând o sursă de informații americane fără nume, că compania în mișcare Urban Moving Systems era acoperirea antenă a Mosad (fapt care nu l-a împiedicat să primească un împrumut federal în valoare de 498.750 de dolari), după cum reiese din evidențele și dosarele taxei și ale tezaurului american. [9]

FBI a dispus o anchetă în acest caz, o anchetă care a fost capturată într-un raport de 579 de pagini, o anchetă parțial declasificată în 2005 … Jurnalistul independent Hisham Hamza – care analizează detaliat acest raport în cartea sa Israel și 11 septembrie: «Un mare Taboo (publicat în franceză) -, demonstrează într-un mod convingător și copleșitor, cu o serie de elemente, implicarea serviciilor secrete israeliene în atacurile din 11 septembrie 2001. În primul rând, fotografiile pe care acești tineri le-au făcut, israelienii arată atitudini de sărbătoare și bucurie în fața Turnului de Nord în flăcări: „Sunt fericiți și zâmbitori, se îmbrățișează și își sprijină mâinile unul pe celălalt”.

Pentru a explica acest comportament, suspecții israelieni au spus [poliției] că sunt pur și simplu încântați să știe că „de acum Statele Unite vor trebui să ia măsuri drastice de combatere a terorismului în lume” … Un martor a văzut acești tineri deja poziționați la 8:00 dimineața, adică cu mult înainte ca primul avion să se ciocnească cu primul turn, făcând fotografii la doar cinci minute de la primul accident de avion cu turnul, fapt confirmat prin verificarea conținutului camerelor și fotografiilor lor.

În cele din urmă, „un câine polițist, antrenat pentru detectarea explozivilor, a dat un rezultat pozitiv al prezenței urmelor de substanțe explozive în vehiculul israelian”. [10]

Omer Marmari, Oded Ellner și Yaron Shmuel, trei dintre cei cinci „dansatori israelieni” au fost invitați să depună mărturie la o emisiune TV ebraică atunci când s-au întors în Israel în noiembrie 2001. Negândind apartenența la Mosad, unul dintre ei a spus cu sinceritate: „ obiectivul a fost înregistrarea evenimentului »

Dacă israelienii nu ar fi fost reținuți la apus, această poveste s-ar fi transformat probabil în ceva senzațional și ar fi fost publicată în primele pagini ale ziarelor americane cu titlul: The Dancing Arabs (adică direct acuzatoare) către arabi de la atacurile din 11 septembrie 2001. În schimb, povestea a fost transmisă în tăcere și nu a fost vehiculată în mod confidențial sub titlul The Israelis dance, sau The highfivers.

Ehud Barak, fost șef al informațiilor militare israeliene (Sayeret Matkal) a fost prim-ministru al Israelului între iulie 1999 și martie 2001. Înlocuit de Ariel Sharon, s-a mutat apoi în Statele Unite, în calitate de consultant la Electronic Data Systems și la SCP Partners, o companie din față [acoperire] Mosad specializată în probleme de securitate care, împreună cu partenerii săi din Holdings Metallurg și Advanced Metallurgical, aveau capacitatea de a produce  nano-termita. SCP Partners avea un birou la doar 10 kilometri de compania în mișcare Urban Moving Systems. La doar o oră după dezintegrarea turnurilor, Ehud Barak apare pe ecranele canalului  BBC Mundo pentru a-l evidenția pe Bin Laden drept principalul suspect (Bollyn, Rezolvarea 9/11, paginile 278-280).

200 spioni experți în explozivi

Puțini oameni, chiar și printre cercetătorii asociației americane 9/11 Truthers, au cunoscut această poveste a „dansatorilor israelieni” (încă așteptăm, de exemplu, asociația franceză Reopen 9/11 să vorbească despre această poveste pe site-ul său francez , deși sunt puternici în această privință – se tem că vor fi acuzați că sunt antisemiti, cu toate acestea, ceva care nu are nicio legătură cu subiectul din 11/11 -). Puțini oameni știu, de asemenea, că la momentul atacurilor din 11 septembrie 2001, poliția federală americană era foarte ocupată să demonteze cea mai mare rețea de spionaj israeliană identificată și funcționând pe solul american.

În martie 2001, National Counter Intelligence Center  (NCIX) a postat acest mesaj pe site-ul său web: „În ultimele șase săptămâni, angajații oficiilor federale situate în diferite părți ale Statelor Unite au raportat o activitate suspectă legată de persoane fizice. care se prezintă ca fiind studenți străini care vând sau sunt responsabili de livrarea operelor de artă ». NCIC indică faptul că acești oameni sunt cetățeni ai Israelului, „au apărut și la casele private ale oficialilor federali, cu pretextul vânzării de obiecte de artă”. [unsprezece]

Apoi, mai târziu în vară, Agenția de aplicare a drogurilor Drug Enforcement Agency (DEA), după ce a fost hărțuită de un număr mare de astfel de incidente, a elaborat un raport care a fost parțial publicat de ziarul Washington Post pe 23 noiembrie 2001 și de ziarul francez Le Monde la 14 martie 2002, înainte ca raportul respectiv să fie complet accesibil, în integralitatea sa, de revista franceză Intelligence Online. Acest raport ne spune că 140 de israelieni [spionii] au fost reținuți [în SUA] din martie 2001. Vârstele lor sunt între anii 20 și 30, acești [spioni] sunt organizați în echipe de 4 până la 8 membri, acești agenți vizitați cel puțin „36 de departamente sensibile ale Departamentului Apărării. Mulți dintre ei au fost identificați ca membri ai Mosad și Aman  (informații militare israeliene), iar șase dintre ei [spionii] aveau în posesie telefoane mobile care au fost cumpărate [plătite] de un fost vice-consul israelian care lucra în Statele Unite. După 11 septembrie 2001, alți șaizeci de spioni israelieni au fost prinși, totalizând 200 de spioni israelieni reținuți de Statele Unite. Până la urmă, toți au fost eliberați. Raportul DEA a ajuns la concluzia că „comportamentul și conduita acestor persoane […] ne face să credem că acțiunile lor au legătură cu o sarcină de culegere de date sau informații despre anumite informații”. [12] Dar natura exactă a acestor informații colectate nu este cunoscută.

Michael Chertoff, cetățean israeliano-american, fiul unui rabin ortodox și fondator al Mosad. Michael Chertoff a condus Divizia penală a Departamentului de Justiție al SUA [2001] în administrația Bush] și, cu această acuzație, cea mai mare, a fost responsabil pentru păstrarea și distrugerea tuturor probelor cu privire la 11 septembrie 2001 – acestea sunt înregistrările. de la camerele de securitate din jurul clădirii Pentagon sau în ceea ce privește grinzile de oțel din World Trade Center [adică, dacă grinzile de oțel WTC ar fi fost păstrate după distrugerea lor, s-ar fi putut ști științific dacă acestea au avut tăiat de acțiunea termitei, exploziv pentru demolarea clădirilor]. De asemenea, datorită lui, „dansatorii israelieni” au reușit să părăsească SUA fără alte acuzații și discret. În 2003, a fost numit în fruntea noului Departament de Securitate Internă,  Department of Homeland Security, organismul însărcinat cu combaterea terorismului pe pământul american, deoarece îi permite să controleze în același timp disidența internă [proteste și cetățenii care susțin că Constituția a fost respectată], pe de altă parte, restricționează accesul la arhiva de stat din 11 septembrie tuturor curioșilor care se întreabă despre lucrurile anormale și inexplicabile care s-au întâmplat la acea dată datorită legii privind informațiile de securitate sensibile.

Potrivit raportului DEA, „Orașul Hollywood din Florida [aveți grijă să nu-l confundați cu Hollywoodul, orașul de film din California] pare să fie punctul focal și atracția acestor agenți” [13]. De fapt, mai mult de treizeci dintre acești spioni studenți israelieni arestați cu puțin înainte de 11 septembrie 2001 locuiau în Hollywood sau în apropierea acestui oraș din Florida, destul de ciudat în aceeași locație unde se adunaseră 15 dintre cei 19 suspecti și viitori piratieri pirați.

Avioanele islamice care s-au prăbușit în Turnurile Gemene (9 israelieni locuiau la Hollywood și 6 foarte aproape de acest oraș). Unul dintre ei, pe nume Hanan Serfaty al cărui cont bancar tranzitează cel puțin 100.000 de dolari în trei luni, închiriase două apartamente în Hollywood, unul foarte aproape de apartamentul închiriat de Mohamed Atta și de pe cutia poștală de la oficiul poștal din oraș. Nu uitați că Mohammed Atta a fost prezentat de Washington ca fiind liderul bandei de pirați aerieni sinucigași, care s-au aruncat în aer în Turnurile Gemene.

Întrebarea este: care este relația dintre acești „spioni israelieni” și „teroriștii islamici?”.

11-September: "It's on the air that I live, that I learn, that I ...

Conform explicației răspândite în suferință de mass-media aliniate cu versiunea oficială a Washingtonului, aceasta a spus că primii nu au avut decât să vegheze asupra celui de-al doilea. Să ascultăm, de exemplu, cunoscutul jurnalist francez David Pujadas [jurnalistul din Franța pe care guvernul îl promovează întotdeauna în prima linie în lupta mass-media]. Ofertând la emisiunea de știri din 5 martie 2002 pe canalul de televiziune de stat France 2, când comentează informațiile publicate de Intelligence Online, acesta spune: „Din nou, este vorba despre Israel, dar în ceea ce privește Afganistanul, acest caz de spionaj care a supărat: o rețea israeliană a fost desființată în Statele Unite, mai exact în Florida: una dintre misiunile sale ar fi fost să urmărească oamenii din Al Qaida (aceasta a fost înainte de 11 septembrie). Unele surse merg mai departe: afirmând că Mosad nu ar fi furnizat toate informațiile pe care le deținea».

Această explicație eufemistică [14] este un bun exemplu de control al daunelor (controlarea daunelor presei, adică încercarea de a contracara informatorul colaborator al lui Mossad, care s-a infiltrat în rezistența palestiniană și în Hezbollahul libanez din 1983. El se află în prezent în închisoare în Liban. Să reamintim că Mohamed Atta din Florida  [cel care a studiat ca pilot] a fost unul fals, adevăratul Mohamed Atta, care a telefonat tatălui său în ziua următoare atacurilor (după cum a confirmat Ziad al-Jarrah la revista germană Bild am Sonntag la sfârșitul anului 2002), este descris de familia sa drept rezervat, evlavios, evitând femeile și temându-se să călătorească cu avionul.

Pașaportul îi fusese furat în 1999, în timp ce studia arhitectura la Hamburg [Germania]. Falsul Mohamed Atta din Florida trăia cu un stripper, mânca carne de porc, îi plăcea luxul și mașinile sport, cazinourile și cocaină. După cum a raportat ziarul South Florida Sentinel din 16 septembrie 2001 (sub titlul: „Acțiunile suspecților nu se adaugă”), informații confirmate de multe ziare regional [SUA], că Atta este un băiat notoriu, dependent de droguri și plătește serviciile mai multor prostituate pe săptămână. Cu câteva zile înainte de atacurile din 11 septembrie 2001, falsul Atta și alți patru pirați sinucigași aveau un comportament similar, oarecum incompatibil cu comportamentul fanaticilor religioși islamici care se pregătesc să se omoare. [15] [1] A se vedea: Articolul original în italiană: «Demystifying 9/11: Israel and Tactics of Mistake», («Demystifying 9/11: Israel and tactica de eroare »).

Dragă Radu,
Azi, în ziua Sfântului Ioan de Vară, poate fi vremea potrivită să-și încheie mandatele cei nechemați la truda înălţării templelor virtuţii şi cei neputincioși în a-și îngroapa în temniţe viciile.

Pe măsură ce monumentele sunt demolate în Occident, statui de la Thomas Jefferson la George Washington, de la Winston Churchill la generali confederați precum Robert E. Lee, trecând prin diferite monumente de război, a fost ridicat un nou monument de dimensiuni fără precedent în Rusia cu prilejul sărbătoririi a 75 de ani de la „Ziua Victoriei”, care comemorează predarea Germaniei naziste în 1945.

Statuia Prințului Alexandru Nevsky în fața noii catedrale militare masive - modelul anterior al structurii completat acum prin hram.mil.ru și BBC
O mare paradă tradițională a Zilei Victoriei în Piața Roșie este planificată pentru 24 iunie, amânată de la data inițială din 9 mai, din cauza „pandemiei” coronavirusului. Pentru a marca ocazia, Rusia a inaugurat oficial o impunătoare catedrală pe tema militară.

Biserica Ortodoxă Rusă și forțele armate au inaugurat noua „catedrală a forțelor armate” la aproximativ 40 km de Moscova la începutul acestei săptămâni . De asemenea, este denumită oficial „Catedrala Învierii lui Hristos” și este considerată acum una dintre cele mai înalte biserici din Rusia.

Prezintă simboluri care sărbătorește lupta sovieticilor împotriva invadatorilor nazisti, care, după majoritatea estimărilor, au ucis 26 de milioane de trupe și cetățeni ruși.

Un reporter a descris designul și estetica noii catedrale drept „ca o strălucire a unei civilizații extraterestre”.

Ceremonia oficială de consacrare a acestei noi și înalte catedrale ortodoxe ruse a avut loc pe 14 iunie, sub conducerea Patriarhului Kirill al Moscovei, însoțită de ministrul Apărării, Serghei Shoigu.

În interiorul catedralei pentru „liturghia de consacrare” ortodoxă supravegheată de patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse:

Din unele unghiuri, noua catedrală arată ca ceva care fuzionează arhitectura futuristă sau aparent dreaptă din știința ficțiunii cu o notă antică și medievală, precum cupolele tradiționale rusești de aur și elementele bizantine.
Rapoartele anterioare din Occident au comparat-o cu clădirile și castelele „Game of Thrones”.

Jurnalistul Aris Roussinos a descris într-un mod colorat numeroasele moduri în care se prezintă ca un memorial îndrăzneț al înfrângerii ruse a celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei naziste pe Frontul de Est:

Procurorul militar col. (r) Gheorghe Oancea a făcut dezvăluiri incendiare cu referire la dosarul Roșia Montană pe care l-a instrumentat ca procuror militar în secția parchetelor militare.

În 30 de ani de activitate, procurorul militar Gheorghe Oancea nu şi-a trecut în „palmares” vreo achitare. Profesionist pur-sânge, discret, ferit de ochii presei, a instrumentat dosare grele ale României postdecembriste. A ales să iasă, dezamăgit de evoluția situaţiei, din magistratură, însă, aşa cum spune el: „când am dorit, pe ușa din față, pe unde am şi intrat”. A instrumentat și dosarul Roșia Montană (da, există acest dosar, care ar putea lămuri rapid multe aspecte de pe scena bătăliei pentru aurul românesc, dar şi de pe scena politică şi a serviciilor) şi, bărbat de onoare, nu se fereşte să vorbească despre el.

Informațiile din dosarul Roşia Montană, conform declarațiilor procurorului militar col. (r) Gheorghe Oancea, vi le prezentăm mai jos:

„Asasinii economici” ai Roşiei Montane

„Eu, ca procuror militar în secţia parchetelor militare, în anul 2002 în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională.

Un ofiţer MAPN a cartografiat zăcămintele, a vândut şi a ajuns director la RMGC.

În vizorul SRI era un maior din Direcţia Topografică a MApN care în perioada ’95-’96 (sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada), desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă erau amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul legate de amplasarea şi structura întregii zone, înregistrate pe nişte dischete. Apoi acest ofiţer şi-a dat demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi a devinit unul dintre directorii companiei canadiene Gabriel Resources [principalul acționar al Roșia Montană Gold Corporation (RMGC)].

Sesizarea a venit la mine împreună cu alte documente care indicau faptul că acest ofiţer a săvârşit nişte fapte penale. Fireşte că am început cercetările în acea cauză şi nu m-am limitat doar la transmiterea de date secrete cu caracter militar către persoane neautorizate ce aducea atingere siguranţei naţionale.

Am pătruns mai în profunzimea acestei afaceri care se numeşte astăzi «Roşia Montană».

Ce am constatat?

Ambasadorul Gâf Deac l-a adus pe Frank Timiş

Prin 1996, la ambasada României din Sydney a fost numit ambasador un anume domn Gâf Deac, care anterior îndeplinise funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Industriilor şi avea în responsabilitate activitatea minieră. Acest domn ambasador a intrat în legătură cu un cetăţean australian de origine română, un anume Frank Timiş (n.n. – fost Vasile Timiş) care, deşi nu avea nicio specializare în domeniul minier, şi-a arătat aplecarea pentru a investi în mineritul din România.

Fuzionarea I.G.P.R.- Politia Romna cu I.G.P.F.- Politia de Frontiera si I.G.I.- Inspectoratul Genera pentru Imigrari intr-o singura institutie sub denumirea de P.R.- Politia Romana asa cum exista in toate tarile U.E.;
Caracteristicile operative asemanatoare ale celor trei entitati si necesitatea exploatarii in comun a unei singure baze de date operative, impune, pentru o functionare eficienta a sistemului de ordine si siguranta publica, necesitatea ca acestea sa aiba un management operativ comun.
Organigrama de functionare trebuie conceputa si proiectata pe doi piloni ai activitatilor de baza (daca se adopta forma centralizata de gestionare a resurselor umane, la nivelul ministerului) si anume:
I. Diviziunea Operationala a Politiei Romane cu urmatoarea componenta:
1. – Unitatea Centrala de Informatii cu doua componente;
a). – Biroul national de culegere a informatiilor judiciare:
– sectiunea de coordonare
– sectiunea de gestionare a informatiilor teritotiale
– sectiunea de gestionare a informatiilor la nivel central
– sectiunea operatiuni informative speciale
b). – Unitatea centrala de analiza a informatiilor;
– sectiunea de analiza operationala
– sectiunea de analiza strategica
– sectiunea de monitorizare si sprijin
2. – Directia Politiei Judiciare cu patru structuri;
a). – Serviciul coordonare si sprijin tehnic operativ cu patru componente;
– centrul de cooperare poliţienească internaţională
– cazier judiciar, statistică şi evidenţă operativă
– arme, explozivi şi substanţe periculoase
b). – Brigada de C.C.O.A cu doua sectiuni;
– sectiunea antidog
– sectiunea de combatere a crimei organizate
c). – Serviciul central specializat in combaterea criminalitatii judiciare comise cu violenta cu trei domenii de actiune;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor contra persoanei;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor contra patrimonoului;
– evidenta si proceduri pentru prinderea urmaritilor.
d). – Serviciul central specializat in combaterea criminalitatii economice si informatice cu cinci domenii de actiune;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor referitoare la regimul vamal si la tranzactii intracomunitare;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor privind utilizarea fondurilor publice si a activelor statului;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor specifice sistemelor, bancar, de asigurari si valutar si altor institutii(organizatii) financiare;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor referitoare la spalarea banilor, regimul cazinourilor si casele de amanet;
– tehnici si proceduri pentru combaterea infractiunilor referitoare la
evaziunea fiscala si proprietatea intelectuala.
3. – Directia Politiei de Ordine si Siguranta Publica trebuie sa cuprinda:
a). – Serviciul coordonare si sprijin tehnic operativ;
– cooperare interinstitutionala
– implementare concepte si practici europene
– regim contraventii
b). – Serviciul independent de Ordine Publica cu trei domenii de actiune;
– proceduri pentru mediul urban
– proceduri pentru mediul rural
– sisteme de securitate

Celebrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov, a prezentat în emisiunea sa, Besogon TV, teoria Ferestrei Overton, considerată prototipul tehnologiei manipulării opiniei publice:
„V-am promis să vă prezint tehnologia folosită pentru a face lumea să se obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, este Imposibil să poată accepta. Tehnologia „sădirii” în conștiința umană a ceea ce, aparent, nu poate fi inoculat. Din păcate… se poate.
Se numește Fereastra Overton.
Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru Politici Publice (Mackinac Center for Public Policy), a formulat această teorie, care i-a primit numele postum, după ce a murit în urma unei catastrofe aviatice.
În conformitate cu Fereasta Overton, pentru fiecare idee sau problemă, în societate există o așa-numită „fereastră de oportunități”. În cadrul acestei ferestre, ideea poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o fază de Neconceput, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza de Politică Curentă, care este deja discutată pe larg și adoptată de conștiința populară și susținută prin lege.
Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă…
Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit.
Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a se mânca unii pe alții. Destul de dur, nu?
Este evident că în prezent, în 2014, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei.
Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată, trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități.
Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu.
Tema canibalismului este încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate. A discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil. Ca atare, prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului canibalism din domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL.
Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație… De ce să nu vorbim despre canibalism?! Oamenii de știință, în principiu, au dreptul să vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise, ei trebuie să studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un simpozion etnologic cu tema «Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia». Vom aborda istoria subiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii autorizate despre canibalism.
Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele respectabilității științifice.

 18 iunie 1940 este o referință în istoria Franței, cu atât mai mult în anul jubiliar 2020, an al unei triple aniversări: 130 de la nașterea lui Charles de Gaulle (1890), 50 de ani de la moarte (1970) respectiv 80 de ani de la ceea ce este denumit concis drept „L’Appel.”

18 iunie însă mai reprezintă ceva. O aniversare mai puțin celebrată dar foarte importantă pentru istoria Franței și a Europei: 205 ani (18 iunie 1815) de la bătălia de la Waterloo, eveniment în urma căruia se încheia epoca napoleoniană, Franța intrând într-un nou și vechi totodată regim politic, Restaurația, sub forma domniei regelui Ludovic al-XVIII-lea de Bourbon. Parafrazând pe Grégoire Halliez, am putea afirma, ca un arc peste timp, ca pe 18 iunie Napoleon ieșea din istorie și tot pe 18 iunie Charles de Gaulle intra în istorie. În mod firesc cadrul istoric este cu totul diferit însă personal consider că situațiile de coincidență au farmecul lor. De altfel Paolo Coelho spunea că „dacă aș putea, aș scrie o enormă enciclopedie asupra cuvintelor șansă și coincidență. Cu aceste cuvinte se scrie Limbajul Universal.”

Articolul își propune o analiză a discursurilor rostite la 17 iunie 1940 de mareșalul Philippe Pétain respectiv la 18 iunie 1940 de generalul Charles de Gaulle. Climatul era unul dominat de  dezastru militar și derută politică. Germania nazistă declanșase, după cunoscutul “război ciudat” din ultima parte a anului 1939 și primele luni ale anului 1940, o ofensivă fulgerătoare (zonele Sédan și Meuse) reușind, în timp record și printr-o tactică adecvată (aviație/tancuri/infanterie) cunoscută drept „război de mișcare”, să îngenuncheze armata franceză. Aceasta din urmă, la nivel de Înalt Comandament, era tributară unei concepții revolute („războiul de poziții”), în care ponderea factorului uman era preeminentă, în detrimentul a ceea ce de Gaulle va sublinia în Apelul său, anume „forța mecanică.” De altfel, lucru extrem de important, încă din 1934, de Gaulle a publicat o lucrare, intitulată „Spre armata de profesie” („Vers l’armée de métier”) în care a afirmat în mod explicit că „flota aeriană va juca un rol capital în conflictele viitorului.” 

Edificatoare în privința lipsei de realism a responsabililor militari și politici ai Franței anului 1940 nu sunt poate reperele cronologice sau descrierile de ordin tactic ci declarațiile publice. Paul Reynaud, prim ministru, a declarat la 10 septembrie 1939 că „vom învinge pentru că suntem mai puternici” iar același om politic, la 15 mai 1940 a afirmat „că suntem învinși. Am pierdut bătălia.” Poate și mai clar, Maxime Weygand, unul din comandanții armatei franceze, a dovedit aceeași lipsă de măsură dacă punem în balanță declarațiile sale din 2 iulie 1939 („armata franceză are o valoare mai mare astăzi decât în orice alt moment al istoriei sale......Nimeni dintre noi nu dorește războiul dar, dacă am fi obligați să obținem o nouă victorie, o vom câștiga.”) respectiv 4 iunie 1940. (Tot ce a avut mai bun armata franceză a fost capturat.”)

„Establishment”-ul politic al unei Republici a Treia Franceze ce își trăia ultimele clipe, zguduit și demoralizat de un inamic invincibil (după cum î-a mărturisit un general francez capturat lui Erwin Rommel: „Sunteți prea rapizi, mult prea rapizi pentru noi. Asta este tot”)  și refugiat la Bordeaux, grupa actori precum președintele Albert Lebrun, premierul Paul Reynaud, vice-premierul Philippe Pétain. După o ședință de guvern, la care generalul Maxim Weygand a rostit cuvinte precum  „am fost foarte vinovați întârziind cererea de armistițiu” și mareșalul Pétain „în ochii mei, armistițiul este condiția necesară pentru perenitatea Franței”, Paul Reynaud și-a prezentat demisia iar capitularea a devenit „un fait accompli.” Marc Bloch avea să sintetizeze ulterior în puține cuvinte o stare de fapt: „Într-un cuvânt, în timp ce șefii noștri au pretins că dispută din nou războiul din 1914-1918, germanii  îl disputau pe cel din 1940”  Mareșalul Philippe Pétain a anunțat, într-un mesaj adresat națiunii, că a solicitat încheierea unui armistițiu. Acesta este finalul fatidic al mai multor ani de decizii militare greșite, de neînțelegerea faptului că maniera de a purta un război s-a schimbat, că refugierea în spatele liniei “Maginot” și argumentul demografic nu mai sunt compatibile cu noua realitate. Concomitent cu anunțul la radio al mareșalului Pétain, generalul de Gaulle, însoțit doar de aghiotantul său, locotenentul Geoffroy de Courcel, decolează cu un avion britanic de la Bordeaux, cu destinația Londra. După cum atât de inspirat a afirmat Winston Churchill, “în acest avion mic, de Gaulle a luat cu el onoarea Franței.”

Discursul lui Pétain (17 iunie 1940) s-a concentrat pe câteva teme: Asumarea guvernării statului („asum, de astăzi, urmare apelului președintelui Republicii, guvernarea Franței”), omagierea forțelor armate într-o manieră tradițională, idealizantă, pe linia unui trecut eroizant dar eminamente romantic („armată admirabilă”, „eroism demn de lungile sale tradiții militare împotriva unui inamic superior în număr și arme”), deplângerea situației “nefericiților refugiați” („care brăzdează drumurile noastre”) și decizia, cu o nuanță vizibilă sentimental-personală, de a încheia luptele. („cu inima strânsă vă spun astăzi că trebuie să încetăm bătălia”) Discursul a mai cuprins referiri la un cavalerism destul de desuet date fiind condițiile și staturile politic-publice ale liderilor Germaniei naziste (“m-am adresat în această noapte adversarului pentru a-l întreba dacă este gata să caute împreună cu noi, între soldați, după lupte și cu simțul onoarei, mijloacele pentru a pune capăt ostilităților”.) În încheiere mareșalul Petain a făcut un apel destul de straniu francezilor în sensul “regrupării în jurul guvernului pe care îl prezidez” și, în același timp, încetării stării de “tulburare” și ascultării în exclusivitate a “credinței în destinul patriei.” Cuvintele mareșalului Pétain, o personalitate respectată în Franța, erou al primului război mondial, au reliefat, cred, pe lângă necesitatea ieșirii din conflict, credință fermă a acestuia, și o schimbare de optică politică. Pétain a fost  ambasadorul Franței în Spania franchistă, educat în spiritul formalismului și tradiției militare, extrem de rezervat față de alianța cu Marea Britanie (deja se punea problema flotei franceze, cu deznodământul cunoscut de mai târziu anume “sabordarea de la Toulon” din noiembrie 1942). Mareșalul  a încercat să inducă un element de legitimitate și autoritate statală într-un discurs care nu avea cum să genereze astfel de mesaje. Marin de Viry a menționat că “avem de a face cu un argument de autoritate ce nu este un argument.” Îndemnuri de genul „trebuie să încetăm lupta” au fost frustrante datorită faptului că mii de soldați francezi încă nu intraseră în contact cu inamicul. Prin cuvinte precum încetarea luptei, Pétain și-a luat o dublă răspundere, până la urmă în față istoriei. Alocuțiunea sa nu a cuprins cuvântul armistițiu ci, repet, încetarea luptei, ceea ce a indus ideea abandonului unilateral, practic unul dintre combatanți și-a oferit serviciile. Totodată răspunderea unui asemenea act, ca gest politic, a aparținut în exclusivitate noului prim ministru (Philippe Pétain)

Discursul lui de Gaulle: Îmi îngădui să încep rândurile următoare prin câteva afirmații definitorii pentru personalitatea oratorului. Cu riscul de a mă repeta, elemente de cronologie, lesne de identificat și studiat, sunt necesare dar nu suficiente pentru a creiona un tablou a ceea ce Alexis de Tocqueville spunea odinioară: „Cred că există rezistențe oneste și rebeliuni legitime.” La fel de definitorii consider și afirmațiile omului politic englez, prim ministru în perioada postbelică, Clement Attlee („am fi tentați să spunem: Nu au fost decât cuvinte, dar, în momentele importante ale istoriei, cuvintele sunt acțiuni”)  sau chiar ale lui Charles de Gaulle în persoană: „Între posibil și imposibil, două litere și o stare de spirit.” Alături desigur de alte maxime sau cugetări, răspunsul generalului de Gaulle, militar cu o îndelungată experiență, sub-secretar de stat la Ministerul Apărării Naționale în guvernul Reynaud și poate singurul care a crezut profund în continuarea luptei și în victorie, a fost cel cunoscut astăzi și desăvârșit, în câteva cuvinte, în Memoriile sale: „Războiul a început foarte rău. Trebuie deci să continue.”

Conținutul „Apelului” din 18 Iunie 1940 a relevat totodată un caracter lipsit de orice echivoc privind refuzul abandonului luptei și un profund dezacord față de ceea ce mareșalul Pétain a rostit la radio cu o zi înainte. Este cert că Pétain a văzut ca unică soluție încetarea ostilităților. Este greu de spus dacă a fost vorba doar de un tablou realist al situației de pe fronturi (așa cum o judeca acesta), de modelul spaniol al organizării statale (ca ambasador pe lângă regimul lui Franco) sau de influența unor gânditori precum Charles Maurras și faptul că o parte din mediile militare ale epocii erau convinse că parlamentarismul nu putea câștiga un război. Să fi creionat deja „eroul de la Verdun” ceea ce se va numi „Statul Francez/Regimul de la Vichy” ca nouă formă politică? Cuvintele lui de Gaulle sunt însă țintite: „Conducătorii, care de mulți ani sunt în fruntea armatelor franceze, au format un guvern. Acesta, presupunând că armatele noastre vor fi înfrânte, a stabilit o legătură cu inamicul pentru a înceta lupta.” Din conținut transpare o concepție militară cu totul diferită. 1940 a însemnat falimentul unei strategii militare franceze gândite în termeni conservatori, maniera de a purta un război fiind cu totul alta. Mobilitatea germană a fost extremă, Marc Bloch spunând în mod plastic că „germanii au apărut unde nu trebuiau să apară. Acest război a fost unul al surprizelor perpetue.” Edificatoare au fost afirmațiile lui de Gaulle din “Apel” („Clar, am fost și suntem spulberați de forța mecanică, terestră și aeriană a inamicului”...Mai mult decât numărul lor, sunt tancurile, avioanele, tactica germanilor care ne-a făcut să dăm înapoi. Tancurile, avioanele, tactica germanilor sunt cele care ne-au surprins șefii până la punctul care i-a adus unde sunt astăzi.”) Comparația cu expresia „superiorității numerice” invocate de Pétain a însemnat de fapt viziune. Pe de o parte Charles de Gaulle a crezut, cu ani înainte, în „forța mecanică”, în faptul că argumentul demografic este desuet, determinant pentru ultima dată în anii 1914-1918, însă cu enorme costuri și tragedii. Încă de atunci adevărate hecatombe umane (Paschaendele, Chemin des Dames, Verdun etc) au demonstrat, fie și numai dacă ne gândim la revoltele din mediul militar sau la tulburările revoluționare din anii primului război mondial, că dimensiunea numerică a armatei nu aduce cu sine decât creșterea exponențială a pierderii de vieți umane și nu întotdeauna victoria. Din păcate mareșalul Philippe Pétain a fost incapabil să iasă din matricea militară în care s-a format și a trăit o viață. Nu a realizat sau nu a vrut să accepte faptul că țara sa a fost învinsă de un inamic mobil, posesor de tehnică militară adecvată și, totodată extrem de dinamic. Georges Clémenceau spunea, cu ani înainte, că „omul absurd este cel care nu se schimbă niciodată.”

“Dar a fost rostit ultimul cuvânt? Speranța trebuie să dispară? Înfrângerea este definitivă? Nu!”...” Credeți-mă, eu ce vă vorbesc în cunoștință de cauză, vă spun că nimic nu este pierdut pentru Franța. Aceleași mijloace care ne-au învins pot să ne aducă într-o zi victoria. Pentru că Franța nu este singură! Ea nu este singură! Ea nu este singură! Are în spate un mare Imperiu. Ea poate să se unească cu Imperiul britanic ce stăpânește Marea și continuă lupta. Ea poate, precum Anglia, să utilizeze fără limite industria imensă a Statelor Unite.”. Precum Winston Churchill, de Gaulle a avut viziunea faptului că, „à la longue”, Germania nu poate rezista. Cuvintele de odinioară ale lui Victor Hugo („de obicei imperiile cuceritoare mor de indigestie”) și-au păstrat actualitatea. Acest pasaj este deosebit de important. Conflictul este unul mondial, nu regional, prin dimensiune teritorială și state implicate. Coloniile franceze sunt îndemnate să nu urmeze ordinele noii puteri politice de la Bordeaux. (inițial guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux, după care s-a mutat la Vichy, odată cu constituirea ‚Zonei Libere”, ocupată și aceasta militar de germani în noiembrie 1942.) Peste numai un an se va semna „Charta Atlanticului”, până la acel moment legea „cash and carry” reprezentând fără îndoială un sprijin al SUA acordat Angliei.

„Acest război nu se limitează la nefericitul teritoriu al țării noastre. Soarta acestui război nu s-a decis odată cu bătălia Franței. Acest război este unul mondial. Toate greșelile, toate întârzierile, toate suferințele, nu ne împiedică să avem, în întreg universul, toate mijloacele necesare pentru a ne strivi într-o zi inamicii. Spulberați astăzi de forța mecanică, vom putea învinge în viitor, printr-o forță mecanică superioară.....”. Se reiterează schimbarea strategiei militare bazate pe forța mecanică și, totodată, cuvântul „malheureux” (nefericit) este utilizat simbolic în mod diferit de Pétain și de Gaulle. P étain îl asociază refugiaților în timp ce de Gaulle teritoriului. Prin urmare spiritul combatant al cetățenilor aduce speranță și victorie iar teritoriul va fi eliberat. Nu poate fi acceptată capitularea la nivel uman-național ci doar  înfrângerea temporară la nivel teritorial.

„Eu, generalul de Gaulle, acum la Londra, invit ofițerii și soldații francezi ce se găsesc pe teritoriul britanic sau care vor sosi și se vor regăsi aici, înarmați sau neînarmați, invit inginerii și lucrătorii specializați în industriile de armament ce se află pe teritoriul britanic sau care vor sosi și se vor regăsi aici, să intre în contact cu mine. Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenței franceze nu trebuie să se stingă și nu se va stinge.” Logica a fost una beligerantă, apelul s-a individualizat, cumva “s-a specializat.” Lupta continuă, preeminența este militară și nu politică. (soldați, ofițeri, lucrători) Cuvântul „acum” (la Londra) este important. “Apelul’ este „certificatul de naștere al Franței Libere” dar, încă de astăzi, mișcarea de rezistență nu se cantonează într-un singur loc. Momentan (iunie 1940) este la Londra. Mai târziu, și istoria va confirma această abordare, va fi la Alger, la acea dată teritoriu francez (3 iunie 1943 la Alger s-a stabilit cartierul general al CFLN-Comité Français de Libération Nationale) sau chiar în metropolă, după cum ne descrie Philippe de Gaulle (fiul generalului de Gaulle) în cartea sa „De Gaulle, Mon Père”:  La data de 14 iunie 1944, de Gaulle pune piciorul din nou pe sol francez, după aproape 4 ani, debarcând pe plaja „Courseulles”, de pe contra-torpilorul „La Combattante”: „A rămas tăcut pentru câteva minute. Cineva i-a spus că în acea zi, cu 4 ani înainte, germanii intraseră în Paris. A răspuns: Ei bine, s-au înșelat!”

Apelul din „18 iunie 1940” s-a încheiat cu următoarele cuvinte: “Ca și astăzi, mâine voi vorbi la Radio Londra.” Avem de a face aici cu ceea ce va constitui o constantă a personajului Charles de Gaulle anume relația directă cu francezii, cum o va face de atâtea ori în următorii ani, de-a lungul carierei sale politice.

Acest gest oratoric cu urmări foarte importante cel puțin pentru istoria postbelică a Franței si, de ce nu, a lumii, nu putea ocoli forța simbolului, a unor instantanee care, până și atunci, la momentul producerii lor, au fost unele sugestive. Jean Marin, corespondent al agenției “Havas” la Londra, a trăit acest moment („Apelul” din 18 Iunie 1940) la fața locului. Scurtul dialog între Gibson Parker (BBC) și De Gaulle a fost unul grăitor. Tehnicianul britanic a solicitat o probă de microfon. De Gaulle a răspuns: ”La France.” Gibson Parker a concluzionat: „Perfect! Suntem gata.” Destinul cuprinde uneori secunde și cuvinte, speranță și determinare. François Mauriac spunea că „Un nebun a rostit Eu, Franța și nimeni nu a râs pentru că era adevărat.”

“Apelul” de la care ne despart 80 de ani este un document istoric dar în egală măsură unul al elocinței, al oratoriei. Arthur Chevalier atrage atenția asupra graniței invizibile între reușită și lipsă de credibilitate, între un crez asumat și un simplu gest de imagine. Charles de Gaulle a riscat, pentru că la acea oră era puțin cunoscut, nu avea în spate o armată, se afla la Londra dar totuși a reușit. Cu siguranță a fost vorba de convingere, de voință, determinare și curaj. Apelul „nu este un miracol”, ci o speranță. Romain Rolland spunea: „Fie și fără speranță, lupta este încă o speranță.” Mai ales într-un moment jubiliar este foarte ușor să cădem tentației triumfalismului. Narațiunea celei de a doua conflagrații mondiale a secolului XX are însemnătatea ei, dar, cel puțin pentru Franța, poate mai determinant este ceea ce afirmă Louis Kopp anume că „Apelul este important pentru suflul său indispensabil reconstrucției națiunii începând din 1945”, pentru „recrudescența onoarei franceze în timp de criză.” Apelul a legitimat și “întreținut mitul rezistenței.” Reconstrucția Franței postbelice a fost dificilă, cu agonia Republicii a-IV-a (în primul rând datorită „crizei algeriene”), cu reapariția lui de Gaulle în 1958, cu amenințarea „pronunciamento”-ului militar din 1961 (așa-numitul „puci al generalilor”), cu mișcările sociale din mai 1968, cu Indochina și Dien-Bien-Phu, dar, fără „Apel” cu siguranță sentimentul național ar fi fost altul, culpabilizarea, fragmentarea socială, sentimentul vinovăției ar fi fost unul general și foarte greu de reconciliat cu națiunea însăși. În cuvinte puține îl citez pe Clement Attlee din nou: „Numele De Gaulle este asociat în Franța cu spiritul Rezistenței. Omul care nu a renunțat niciodată.”  

În concluzie, încercarea de analiză paralelă a discursurilor lui Pétain (17 iunie 1940) și De Gaulle (18 iunie 1940) confirmă despărțirea irevocabilă între două personaje istorice. Despărțirea nu numai în termeni de strategie și modernizare, reformă militară, ci mai ales în cei de legitimitate versus ilegitimitate. Thierry Herman notează că “De Gaulle nu pronunță niciodată numele Pétain tocmai pentru că nu îl consideră legitim în a vorbi în numele Franței.” Înfrângerea din 1940 este reală dar nu definitivă iar incompetența militară nu poate gira ci, din contră, infirma ulterioara eventuală aptitudine politică. Despărțirea irevocabilă s-a manifestat și în ceea ce privește teatrul de operațiuni, viziunea teritorială determinată, limitată (Pétain) respectiv cea globală (de Gaulle.) Acesta din urmă a refuzat orice abordare de ordin emoțional-personal (Pétain se referă la „ore dureroase”, „refugiați nefericiți”, „compasiune”, „inimă strânsă”), adresarea fiind una instituțională, subsumată obiectivului eliberării naționale. Din păcate noul conducător al „Statului Francez”, cu sediul la Vichy, va continua în anii următori pe un drum al abandonului și al colaborării (colaboraționism) cu ocupantul, simbolizat și de întrevederea de la Montoire cu Hitler (24 octombrie 1940) și de asumarea acesteia, prin cuvintele: „Această politică este a mea......Numai pe mine istoria mă va judeca.” Nu rămâne decât să medităm la cuvintele lui Fernando Pessoa: „Cel care refuză să se angajeze în luptă nu este un învins. Dar, moral, este un învins pentru că nu s-a luptat.”

Orice jubileu, oricât de nobilă este intenția, conține un clișeu, cel al textelor comemorative, al omagierilor prin excelență, poate al reliefării unor caracteristici întru totul reale ale unui om de stat de nivelul lui Charles de Gaulle. Personal însă cred că, măcar în câteva cuvinte, trebuie amintită și latura umană, fie și numai dacă medităm la cuvintele lui Alphonse Karr: „Unul din marile inconveniente ale vieții omului este că și-a încredințat fericirea în lucruri imposibile și nefericirea în lucruri inevitabile.” De Gaulle a fost părinte a trei copii, familia acordând poate o afecțiune cu totul particulară ultimului dintre aceștia, născut cu un handicap sever. Este vorba de Anne de Gaulle. Anne a fost slăbiciunea tatălui său (“m-a ajutat să depășesc toate eșecurile și pe toți ceilalți, să privesc mai departe”) dar din nefericire a murit la doar 20 de ani, de o pneumonie severă. La momentul ceremoniei religioase funerare Charles de Gaulle și-a susținut soția și i-a spus următoarele: „Acum ea este precum ceilalți.” („Maintenant elle est comme les autres”) Fără a avea un profil sau o competență de ordin literar, aceste cuvinte mă determină să reflectez la figurile marilor personalități istorice, la actele și faptele acestora, fără a uita că, dincolo de tot și toate, este vorba de oameni, cu trăiri, calități și sensibilități profunde. În concluzie, îmi permit să închei toate cele prezentate prin cuvintele, cred eu, cuprinzătoare, ale lui Jean d’Ormesson:  „Există ceva mai puternic decât moartea, este prezența celor absenți în memoria celor care trăiesc.”

În analiza de astăzi vom face cunoștință cu o
organizație mai puțin cunoscută, dar extrem de
violentă și extrem de activă în Statele Unite.
Spun mai puțin cunoscută pentru că ea nu a fost
prezentată marelui public din România. ANTIFA
(Anti-Fascist Action) este o organizație care provine
din cele mai tenebroase și cele mai adânci păcate ale
comunismului revoluționar al anilor '20-'30 din
secolul trecut.
 

ANTIFA, germenii violenței fasciste și comuniste
Este o organizație internaționalistă care își are
rădăcinile într-o ideologie nihilistă, teroristă și,
desigur, o ideologie criminală. În ANTIFA, deși
numele definește această organizație ca fiind antifascistă,
întâlnim atât germenii violenței fasciste, cât
și germenii violenței comuniste, unite într-un singur
scop: distrugerea oricărei entități statale, ordini
constituționale și distrugerea ordinii sociale.
ANTIFA reprezintă astăzi ceea ce acum mai bine de
100 de ani nihiliștii ruși sau cei germani reprezentau
pentru libertatea constituțională, democrația socială
și disciplina statală construită în lumea post
westphaliană.
În SUA, ANTIFA reprezintă probabil cea mai
completă îngemănare între comunism și fascism,
între terorismul intern social și nihilismul criminal pe
care cultura vest-europeană putea să o creeze. Numai
acum câteva zile în Portland, Oregon, ANTIFA a dat
naștere uneia din cele mai violente și uluitoare
manifestații. Exemplul dat de participanții la această
primitivă manifestare a fost distrugerea principalelor
simboluri ale statului american, inclusiv al unui
centru de recrutare pentru soldații din Marină.
Organizația aceasta este practic reprezentanta de vârf
a mai multor organizații nihiliste și violente cum ar
fi Black Live Matter (BLM), cum ar fi mișcările de
stânga împotriva celebrei organizații rasiste KKK,
precum și, desigur, minusculele grupuri socialistanarhiste
pe care fostul partid comunist american le
finanța cu bani sovietici.

„De această dată nu mai este vorba de « Teoria conspiraţiei », ci de doctrină militară.  Pentru troli e deja prea târziu, pentru că ei nu vor înțelege nici când vor da nas in nas cu doamna cu coasa” (General Richard Barrons).

Prima etapă de restricționare a libertăților prin Covid-19 a oferit Guvernului Mondial informaţii practice despre gradul de rezistență socială şi al mass-media. Al doilea va fi un test bazat pe lipsa de comunicare, înstrăinare și izolare: va fi interzis să ne întâlnim (obiectiv deja implementat prin etapa Covid 19 și fazele ridicole ale succesului dubios, când vom fi din nou închiși în toamnă). Realizând încetarea comunicărilor printr-o întrerupere a electricității și blocarea rețelelor sociale cu lansarea primei fazei a unui program de monitorizare a comunicațiilor, blocarea și ștergerea grupurilor, și o listă de cuvinte interzise. Toate comunicările vor fi cenzurate, ca şi mersul pe stradă. Ceva ce înainte ne imaginam science fiction, acum trăim și vom trăi ca realitate zilnică. Astfel pot fi puse în genunchi toate ţările europene în doar 14 zile.

China este în drum spre puterea globală, în timp ce S.U.A. se retrage.

Lumea se schimbă dramatic. Schimbările au existat şi înainte de criza coronavirus, dar pandemia a accelerat radical acest proces. Covid-19 acționează ca un șoc global si strategic care are un impact masiv asupra securității și prosperității Europei. Și mă preocupă cât de mult rămânem în urma cu aceste schimbări. Am crezut prea mult timp că ceilalți ne vor lăsa în pace, pe europeni, și că putem discuta nestingheriți cu privire la starea U.E., la euro sau la Brexit, dar în realitate trăim într-o lume schimbată. Dacă criza coronavirus a arătat ceva clar, acest „ceva” este că China este în drum spre puterea globală, în timp ce S.U.A. se retrage. Lumea previzibilă a Occidentului așa cum o cunoaștem din perioada Războiului Rece aparține trecutului. Mulți piloni care garantează securitatea și prosperitatea noastră se vor rupe. Și ar putea exista o mare luptă între China și Statele Unite.

ici focoasele nucleare nu mai sunt necesare, mult mai periculoasă este combinația de rachete de precizie, cyberattacks și social-media.

Pentru a justifica blocarea internetului vor avea nevoie de o scuză foarte puternică ca cea de acum cu Covid-19 și carantinarea. Probabil, se vor referi la o problemă globală de energie electrică datorată atacului unui virus informatic mai avansat decât Stuxnet[3] sau Sauron[4], sau Fepmis[5], sau, mai probabil, încă un război electromagnetic care să doboare toate rețelele 4 și 5G. Cauza nu trebuie să provină neapărat din confruntarea blocurilor, ci din terorismul electronic electromagnetic […], poate printr-o mătura electronică de sateliți cu laser, cum ar fi „THORN” testat cu succes pentru prima dată în Taijin China și în arderea a mii de hectare de pădure din Spania, Portugalia și California.

Noua Ordine Mondială doreşte război cu orice preț.

Poșta, telegrafele și cabinele guvernamentale vor fi pline de cozi precum cele de rații și la bănci. Căderea rețelelor electronice și de telefonie va pune guvernul în mișcare pentru liniile publice sigure în Poștă și companiile de telefonie mobilă în camioane militare autonome și de la companii de telefonie în acest scop. Scrisorile din căsuța poștală ca în trecut vor fi din nou mijlocul de comunicare în timpul carantinei electronice. Sunt măsuri care, din moment ce toate țările lumii au deja o structură militară și de armament foarte completă, și fară îndoială cele ale Noii Ordini Mondiale își doresc război cu orice preț, din moment ce s-au organizat pentru războiul biologic și apoi război cibernetic sau război electronic, dat fiind că distrugerea cu arme moderne ar fi apocaliptică, iar guvernul din umbră nu poate să nu le genereze pentru interesele sale de putere și control.

Iată o lucrare care prezintă apărarea cibernetică la nivel tehnic prin evidențierea strategiilor și reprezentărilor, interacțiunilor actorilor, realizărilor și practicilor.
Prezentarea lucrării editată de Stéphane Taillat, Amaël Cattaruzza, Didier Danet, „La cyberdéfense. Politica spațiului digital ”, Paris, Armand Colin. Având în vedere noul program din prima specialitate Istorie-Geografie și Geopolitică, această prezentare permite să alimenteze tema 4 și axa sa 1 pentru extinderea rețelei de internet.

E cel mai rau dusman al cunoașterii nu este ignoranța, dar credința este, a declarat fizicianul Stephen Hawkins. Nu am putea spune mai bine despre cyberspațiu, care apare bine ca un spațiu de exprimare a puterii și forței, a tensiunii între diferite identități, dar care uneori se consideră neutru la nivel tehnic. Știm că există, dar rareori coborâm la un nivel adecvat de detalii pentru a înțelege ramificările sale.

Acesta este obiectul acestei lucrări colective, care se adresează apărării cibernetice la nivel tehnic prin evidențierea strategiilor și reprezentărilor, interacțiunilor actorilor, realizărilor și practicilor, în afara determinismului tehnologic. Este interesant de menționat în această privință că există mai multe definiții ale ciberspațiului, dintre care o serie ignoră dimensiunea umană și politică a acestuia. Mediu, câmp, mediu sau mediu, fiecare actor își produce propria definiție a acestui câmp. Cyberspace nu poate fi considerat „un bloc omogen și uniform, ci mai degrabă ar trebui privit ca o multitudine de spații cibernetice: fiecare actor, fiecare utilizator își construiește„ spațiul ”în funcție de utilizarea sa, de reprezentările sale, de interesele sale »(P.8).

Am asistat progresiv la o securizare a cibrespațiului, adică luarea în considerare a unei dimensiuni de securitate căreia i-am acordat o importanță mai mică în discursurile și practicile din trecut. Apărarea cibernetică înseamnă o anumită concepție a acțiunii în rețelele digitale și prin activitățile pe care le susțin (p.11) sau „toate activitățile desfășurate pentru a interveni militar sau nu în cyberspațiu pentru a garanta eficacitatea acțiunii forțelor armate, îndeplinirea misiunilor atribuite și buna funcționare a Ministerului ”(p.45). Acest câmp se confruntă cu o potențare din ce în ce mai mare, chiar dacă discursul și reprezentările sale tehnoscientifice rămân legate de alte câmpuri de conflict. Pentru a aborda ciber apărarea cât mai larg posibil,

Cyberspace este un spațiu geopolitic

La prima vedere, dematerializarea generată de digital contravine ideii noastre clasice de geopolitică, definită clasic ca o rivalitate a puterilor pe un anumit teritoriu (Yves Lacoste): dacă internetul este peste tot și că infrastructurile sunt artefacte tehnice, n ' asta nu pune întrebarea greșită? S-ar putea cu siguranță să obiectăm, așa cum face și Guillaume Pitron, că lumea digitală emergentă este un consumator ridicat de energie și, prin urmare, participă pe deplin la jocurile economice dincolo de ceea ce există online.  [ 1 ]

Geografii și geopoliticienii au abordat ciberspațiul din mai multe unghiuri, cu un corpus bogat de mai multe abordări: geografie digitală, geografii produse de digital și geografii produse prin digital. Între geografie și digital, indivizii, statele și guvernanța globală sunt baremele relevante. Cyberspace poate fi, de asemenea , împărțit în diferite straturi, cum ar fi geologii: stratul hardware (dispozitivele de acces și infrastructurile necesare), stratul software (software și protocoale care permit circulația unor cantități mari de date) și în final stratul semantic - sau cognitiv (conținut informațional) ). Aceste straturi diferite sunt supuse unor relații de putere specifice, atât de mult încât se poate spune că apărarea cibernetică nu este lipsită de factori spațiali particulari.

Aceste relații de putere se manifestă în special în timpul crizelor, opunându-se în reprezentările actuale ale Statelor Unite și ale Europenilor împotriva rușilor și a chinezilor. Ele marchează ultimii ani pe glob: atacul cibernetic din 2007 în Estonia, atacurile împotriva Georgiei în 2008, virusul Stuxnet împotriva Iranului (2010), dezvăluirile lui Edward Snowden în vara lui 2013, alegerile prezidențiale Americană în 2016 și franceză în 2017 ... Problema deciziei constrânse rămâne esențială în acest domeniu, așa cum este ilustrat de paralela cu criza cubaneză. Lipsa unui regim comun pentru reglementarea acestor probleme, puterea relativă a actorilor nestatali și stimulentul pentru acțiuni ofensive. În afară de crize, non-neutralitatea fluxurilor de coduri sau date apare și cu o forță evidentă, la fel ca importanța factorului uman - prejudecățile cognitive fac parte integral din elementele care trebuie luate în considerare în analiză. 

Scena cu genunchiul proptit pe grumazul lui George Floyd pare deja un detaliu micșorat până la indistincție în fundalul carnavalului anarhic care s-a dezlănțuit în SUA și-a cărui spumă de lapte s-a revărsat un pic și-n Europa (deși e o banalitate la ordinea zilei să vezi în Atena caroserii carbonizate, acolo unde dacă până la majorat n-ai aruncat și tu o mașină în aer, ești un fel de Benny Hill).

Indubitabil, s-a ieșit din izolarea Covid-19 cu poftă de viață și piromanie. Una dintre probleme este, însă, că romantismul revoluționar are o defecțiune din fabricație: dă bine doar în imprimeurile de pe tricouri. Când îl conectezi la realitate, cel mai adesea nu stimulezi drepturile omului, ci pagube materiale. Dar, hei, așa-i când omul vrea un strop de adrenalină ca la 1917.

Din câte se observă, mânia populară cu patalama ANTIFA se dovedește a practica tocmai sportul preferat al dușmanului fascisto-capitalist: shopping-ul. Păi, să te tot înhami într-un puhoi de Comuna din Paris dacă finalitatea va fi un Black Friday al șterpelitului din magazine.

În timp ce, într-o voioasă paradă de snobism leninist, upper middle class-ul și hipsterii din Williamsburg agită cartoane #Blacklivesmatter și mână cu biciul discriminării pozitive „albitatea” spre eșafod, în timp ce feministe musculoase defechează pe mașini de poliție răsturnate, „exploatații” celebrați sar prin vitrinele magazinelor ca-n westernuri, cărând munți de adidași Nike. Căci s-au dus vremurile Panterelor Negre, niciun cocktail Molotov nu se compară până la urmă cu lejeritatea burghezească a unor ghetuțe ca ale lui Lil Wayne și Snoop Dogg.

Culmea este că printre magazinele devastate se numără și brand-uri care nu doar că au jurat „credință” celor de la ANTIFA și s-au raliat BLM, dar au și investit masiv ani de-a rândul în linii vestimentare dedicate culturii afro-americanilor.

Progresiștii cer ca protestele să nu fie etichetate clasist, dar subiecții protestelor tocmai asta fac: atacând raioanele „high end”, o pun de-un party de școală veche, sovietică, al luptei de clasă.

Cam ăsta-i tâlcul care se vede până la mine. Și se mai văd și niște statistici. Potrivit datelor Bureau of Justice Statistics din SUA pe 2018, la capitolul infracțiunilor interrasiale violente, găsim 547.948 de incidente comise de negri asupra albilor față de 59.778 incidente comise de albi asupra negrilor. Putem pune în balanță și alte cifre, din 2015, când America era luminată de feeria epocii Obama: negri uciși de negri – 75% vs. negri uciși de albi – 2% vs. albi uciși de negri – 81%.

A nu se înțelege din asta că nu există atitudini rasiste în rândul forțelor de ordine ori că legea nu este modelată pentru a-i proteja în cazuri gen George Floyd. A nu se înțelege din asta că moartea lui George Floyd nu este un act abominabil. Dar dacă nu suntem ipocriți și nu tratăm natura umană ca pe-un dispozitiv ideologic, vom admite și că, totuși, este dificil să nu te contaminezi de rasism având de-a face cu un asemenea fond de infracționalitate. Mai mult, unul într-o societate inundată de arme. Nu ca-n România, unde cel mai adesea gradul de stres al poliției este testat pe segmente izolate – în descinderi „standard” la clanuri interlope înarmate minimal sau în reglări de conturi între rromi înarmați cu topoare. Să nu comparăm o misiune de patrulare în Bronx cu una dintr-un cartier craiovean.

În ultimul an, statele din Europa Centrală și de Est au sărbătorit 100 de ani de la crearea sau recrearea țărilor lor.

Unii vor continua să facă acest lucru până în 2019 și 2020, deoarece marchează 100 de ani de la redresarea hărților și statutul de stat național a fost acordat grupurilor care făceau parte din imperii vaste și diverse.

Pe fondul festivităților și fanfarei, să nu uităm să includem opinii și voci minoritare în dialog. Un centenar este un moment important pentru aceste state, fără îndoială. De asemenea, este important pentru cetățeni - inclusiv pentru cetățeni minoritari, mulți dintre ei amintindu-și evenimentele din 1918 până în 1920 dintr-o perspectivă diferită. Ceea ce tind să-și amintească în acei ani sunt nemulțumirile, pierderile statutului, migrația forțată și patria schimbată.

Amintiri diferite

În timpul activității mele de teren în regiune, vorbind cu grupuri minoritare și majoritare, am aflat că membrii minorităților tind să aibă interpretări diferite și amintiri contrastante ale evenimentelor din 1918-20, multe dintre ele dureroase. Deci nu au fost probabil să participe la sărbătorile centenarului. Mai des, ele sărbătoreau ocazii cu importanță națională și culturală pentru grupul lor special.

În Europa există astăzi aproximativ 400 de comunități minoritare, care cuprind peste 100 de milioane de oameni . „Minoritate” se referă la grupuri care sunt distincte în ceea ce privește etnia, cultura și limba de grupul care domină numeric în stat. De asemenea, aceștia se află într-o poziție dominantă din punct de vedere politic în interiorul statului .

Unele dintre aceste grupuri au devenit minorități prin deplasare și migrație forțată pe fondul tulburărilor războiului. Unii au devenit minorități prin redistribuirea arbitrară a liniilor de pe hărți, ceea ce înseamnă că s-au trezit brusc trăind într-o altă țară ca „diaspora accidentală” . Cu alte cuvinte, minoritățile pot apărea atunci când oamenii se deplasează peste granițe sau când frontierele sunt redistribuite în jurul oamenilor.

Modificări la graniță: modul în care Europa a trecut de la imperii la statele națiuni după primul război mondial de Business Insider.

Primul Război Mondial a adus prăbușirea marilor imperii multi-etnice și formarea mai multor state-națiuni în urma lor .

Recunoașterea acestor noi state s-a bazat pe celebra sau, probabil, infamă, idee de autodeterminare, promovată la Conferința de pace de la Paris și în tratatele de după război. Recunoașterea sa bazat, de asemenea, pe principiul naționalității, care susținea și justifica noțiunea de state create din și pentru anumite națiuni . Logica era: un grup etno-cultural pentru fiecare țară, o națiune pentru fiecare stat. În realitate, niciuna dintre aceste stări nu a fost complet omogenă.

Sarbatori declarate

Pentru Estonia , Letonia,  Lituania , Polonia și România , evenimentele din anii 1918-20 semnifică recunoașterea statalității. Prin urmare, anii 2018-2020, marchează centenarul acestei ocazii impunătoare. Guvernele acestor țări au pus foarte mult timp și resurse în sărbători.

Există nenumărate evenimente  și programări speciale, cum ar fi excursii de mers pe jos „100 de ani”, discursuri, concerte, afișe de pavilion și artificii, expoziții muzeale, paradele patriotice, marșuri de tineret, tributuri militare și focuri.

Un bărbat se agață de un copac care încearcă să arunce o privire asupra paradei militare din București, România, în decembrie 2018, deoarece mii de oameni s-au dovedit a sărbători 100 de ani de când România a devenit un stat modern. (AP Foto / Vadim Ghirda)

Culorile naționale ale fiecărui stat sunt vizibile în piețele și străzile publice, iar noaptea aprind clădiri și repere istorice . Se cântă imnuri naționale și se recită poezia și literatura națională, pe măsură ce se observă fiecare națiune de stat.

Papa a vizitat cele trei state baltice în septembrie 2018, într-un gest văzut pentru a-și recunoaște lupta pentru independență . Au existat chiar și hashtag-uri pe Twitter , playlist- uri de 100 de ani pe Spotify și restaurante care servesc oferte speciale pentru mâncare centenară. Este spectacolul unei sărbători naționale, dar amplificat de mai multe ori.

Într-o expoziție creativă din afara unei școli din Vilnius, mai multe țări își exprim felicitările și felicitările către Lituania cu ocazia aniversării a 100 de ani de stat. Atkurtai Lietuvai înseamnă Lituania restaurată. Autor furnizat

Ca cetățean, sunt turmentat. Ca om sănătos, sunt bolnav. Ca individ liber, sunt prizonier.

Și, peste toate, ca jurist, sunt bezmetic. Asta pentru că dreptul și-a ieșit din matcă și se întoarce bumerang asupra propriilor principii fondatoare precum pororoca Amazonului. Într-un jalnic efort de relegitimare, el se zbate în ultima vreme să normeze și să rânduiască totul, absolut totul: și spălarea mâinilor și culoarea icoanelor, și respirația plămânilor și mântuirea sufletelor, și nemurirea viilor și numărul morților.

În elanuri ascendente și revărsări orizontale, dreptul contemporan, virusat și el de isteria covidului, își trăiește o majoră criză de epilepsie: legi de alertă care se suprapun peste ordonanțe de urgență și se calcă pe bombeu reciproc, proceduri concepute în miez de noapte așteptându-și nașterea după juma' de ceas de gestație, ordine administrative care-s instrucțiuni în zilele cu soț și recomandări în cele impare, norme de trimitere la reguli inexistente și referințe la ziceri intraductibile în limba vorbită de oameni, revocări de abrogări și abrogări de revocări, cacofonie de babilonie și babilonie de cacofonie.

Toate servite ca Drept, Drept întru restrângerea ori anihilarea drepturilor oamenilor și decretarea principiului că libertățile dăunează grav sănătății. Deșeuri normative toxice și pestilențiale care put a neconstituționalitate ori a ilegalitate, după caz, și care fac din dreptul marțial al covidului-19(84) un set de instrucțiuni scrise mărunt pe cutia cu somnifere și pe eticheta verde de Paris.

Dar nu despre tentativele de suicid ale emo-dreptului țin să vociferez. Ci despre pornirile lui maniacale de amestec în treburile interne ale altor „jurisdicții" (1) și de control absolut asupra derizoriului (2).

1. Ca sistem de norme și reglementări, dreptul făcut de oameni prin legiuitorii lor e menit să adecveze raporturile sociale cu etica timpului și funcționarea cvartetului persoană fizică-persoană juridică- comunitate-stat în acord cu principiile echității, egalității și binelui public. Cam ăsta-i teritoriul pe care funcționează și nu-și poate aroga competențe dincolo de granițele „telurice" ale misiunii lui. Mai pe scurt, dreptul nu-și poate asuma arogant misiunea exorbitantă de a interveni în spațiile ori relațiile care nu-s ale oamenilor, entităților și instituțiilor de ei create. El n-are ce căuta nici în regatul științelor exacte și nici în Împărăția Cerurilor.

Întâi, el nu poate intra în domeniul fizicii să rescrie legea gravitației, n-are cum să decreteze că molecula apei are trei atomi de hidrogen în loc de doi și nici cum să normeze contactul miraculos al spermatozoidului cu ovulul. (Ficțiunea că un copil conceput e considerat născut când e vorba de drepturile lui înseamnă - dincolo de minunăția etică a prezumției - una dintre acele formidabile recunoașteri ale separării domeniului dreptului de „jurisdicția" biologiei.) Pe urmă, deși se vrea „matematică", dreptul primește această recunoaștere doar cu titlu metaforic și doar când respectă în mod autentic rigorile logicii și cartezianismului. Altminteri, dreptul nu poate legifera mâine că 2+2=5 decât dacă am accepta că suntem - suntem, cumva, evrika!, asta-i confirmarea?...- în lumea distopică a lui Orwell unde acest „adevăr" decretat de Big Brother era asumat și aplaudat de supușii lui.