Publicat: 1 Februarie, 2016 - 13:58

În fine, după multă vreme, problema unificării României cu Republica Moldova se discută pe față la nivel de masă. Asta nu pentru că a dorit-o cineva sau cineva ne-a infiltrat-o pe agenda mediatică. Dezbaterea a fost impusă de evenimente. Respectiv de prăbușirea statului moldav.

Tema a fost abordată și până acum dar fie în cercuri închise fie doar la nivelul unui segment relativ mic al populației.

În primele două mandate ale Președintelui Iliescu, în ciuda unor gesturi romantice precum cel al celebrului „pod de flori” de pe Prut, chestiunea a rămas în afara agendei politice principale, încărcată de preocuparea pentru păstrarea integrității teritoriale a României postbelice și dejucarea planurilor (reale sau bănuite) vizând dezmembrarea acesteia. Cei mai mulți dintre liderii români ai începutului de deceniu 1990 se gândeau că fuga simultană după doi iepuri – păstrarea a ceea ce aveam și recuperarea a ceea ce pierdusem – se poate solda cu ratarea ambilor.

Pe timpul Președintelui Emil Constantinescu, când România făcea eforturi imense pentru intrarea în NATO și UE, poziția oficială a României a fost că „românii din dreapta și din stânga Prutului vor fi iarăși împreună în cadrul aceluiași stat care se va numi Uniunea Europeană”. Poziția a fost menținută și pe durata celui de al treilea mandat al Președintelui Iliescu. Astfel se răspundea avertismentelor occidentale potrivit cărora proiectul „reunificării” ar fi fost incompatibil cu cel al integrării europene și euro-atlantice a României. În acest context aducerea în discuție a subiectului respectiv de către reprezentanții Rusiei era privită ca o provocare căreia fie nu i se răspundea fie era respinsă. (Eu convenisem cu omologul rus, Evgheni Primakov, să o punem pe o agendă cu probleme sensibile rezolvabile pe termen lung, paralelă celei curente. Nu am mai apucat să discutăm acele probleme.)

În fine, Președintele Traian Băsescu, cu legitimația de membru NATO și UE în buzunar, a făcut din reunificare una dintre prioritățile sale. A și declarat-o spunând că aceasta ar trebui să fie noul proiect de țară al României. Fie el o idee bună sau rea, proiectul nu s-a închegat într-o strategie coerentă și nu a fost servit cum se cuvine din cauza lipsei de pricepere a inițiatorului său. Ca să nu mai vorbim că dezbinarea înăuntru și unirea în afară nu sunt două politici care să poată fi asociate.

În spatele discursului de fațadă, în anii 1990 (la debutul cărora URSS încă mai exista și nu se putea vorbi deja de o Moldovă independentă) temeliile unei posibile unificări au fost puse pe terenul educației, al mass media și al convergenței administrative. (Mulți români moldoveni au primit burse de studiu în România, un accent special punându-se pe pregătirea viitorilor lucrători în administrația de stat dar și în instituții nestatale de interes public.) În a doua parte a acestui deceniu și la începutul anilor 2000, s-au croit planuri vizând integrarea economică a celor două state, domeniile prioritare fiind infrastructura de comunicații (căi ferate și telefonie) sau cea energetică. (Implicarea Republicii Moldova ca acționar pe credit românesc la ridicarea unuia dintre gurpurile centralei nucleare de la Cernavodă, este un exemplu). Dacă din primul set de proiecte s-a făcut prea puțin, din cel de al doilea nu s-a făcut aproape nimic. Nu s-au promovat nici măcar politici pentru stimularea și sprijinirea investițiilor private românești în Moldova; în timp ce investițiile rusești se intensificau. Aceasta pentru ca, în a treia fază, după 2004, totul să se rezume la discursul și simbolistica politico-diplomatică; adică, practic la zero. De aici se pleacă acum. De la două state românești aproape de loc integrate. Două state separate de … aceeași limbă.

Dezbaterile ultimelor zile au cel puțin meritul de a pune problema în termeni clari și a împinge spre abordări argumentate. Ele au scos la iveală o contradicție ghicită dar nu chiar formal afirmată în societatea românească: aceea dintre unioniștii entuziaști și antiunioniștii fanatici. Cei dintâi au atât mintea cât și inima calde. Ei văd în unire un act determinant pentru măreția viitoare a destinului național românesc. Cei din urmă le au pe amândouă reci. Pentru ei importante sunt cheltuielile și disconfortul aduse de „unirea a două nevoi”, asociat cu complicațiile aferente administrării unei mari și problematici minorități rusofone, aduse de valul unirii. Este nevoie însă de lideri cu mintea rece și inima caldă.

Dilema este înșelătoare; iar asta pentru că este analizată prea târziu. Acum nu prea mai contează inițiativele românești. România va fi obligată să reacționeze față de ceea ce se petrece în afara controlului ei.

Să începem cu Republica Moldova însăși. În privința acesteia, ca de obicei, Occidentul a greșit atunci când i-a împărțit pe liderii moldavi în pro-europeni și pro-ruși. Greșeala este omenească; perseverarea în greșeală este diabolică. În realitate, elita post-sovietică a Republicii Moldova este formată din clanuri oligarhice corupte cu interese în UE și clanuri oligarhice corupte cu interese în Federația rusă. Nici unul dintre acestea nu este interesat în binele Moldovei; oricum un bine greu de definit în lipsa unei identități culturale și geo-politice clare a acestui spațiu. Pentru toți Moldova este doar un vehicul folositor spre a-i transporta la ținta dorită de fiecare grup de interese.

Deși de multă vreme acest lucru era clar sau ar fi trebuit să fie clar, nimeni în UE – inclusiv în România – nu a spus adevărul. S-a ajuns până acolo încât, pe fondul eșecului politicii de vecinătate estică a UE, Republica Moldova să fie prezentată ca fiind campionul integrării europene printre membrii Parteneriatului estic. Birocrația bruxelleză avea nevoie de un exemplu de elev recuperat și l-a găsit la Chișinău; după cum avea nevoie de codașul clasei, pe care l-a plasat la București. Rusia a folosit subtil dogma occidentală a luptei împotriva corupției spre a spulbera aparențele grijuliu întreținute cu privire la situația Moldovei transprutene și a arăta lumii că „regele moldav este gol”.

Pentru cetățenii moldoveni – ca și pentru cei români – corupția este sursa nedreptății sociale. Exacerbarea acestei nedreptăți a fost posibilă – cred ei, după ce „industria anticorupției” le-a spălat creierele – din cauza libertății. A libertății interne, numită democratică, și a celei externe, numită națională. Prin urmare, reabilitarea dreptății sociale, care a devenit prioritară, justifică abandonarea libertății. Pe plan intern, asta înseamnă dictatură; pe plan extern, dominație străină, adică renunțarea la suveranitate.

Orice alegeri libere vor conduce spre acest rezultat. Occidentul euro-atlantic (și în primul rând România) nu îl dorește întrucât asta ar însemna aducera Rusiei la granițele sale. Nici Rusia nu îl dorește pentru că aceasta ar avea drept consecință preluarea răspunderii pentru administrarea viesparului moldav, ceea ce îi aduce numai dureri de cap.

Moldova, observa geopolitologul american George Friedman, în epoca modernă a aparținut totdeauna cuiva. O vreme a aparținut României, o alta URSS. URSS a dispărut; România mai există. Eșecul statului moldav autodeterminat în 1991, demonstrează neviabilitatea lui. În aceste condiții pentru moldoveni – deopotrivă românofili sau rusofili, românofobi sau rusofobi, unioniști sau antiunioniști – unirea cu România apare a fi unica soluție de salvare. Nimeni altcineva nu poate fi obligat să îi ia în grijă pentru a le rezolva problemele existențiale. Cu fiecare zi care trece această percepție va deveni tot mai apăsătoare. După cum inspirat spunea domnul Dan Dungaciu, „România este tot ce îi mai rămâne Moldovei după ce i s-a luat totul.” Or, acum i s-a luat sau a pierdut totul.

În același timp, avansul Rusiei către Marea Neagră atât prin anexarea de jure a Crimeii cât și prin anexarea de facto a Abhaziei, cumulat cu adâncirea haosului în Ucraiana și cronicizarea crizei hinterlandului transnistrean al Odesei, impune Occidentului „anexarea” compensatorie a Moldovei, ca parte a unei noi arhitecturi de securitate esteuropene. Către asta împing și mișcările anticoloniale din statele Grupului de la Vișegrad. Pentru Occident (în special SUA) este urgentă consolidarea unui spațiu la est de est, respectiv inventarea unui alt Vișegrad la est de Vișegrad. Aceasta nu poate fi decât o uniune româno-moldavă. Occidentul nu își poate apropria Republica Moldova decât prin România; cel mai probabil, aruncând din nacelă în acest scop balastul transnistrean.

O Moldovă „staliniană” – adică una care ar include și Transnistria – ar fi greu de cedat de către Rusia și imposibil de digerat de România. În discuție rămâne deci Moldova „ștefaniană” sau ceea ce a mai rămas din ea. La o primă strigare Bugeacul ar rămâne în afara acestui aranjament dar tocmai el prezintă o importnață strategică esențială pentru Europa întrucât apără gurile Dunării. De aceea, un schimb teritorial al Transnistriei cu sudul Basarabiei istorice va face obiectul unei tranzacții geo-strategice ruso-euro-atlantice sau ruso-americane. Războiul propriu-zis este exclus întrucât nici un american sau vest-european nu este gata să moară pentru Ucraina iar, pe de altă parte, Rusia este mult mai utilă ca partener în lupta cu islamul politic sau ca putere de echilibrare a altor actori regionali și globali, decât ca inamic „legitim”.

Cum va reacționa Bucureștiul atunci când o mișcare unionistă la Chișinău, de astă dată susținută și propulsată în tandem de Rusia și de SUA (cu sau fără contribuția UE), va cere explicit unirea? Cine va putea spune „nu” la București? Iar de se va spune „da”, cine va ști și va putea gestiona consecințele acestei decizii? Nu mai puțin forma în care va avea loc o asemenea unire va fi un subiect extrem de delicat. Dacă se va opta pentru un stat unitar, costul economic și cel legat de integrarea minorităților naționale vor fi gigantice spre insuportabil. Dacă se va opta pentru o formulă federală, aceasta va pune în discuție așezarea constituțională a întregii Românii. Fi-va oare formula confederală, cel puțin pentru o perioadă de tranziție, o soluție teoretic optimă și în același timp fezabilă? Iată ceea ce trebuie să discutăm la București. Nu dacă ci cum.

Geaba îi ceartă politicienii români pe cei moldavi și le cer să facă reforme înainte de a primi ajutor. Clasa politică moldavă nu este capabilă și în poziția de a face reforme iar în lipsa ajutorului extern Moldova se va prăbuși cu totul în brațele românești ale unui Occident deopotrivă impotent și egoist. Singura reformă pe care liderii de la Chișinău sunt capabili să o facă și care poate da un minim de rezultate este unirea cu România. Pe aceasta o vor face dacă li se va plăti „comisionul” adecvat.

Iată termenii discuției și miza analizei. Bucureștiul trebuie să treacă imediat la negocierea condițiilor politice și financiare ale eventualei uniri, cu guvernele de la Moscova, Washington, Berlin, Paris, Roma și Londra. Trebuie să o facă, așa cum am mai spus, cu mintea rece și inima caldă. Precum și cu smerenia impusă de o turnură mai mult sau mai puțin așteptată a istoriei, care îi deschide perspectiva revenirii în familia jucătorilor strategici, precum și pe aceea a unui destin național readus sub semnul măreției.

Format: