3 decembrie 2021

Scenarii aproape militare

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Deşi nu a fost încă nominalizat de preşedinte a doua oară pentru postul de prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă conduce pentru PNL negocierile cu PSD şi UDMR. Şi, deşi PNL poate renunţa în zilele următoare la negocierile cu PSD, întorcându-se la USR, posibila instalare a generalului Ciucă la Palatul Victoria merită analizată pe larg. Pentru că această instalare are toate şansele să reuşească într-un fel sau altul până la urmă. Dacă SUA o cer, Iohannis şi factorul intern nu se mai pot opune.

Odată cu instalarea probabilă la Palatul Victoria a generalului cu patru stele Nicolae Ciucă, fost şef al Statului Major al Apărării, membru PNL doar din 2020, inconsistenta, corupta, detestata democraţie românească, ea însăşi sub acoperire de la început şi până, posibil, săptămâna viitoare (vechea şi noua Securitate), pare să-şi dea obştescul sfârşit. Nimeni nu protestează. Nimeni nu pare să regrete dispariţia aşa-zisei democraţii româneşti în care, de altfel, prea puţini mai credeau. Doar cei plătiţi pentru asta. Nicolae Ciucă pare să fie perfect convenabil pentru toate marionetele din partide. Toţi politicienii sunt doar cu ochiul la slănină, la ciolanul european PNRR. Democratic. Iar armata e mai tare decât Securitatea, cum s-a văzut şi în 1990. Cu atât mai mult cu cât armata de azi e în parteneriat cu SUA şi e integrată în NATO.

Destui naivi patetici au cerut în gura mare o dictatură militară, „pentru că altfel nu se mai poate”. Iată, există bune şanse să aibă dictatura lor militară, dar ceilalţi, majoritatea, care încă mai sperau la renaşterea, dezvoltarea civilă a României, ce vină au ? Partitocraţia, total inconştientă, se apropie de un binemeritat sfârşit. „Statul profund”, mai ales Securitatea şi birocraţia imuabilă, pierde puterea în România ? Aşa se pare. Ultimul luptător pentru democraţia Securităţii pare să fie multhulitul Florin Cîţu. Prin nesfârşite fente şi încurcături. Ştie el lucruri pe care nu le poate spune ? Oricum, noi tot nu am aflat cine i-a plătit studiile prelungite în SUA, sponsori care pot să fie aceiaşi cu cei care l-au făcut senator, ministru de Finanţe şi prim-ministru. Dar acesta e nivelul presei de investigaţie de la noi.

Deşi nu se vorbeşte decât în glume groase („Ciucă al nostru !”, „Nick, Nick Ciucă”), toată lumea pare să fie la curent şi să accepte că Nicolae Ciucă nu ar putea ajunge prim-ministru fără situaţia de pre-război din Ucraina şi de la Marea Neagră, fără conflictul americano-rus de la frontierele noastre. Foarte probabil, fără SUA şi NATO, Nicolae Ciucă nu ar fi ajuns nici şef al Statului Major al Apărării şi nici ministru al Apărării.

Istoria e marea sursă de învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor. Într-un articol anterior, am încercat să amintesc că în ultima sută de ani, deci inclusiv în comunism, singurele momente în care generalii au devenit prim-miniştri în România s-au situat în preajma celor două războaie mondiale. Astfel, după primul război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Alexandru Averescu (1918, 1920-1921 şi 1926-1927), Constantin Coandă (1918) şi Arthur Văitoianu (1919). După cel de-al doilea război mondial i-am avut prim-miniştri pe generalii Constantin Sănătescu (1944) şi Nicolae Rădescu (1944-1945). Înainte de intrarea României în război i-am avut prim-miniştri pe generalul Gheorghe Argeşanu (în 1939, doar pentru şapte zile, asasinat ulterior de legionari în 1940 la Jilava) şi pe mareşalul Ion Antonescu, care a decis, sub presiune germană, participarea la războiul cu Rusia.

Cum posibila comparaţie a lui Nicolae Ciucă cu mareşalul Ion Antonescu, posibilă doar în cazul unui război cu Rusia, a deranjat câţiva dintre mulţii admiratori ai mareşalului, ne gândim să propunem o altă comparaţie, ce e drept, mult mai hazardată. Poate deveni generalul Nicolae Ciucă un Augusto Pinochet la Marea Neagră ? Cei care nu cunosc istoria lui Pinochet se pot duce pe Wikipedia (pagina oficială), unde au, dintr-o ochire, informaţiile de bază. Augusto Pinochet a fost şi el un protejat al SUA.

„Dictatura lui Augusto Pinochet este marcată de multiple violări ale drepturilor omului (peste 3 200 de morţi, 38 000 de torturaţi, zeci de mii de disidenţi arestaţi, un milion de chilieni s-au exilat, dintre care 40 000 au fost exilaţi politic) […]. Partizanii chilieni ai lui Pinochet consideră, dimpotrivă, că el a salvat ţara, împiedicând-o să adopte comunismul” (Wikipedia). Augusto Pinochet, comandant-şef al armatei chiliene, şi generalii săi au fost sprijiniţi de SUA, de Richard Nixon, de Henry Kissinger, de Nelson Rockefeller, de CIA (directori Richard Helms şi William Colby). Nicolae Ciucă ar ajunge la putere după o criză politică artificială prelungită. Pinochet a ajuns la putere în urma unei lovituri de stat dată împotriva preşedintelui socialist, ales democratic, Salvador Allende şi a rămas la putere 17 ani. Chile a devenit un „partener strategic” al SUA în care s-au aplicat teoriile ultraliberale ale lui Milton Friedman şi ale Şcolii de la Chicago (vezi pagina oficială Augusto Pinochet).

Prima nominalizare pentru postul de prim-ministru a lui Nicolae Ciucă a fost legată de vizita la Bucureşti a lui Austin J. Lloyd, şeful Pentagonului, după ce acesta vizitase Georgia şi Ucraina, cărora le-a promis o posibilă integrare în NATO. Anterior, Nicolae Ciucă s-a mai antrenat ca prim-ministru interimar. Situaţia de la estul României şi de la Marea Neagră s-a înrăutăţit sensibil în ultima lună. S-a mai adăugat şi conflictul la graniţa dintre Belarus, Polonia şi ţările baltice. Va deveni prim-ministrul Nicolae Ciucă comandantul garnizoanei România ca proxy în disputa dintre SUA şi Rusia ?

Ucraina, burduşită cu armament occidental, cu o conducere discutabilă, impusă a actorului-preşedinte şi cu trupe ucronazi foarte active în estul ţării, se apropie de o catastrofă economică. Nu e deloc clar cum va trece iarna. Falimentul ţării îi poate împinge pe conducătorii ei la hotărâri periculoase. Cu atât mai mult cu cât se ştiu susţinuţi chiar de NATO, prin România şi Polonia. Un prim-ministru general la Bucureşti, fost şef al Marelui Stat Major şi fost ministru al Apărării, e un semn foarte îngrijorător.

Oricând, viitorul posibil prim-ministru, generalul Nicolae Ciucă, posibil mareşal, va putea fi reactivat şi îşi va recupera uniforma militară cu vipuşcă roşie. Iar actualul preşedinte, Klaus Iohannis, devenit complet inutil, va putea fi înlocuit cu, de exemplu, regina Margareta, care e încă destul de tânără. Civilii din guvern pot fi înlocuiţi cu militari un-doi. Partidele actuale pot fi puse între paranteze pentru vreo 10-15 ani. Cum s-a întâmplat şi în Chile. Le va plânge cineva ?

Ideea unui prim-ministru prin rotaţie e de un comic prodigios. Cum se va pune în aplicare ? Va mai fi valabilă şi peste câteva luni această şmecherie ? Evident că nu. Mai e şi preşedintele în joc, pe lângă partidele compuse în întregime din nişte Pinocchio care ar trebui să meargă în această „combinazione”. Dar toate partidele ştiu că doar ce-i în mână nu-i minciună. În politică, promisiunile nu-i angajează decât pe cei care cred în ele (Charles Pasqua dixit). Deocamdată, singura speranţă la vreo „democraţie” în dauna unei „dictaturi militare” stă în marele social-democrat Marcel Ciolacu, care şi el s-ar vrea prim-ministru. Dar PNL îi poate lăsa pe cei din PSD cu buza umflată, întorcându-se la dragostea dintâi, USR. Cel care desemnează prim-ministrul e încă preşedintele.

Chiar dacă aliatul şi protectorul nostru SUA are nevoie de un război foarte vizibil, fie şi prin proxies, prin intermediari, din motive interne şi de menţinere a hegemoniei mondiale, România nu se mai poate angaja într-un război împotriva Rusiei. Vecinătatea apropiată şi istoria ne-o interzic categoric. Ucraina, Polonia, ţările baltice, sub bagheta SUA, par, în schimb, mult mai decise să „elibereze” Ucraina de est, Donbas-ul, şi Crimeea şi să-şi astâmpere dorul de răzbunare împotriva Rusiei. Pentru România e exclusă o asemenea opţiune. Noi am pierdut un mare război cu Rusia (alături de Hitler), iar Ucraina are astăzi în componenţă teritorii româneşti. O butaforie de democraţie aşa cum am avut până acum, chiar cu un Marcel Ciolacu sau un Florin Cîţu prim-ministru, e, oricum, preferabilă unei dictaturi militare, care ne-ar băga într-un război.

 

Petru Romoşan