27 septembrie 2022

Sfînta Maria, mătușa mea

Distribuie pe rețelele tale sociale:

În fiecare an, de ziua ei, aprind cîte o lumînare. A fost sora cea mai mică a mamei și cea care mi-a deschis ochii spre multe lucruri de neînțeles de pe lumea aceasta. Alături de ea m-am împrietenit cu pădurea, după ce am trăit cele mai cumplite spaime de sălbăticiuni, alături de ea am am făcut de noaptea la mistreți, cu ea am văzut prima dată lupul și tot ea mi-a spus că oamenii se sărută și se iubesc după ce am surprins-o cum își căuta gura cu un fecior din sat cu care, mai tîrziu, avea să se mărite și la care, pentru prima dată în viață, îndemnat de mama, i-am strigat cîteva urări.
Și tot de la ea am deprins cultul florilor din grădină.
-Hai să vedem de pene și de albine, zicea ea, și coboram în grădinuța din fața casei de la Curpeni, aflată sub pridvorul pe care se înșiruiau mușcatele și coșnițele de nuiele cu albine. De acolo se auzea valea și, cînd rupeam frunzele galbene de la subsiori, mai auzeam vești care scăpau din discuțiile celor aflați în mers pe drumul de la Bulbuc către Băcăinți. Susurul apei și măcănitul roților de căruță se amplificau ca într-o cutie de rezonanță. Cel mai frumos era cînd se strigau și vorbeau peste vale și cînd vocile se rostogoleau ca niște bile goale și muzicale împreună cu parfumul cireșilor, al nucilor și al nalbei înflorite diafan, plutind în aerul rece și mătăsos al dimineții.

Curățam florile de frunze uscate, le udam și ne întorceam întotdeauna cu cîte un buchet pe care îl puneam într-un borcan așezat pe masa din ” casa dinainte”, o odaie pregătită întotdeauna pentru oaspeți. Și care oaspeți nu veneau mai niciodată. În anii în care am stat la bunica și eram în grija Mariei n-a venit nimeni, deși încăperea era întotdeauna pregătită la marele fix, ca nu cumva să ne facem de rușine dacă ne caută cineva venit de departe.

Maria a fost pentru mine o soră mai mare, o prietenă și mai apoi ”mătușa noastră” care a luat inundațiile în piept și și-a mutat casa din zona inundabilă a Mureșului într-o margine mai ridicată a Șibotului. Maria Ceferista a fost vreme de cîteva decenii și frizerița comunei, dar și cantonierul de serviciu la o coșmelie de cărămidă ridicată pe marginea celei mai circulate linii de cale ferată din Transilvania. Cînd se auzea trenul, ieșea în fața cantonului, se îndrepa din umeri și scotea pieptul în față, într-o milităroasă poziție de drepți, cu un steguleț alb ridicat în dreptul umărului.
De cîteva ori cînd am căutat-o la cantonul ei și Maria mi-a zis:
-Dragul meu, noi suntem a doua armată a țării!

Era un semn de mîndrie că ea, frizerița satului și fata veselă de pe valea Cerului Băcăinți, salută rapidul de Viena și acceleratele de Cluj și de București.
Întorcea capul și întîmpina cu ochii ei mari de mură coaptă pe oricine o striga cu ”tu, Mărie!” și de cîte ori se auzea numele ei îmi era limpede că Maria poate răspunde de oriunde, din pod, din grajd, de peste vale, de la vie sau de prin vecini.

Maria, așa scundacă și oacheșă, era frumoasă și unică. Pe toată valea Cerului Băcăinți și a Curpenilor nu mai era alta și se mîndrea că este singura cu numele acesta, fără să știe că secolele Europei fuseseră pline de regine, prințese si împărătese care mai de care mai Maria, de la Maria de Mangop la Maria Alexandrovna a Rusiei, de la Maria Cristina de Austria la Maria Ana a Portugaliei și la Regina Maria a României.

Ea nu știa decît de Sfînta Maria și de Maria Magdalena pe care le considera diferite, dar se mîndrea cu amîndouă și se purta de parcă ar fi fost singura Maria de pe lume, cea care putea face din fiecare zi o sărbătoare și pentru lucrurile mărunte.

Maria și-a luat bărbat, și-a făcut casă, și-a purtat copiii și a ținut rostul casei bătrînești de pe coastă și cînd gospodăria cea veche și moara nu mai existau. Vedea de grădină, de fîn și de poame și se întorcea la Curpeni ca o condamnată la memorie.

Cînd s-a prăpădit, Maria era deja ”mătușa Maria” și cînd am atins-o de despărțire mi s-a părut că-i turnată din ceară fină și că curînd o voi revedea în picioare, cu spatele lipit de altarul bisericii din Șibot.