Publicat: 9 Decembrie, 2014 - 11:35
Cronologia comentată a Mileniului III - prefaţată de Grigore Arbore - a ajuns la volumul 6!

Iniţiată în urmă cu patru ani, această veritabilă retrospectivă a primului deceniu din mileniul III (2000 – 2010) realizată din comentariile publicate în presă, zi de zi, de către jurnalistul Octavian Andronic, a ajuns la cel de-al şaselea volum dedicat actualităţii anului 2005.

Intitulat „Soluţia imorală”, op-ul trece în revistă ce s-a întâmplat în acel an în care o guvernare social-democrată a fost înlocuită de una de centru-dreapta, care promitea mult, dar întârzia să aibă şi aşteptatele efecte.

Editat de Fundaţia AlegRO şi tipărit la Editura „Semne”, volumul poate fi comandat prin poştă la telefonul 0724 239 358 împreună cu celelalte cinci volume ale seriei.

Vă prezentăm în avanpremieră prefaţa scrisă de Grigore Arbore („Principiul arătării pisicii”) şi cuvântul-după al autorului:

"Principiul Arătării Pisicii

Cine a lucrat la un ziar cotidian ştie cât de greu este ca un singur comentator să semneze zilnic un  “editorial” sau un “cursiv”, plasat în prima pagină şi dedicat fie “înregistrării” critice a evenimentului cel mai “cald”  al zilei, fie diagnosticării efectelor pe care întâmplări, înfăptuiri, atitudini, comportări şi iniţiative de orice tip, le au asupra vieţii persoanelor fizice sau juridice şi colectivităţii. Editorialistul sau “cursivistul” responsabil informează opinia publică atât asupra faptelor ce excită ima-ginaţia  şi curiozitatea prin caracterul lor ieşit (uneori doar aparent) din comun, cât şi, mai ales, asupra acelora ce încadrate în contextul lor natural completează sau lămuresc “spectacolul lumii”, la care participăm cu toţii, ca actori voluntari sau involuntari. Și fiindcă nu există spectacol fără regizori, unii mai instruiţi şi mai rafinaţi, alţii mai tentaţi de improvizaţii şi scenografii de efect, alţii mai volubili cu actorii sau mai brutali atât cu aceştia cât şi cu maşiniştii, inginerii de sunet şi lumină, femeile de serviciu şi vânzătorii de bilete, comentatorul este obligat să se exprime asupra sensului acordat de regie piesei şi asupra efectelor sale asupra publicului. Din “spectacolul lumii”, care se desfăşoară în acte simultane, pe multiple meridiane şi într-o infinitate de locuri, fac parte momente înălţătoare, banalităţi ale cotidianului, acte caritabile şi abominabile, eroisme voluntare şi involuntare, generozităţi şi meschinării, abuzuri de tot felul şi comportări deviate de la logica ce ar trebui să guverneze raporturile umane şi instituţionale. Pentru recepţionarea corectă a mesajului fiecărei scenete din spectacolul lumii în care este integrat şi micro-universul nostru naţional, un cronicar al timpului nostru trebuie să aibă radarul percepţiilor în stare de alertă permanentă şi procesorul informaţiilor mereu în activitate. Și, mai ales, precum se spune într-un jargon fals diplomatic, “să nu privească în faţă pe nimeni”, deoarece cum spunea Harpagon, “ochiul vede dar înşeală” şi se crează riscul lipsei de imparţialitate. 

Format la dura şcoală a comentatorilor zilnici a ceea ce se vede, ceea ce se aude şi ceea ce se face, Octavian Andronic a luat acum câţiva ani decizia de a-şi strânge în volume, regrupate pe ani, articolele publicate zilnic sau  aproape zilnic, după 1 ianuarie 2000, pe prima pagină a publicaţiei electronice “Amos News”, simultan cotidian şi agenţie de presă, una dintre cele mai echilibrate şi profesionale dintr-un multicolor (politiceşte vorbind) şi pitoresc peisaj jurnalistic naţional, aproape permanent inundat de agresivităţi verbale şi vulgarităţi greu de întâlnit în alte ţări “vecine şi prietene”. Putea să înceapă foarte bine cu anul 1990, când se afla solid la cârma cotidianului “Libertatea”, publicaţie în care se metamorfozase în viteza a cincea, sub conducerea sa, în data de 21 decembrie 1989, cotidianul “Informaţia”. A vrut însă să facă o operaţie cu valenţe istorice, să repropună atenţiei cititorului o imagine asupra evoluţiilor din România după intrarea în Noul Mileniu, o probabilă (credinţele milenariste sunt încă în plină vigoare în toate ţările creştine) “cumpănă a apelor” între undele seismice ale “tranziţiei”, provocate de zguduirile revoluţionare din şi de după  1989 - suficient de îndepărtate pentru a se putea presupune că ţara între timp, a păşit pe versantul unei alte ere – şi vremea “intrării în normalitate”, adică vremea în care Statul şi poporul şi-au dat un program de viaţă, şi-au reordonat instituţiile şi electoratul, ba chiar şi “cetele” politice (căci despre o clasă politică, în accepţiunea social-elitară a cuvântului nu se poate vorbi) s-au reeducat în spiritul valorilor libertăţii şi democraţiei. Până acum, din seria Cronologia comentată a Mileniului III au apărut cinci volume. Acesta, al şaselea, priveşte anul 2005, situat temporal în urmă cu aproape un deceniu de ceea ce s-a întâmplat ieri, se întamplă azi şi se va întampla mâine şi până la sfârşitul anului. Depărtarea faţă de faptele prezentate şi interpretate de Octavian Andronic la timpul lor şi acum în cartea de faţă, simptomatic intitulată Soluţia imorală,  îngăduie cititorilor ce au urmărit cu atenţie “aventura” (căci chiar despre o aventură este vorba) post totalitară a României, o evaluare detaşată a acestora.  Recompunerea a posteriori, din bucăţi (fiecare dintre ele având o valoare descriptivă şi un conţinut interpretativ) a vieţii social-politice a Țării este, în cazul volumului al VI-lea din Cronologia comentată a Mileniului III, cu siguranţă mai atractivă decât o naraţiune istorică bazată pe document. Faptul asupra căruia autorul a exprimat pe loc şi fără menajamente, o judecată de valoare este parte a unui puzzle care la rândul său este întregul în miniatură. Spotul jurnalistic surprinde fenomenul în genuitatea sa, îl izolează de context şi îi conferă funcţii simbolice, în cazul în care are reprezentativitate pentru ceea ce se întâmplă în eşichierul social, politic sau cultural. În această tehnică a “spoturilor integratoare de ima-gine”, Octavian Andronic este un adevărat maestru şi cel ce scrie acum - ca persoană care are la spate o oarecare activitate publicistică, neîmbătată de excese polemice - poate afirma cu seninătate că textele din această carte dau o imagine corectă şi necruţătoare asupra situaţiei propriei patrii din al cincilea an al Mileniului III, mileniu care dacă va merge înainte cu aceeaşi sălbăticie cu care a început riscă să devină cel mai scurt din istoria umanităţii. Este un mileniu al jefuirii, de către cei ce au forţa să o facă,  mai toţi aflaţi teoretic şi declarativ în tranşeele luptelor pentru afirmarea marilor principii ale libertăţii şi democraţiei, resurselor umane şi materiale ale planetei. La istoria acestui mileniu participă toate ţările. Comentariile, legate de oameni şi întâmplări, din cartea pe care am onoarea s-o prefaţez, privesc, fireşte, Țara autorului, care este şi a Dumneavoastră, distinse cititor, şi chiar şi a mea, dacă îngăduiţi, deşi de aproape trei decenii trăiesc stabil în altă parte, departe, de unde probabil îmi este mai uşor decât altora să încadrez “spectacolul României” în marele “spectacol al lumii”. Întrucât conceptul de Țară este, în accepţiunea celui care scrie, identic cu acela al Vladimirescului despre patrie (“este norodul, iară nu tagma jefuitorilor”), este de datoria mea să precizez că, în condiţiile tehnice actuale, prin “jefuitori” nu ar mai fi de înţeles doar “boierii” şi “streinii”, ci şi mai marii zilei, “boieriţii tranziţiei” şi noile beizadele (multe vechi slugi ideologic reciclate) , arivişti agresivi şi  şmecheri de tot felul, bandiţi ce îşi eliberează certificate de onorabilitate, indivizi care ocupă funcţiile publice pentru a-şi putea face propriile mendre, persoane publice, “aleşi ai poporului” care crezându-se posesorii adevărului absolut sunt mereu pe punctul de a face gesturi necugetate şi împotriva intereselor colective  pentru a-şi impune punctele de vedere şi menţine poziţiile de putere. Un concept deci, acesta al jefuitorului, cu spectru larg de acoperire, care-i cuprinde pe ce cei ce jupoaie tot pe unde trec,“jupuirea” devenind în fapt un fel de boală naţională, ilustrată de comportări aberante la vârfurile ierarhiei sociale chiar şi în detalii aparent fără importanţă, nimicuri. Iată cum îşi începe autorul şirul articolelor-pilulă din anul de graţie 2005, confluite în cartea ce urmează:  “Odată cu alternativele la putere, politicieniii români par a fi deprins şi obiceiul pârjolirii locurilor şi lucrurilor pe care le lasă în urmă….Unii dintre foştii miniştri au plecat spre noile destinaţii ca melcii, cărând în spate tot ce se putea, pe motiv că au fost dobândite cu sudoarea frunţii proprii...” (“Tactica pârjolirii terenului”, 5 ian. 2005)

Împotriva “jupuitorilor” s-a ridicat la sfârşitul anului 2004 un alt polcovnic, nu din Vladimir, ci din Constanţa, ajuns în fruntea statului pe fundalul deteriorării grave a imaginii publice a “cabinetului Năstase”, noţiune  “promovată  de miniştrii guvernului 2001-2004” şi în care era de întrevăzut, ni se spune de către autor, “noul cult al personalităţii”. “A fost (în insistenţa promovării de către miniştri a formulării – n.n.) – scrie Octavian Andronic – ca pe vremea comuniştilor, o debarasare de responsabilităţi. Eşecul electoral al PSD s-a suprapus aproape natural peste cel al “cabinetului Năstase” “. Ambiţiile politice împinse la extrem  au fost factorul de continuitate între “ultimele zile“ (din 2004) ale “Cabinetului Năstase” şi primele zile de muncă îndârjită (pentru prosperitatea patriei  “jupuită” de “vechea orânduire”) din 2005 ale Guvernului României (noţiune impusă, corect, de Noul Preşedinte, tocmai pentru a marca ruptura cu excesiva persoanalizare, între 2001-2004,  a iniţiative-lor politice). Problema comodităţii în fotoliile ministeriale şi a reprezentativităţii edificiilor a avut imediat prioritate în faţa problemei obsedante, între 2004-2005, pentru toţi românii: locul de muncă.”(cf. “Ambiţiile miniştrilor”, 14 ianuarie 2005)

Suntem în luna iunie a anului 2014 şi modul în care şi-au manifestat spiritul de responsabilitate în confruntarea cu problematicile guvernării miniştrii guvernelor care s-au perindat din 2000 până acum (dar am putea foarte bine să indicăm o dată anterioară), seamănă leit cu cel semnalat de autor precum un “factor de unitate” între două guvernări de culori diferite: cea din 2001- 2004 şi cea inaugurată în sunetele triumfale ale corului speranţelor  (curând spulberate) de la sfârşitul lui 2004. Pe fundalul speranţelor în mai bine a unei populaţii bombardate constant de presa cotidiană cu informaţii adevărate sau mai puţin controlabile despre corupţia “demnitarilor”, spiritul “înnoirii” a fost purtat în triumf la Cotroceni, cu o majoritate destul de anemică, noul Preşedinte fiind confruntat imediat cu problema de a avea, prin forţa împrejurărilor şi propriilor decizii, ca interlocutor la Palatul Victoria un guvern exprimat de coaliţia căreia partidul din care provenea nu îi era “acţionar” majoritar. În marşul către Cotroceni, noul Preşedinte, solid instalat, după defenestrarea lui Petre Roman, la cârma Partidului Democrat, de orientare declarat socialistă, l-a făcut KO tehnic pe ministrul de externe Mircea Geoană la concursul electoral din iunie 2004 pentru câştigarea fotoliului principal din Primăria Bucureştilor (scor 59,6% contra 29,8%). A contribuit se pare nu doar nefamiliarizarea pretendentului cu problemele administraţiei locale ci şi neîncrederea în persoană. Electoratul PSD, se pare, a avut impresia că “vocaţia social-democrată” a fostului Ministru de Externe ar fi fost rezultatul unei revelaţii avute în anul 2000, după “chemarea ca ministru” în “Cabinetul Năstase”, fără a fi militat anterior în PSDR şi fără a fi participat la elaborarea de strategii politice ale vre-unui alt partid. O revelaţie asemănătoare avea să aibă un adjunct al său, Cristian Diaconescu, funcţionar conştiincios al Externelor, în drum spre  întâlnirea unde i s-a comunicat că va deveni ministru al Justiţiei în acelaşi “Cabinet Năstase”. În frânarea iluziilor de mărire ale adversarilor politici, provocate sau nu de revelaţii, Preşedintele instalat din iarna lui 2004 la pupitrul de comandă din palatul de pe dealul unde îşi instalase tabăra Vladimirescu în marşul către capitala Valahiei, s-a dovedit a fi un veritabil maestru. A demonstrat-o şi în timpul alegerilor prezidenţiale, în timpul cărora a aruncat bomba fumigenă a celor două miliarde de dolari, după el şterpelite de Primul Ministru al “Cabinetului Năstase” din avuţia naţională. Nu a contat, în ochii unui electorat bombardat sistematic cu cronica abuzurilor şi corupţiei atribuite unora dintre exponenţii de vază ai taberei guvernamentale,  că cifra era chiar iraţională:  aproximativ egală cu cam 5% din produsul intern brut al anului 2003.  La distanţă de 10 ani “câinii de pază ai legii, libertăţii şi democraţiei”, adică reprezentanţii justiţiei, n-au dovedit încă, în ciuda zelului lor suspect în multe cazuri, afirmaţiile de atunci despre “jefuitorul” din vizorul “catindatului” PD. Acesta a mai avut timp 9 ani să recurgă la împroşcarea cu tone de noroi a duşmanilor politici ai momentului, reuşind aproape mereu scoaterea lor din circuit şi excitând spiritele în numele “dreptăţii şi adevărului”, adică a cartelului electoral DA, sigla curând răsuflată a alianţei PNL-PD, în care, cum am spus, nu era acţionar majoritar. În cazul în specie, relatat mai sus, zeloşii procurori ai Republicii, devenită între timp prezidenţială “de facto” şi nu “de jure”, au răscolit rapid în viaţa “mătuşii Tamara”, fără prea mult succes, după care s-au pus serios pe treabă documentând “penal” o operaţie economică  în care actorii erau mai mult termopane decât persoane şi aprofundând, precum “carte de rezervă”, o altă operaţie de finanţare electorală, suspectă, ca alte mii de operaţii asemănătoare făcute “de-ai lor” şi de-ai noştri”,  pentru care se pare, ba suntem chiar siguri, nu a existat, nu există şi nu va exista – ca să fim pesimişti, adică, vorba crainicului de la Radio Erevan în anii ’80, “optimişti bine informaţi  - personal suficient de investigare aflat la dispoziţia magistraturii.

Insistăm şi noi asupra figurii prezidenţiale deoarece ea este personajul în jurul căreia gravitează viaţa politică şi socială a României în ultimul deceniu. În cartea lui Octavian Andronic, Saga Prezidenţială ocupă locul central. Fireşte, deoarece din 2005 încoace Preşedintele a ocupat spaţiul politic din România cu aplombul unui aspirant Caesar. Mai în glumă mai în serios am putea spune că Domnul Traian Băsescu nu ar fi persoana cea mai puţin indicată să-l critice pe Preşedintele Federaţiei Ruse, Domnul Vladimir Putin, suspect multor oameni politici, care probabil în secret îl invidiază, de cezarism şi imperialism, pentru faptul că “a ocupat Crimea”, entitate geopolitică cu aproximativ 2 milioane de locuitori, dintre care aproximativ 86 % ruşi, şi nu “filoruşi”, cum spune recenta ediţie a Bibliei politice a complexului militar-industrial al Statelor Unite şi a adoratorilor acestuia. Preşedintele Băsescu, în urma unor spectaculoase acţiuni de asalt al instituţiilor, început în 2005, după instalarea la pupitrul de comandă din Cotroceni, a chiar reuşit să ocupe de unul singur România, ajutat şi el de un fel de “drujină” semănând mai degrabă cu Armata Brancaleone, agitând principiul subânţeles tuturor acţiunilor sale: “cine este împotriva mea este împotriva Țării”.  Preşedintele ales la sfârşitul lui 2004, aflat încă în exerciţiul funcţiunii, nu s-a arătat prea sensibil în ce priveşte problematicile lipsei de locuri de muncă, regresului economic, jefuirii resurselor de către noi fanarioţi, vorbitori sau nu ai limbii române, nu puţini aliaţi cu el, până la un punct.  Strigând în permanenţă “hoţii”, în afara campaniei electorale şi în timpul ei, Caesarul nostru  nautic, excelent navigator în mlaştina politică dâmboviţeană, şi-a câştigat popularitate, sub scutul unei nedeclarate lozinci ce prelua o sintagmă construită pentru a-l defini pe precedentul Preşedinte: “sărac dar cinstit”. Omul nostru din Constanţa (nu ştim dacă nava “Biruinţa”-  nume predestinat! - a tranzitat şi prin Havana) a aflat probabil din povestirile învăţătorilor săi despre Alexandru Ioan Cuza că popularitatea se cultivă fiind în mijlocul mulţimii, aşa încât după înscăunare a decis să fie văzut de toată lumea informându-se asupra vieţii publice, motiv pentru care a luat-o creanga prin oraş în Skoda personală şi şi-a instalat un birou alternativ la Golden Blitz. În acest local putem presupune că s-au luat decizii istorice privind întrebuinţarea raţională a resurselor umane utilizabile din rândurile exponenţilor “noului val”. Ele au fost rapide şi ameţitoare: colonelul Silvian Ionescu, revoluţionar fesenist provenit din fostele servicii de informaţii, abia numit prefect al Capitalei a fost desărcintat după cinci zile; Vasile Blaga, Preşedinte al PDL, a făcut o scurtă “plimbare da la Partid la Cotroceni”, unde a rămas în funcţia de Consilier Prezidenţial şi şef al Departamentului pentru Securitate al Administraţiei Prezidenţiale doar trei zile (de unde a fost trimis în braţele Primului Ministru, liberalul  Călin Popescu Tăriceanu, ca Ministru al Administraţiei şi Internelor); o fată bine recomandată, în perspectiva de a ferici cu ignoranţa sa Consiliul Europei şi Comisia de la Bruxelles, nominalizată pentru funcţia de Ministru al      Integrării, a avut bunul simţ să se retragă (Cf. “Criza de specialişti”, 17 ianuarie 2005). Disponibilitatea sa remarcabilă – a arătat Andronic într-un articol scris după aproape o lună de la instalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu - de a trasa indicaţii în toate direcţiile, de a avertiza pe toată lumea şi de a arăta întregii naţii calea cea dreaptă aduce aminte de un model încă proaspăt în mintea multor români. Şi nu doar proaspăt: regretat, chiar, de către nu puţinii dintre ei.” În câteva fraze se demontează mecanismul genezei autoritarismului prezidenţial: “În faţa riscului şi temerilor de tot felul oamenii au început să regrete absenţa unui far călăuzitor şi au privit cu neîncredere principiul separaţiei puterilor, ca o formă disimulată a fugii de răspundere.”Speranţa ziaristului, după care “elanul prezidenţial se va tempera, probabil, odată cu primele restricţii constituţionale care vor face ca unele dintre acţiunile sale să nu mai poată avea acoperirea şi efectele aşteptate”, nu s-a împlinit. Aşa cum nu s-a împlinit nici credinţa sa în imanentismul virtuţilor taumaturgice ale timpului: “Deocamdată, domnul Băsescu – scrie în încheiere Comentatorul - domneşte cu aplomb într-o Republică Prezidenţială     Română, aflată în tranziţie spre Republica Constituţională.” Ce înţelegea la ora respectivă  Octavian Andronic prin “Republică Constituţională” îmi este destul de greu să descifrez: mai mult ca sigur se referea la o Republică în care reprezentantul ales al instituţiei prezidenţiale să nu răstălmăcească după propria voinţă nici litera şi nici spiritul Constituţiei, profitând de imperfecţiunile - inerente, formale sau substanţiale - acesteia.  Orice persoană bine instruită, cu o cultură solidă, cunoscătoare a regulilor distribuirii puterilor şi competenţelor prin mecanismele constituţiilor republicane nu poate, după o grijulie analiză a modului exercitării puterilor de către  Preşedintele României ales în 2004, “în sarcină” în 2005 (şi încă în scaun), să nu constate că în multiple ocazii instituţia pe care a reprezentat-o a încetat a fi factorul de echilibrare a raporturilor instituţionale în Stat şi că a devenit ea însăşi o problemă pentru funcţionarea mecanismelor politice ale acestuia. Hiper-activismul  prezidenţial este comparat într-un articol al lui Octavian Andonic de la începutul lui martie 2005 cu  activitatea seismică de la cotul Vrancei.  “‘Cutremurul Traian’ s-a manifestat - scrie autorul - cu violenţă la începutul săptămânii, în timpul şedinţei CSAT. Seismul a avut două momente în care acele instalaţiilor de înregistrare au oscilat amplu: odată la proclamarea noii ‘doctrine preventive’, care ar trebui să dea dreptul României să atace şi să anihileze cuiburile teroriste care ne-ar putea afecta, oriunde se află acestea în lume; şi a doua oară, când preşedintele a propus ca printre motivele care ar putea conduce la decizia unor alegeri anticipate să se numere şi ‘proasta guvernare’“. Sper că cititorul (nepărtinitor al) acestor rânduri poate fi de acord cu mine că este greu de imaginat intervenţia “preventivă” – în urma unui ordin prezidenţial - a unei trupe       aeropurtate române, în Yemen să zicem, teren predilect de regrupare a multor elemente quaediste. “E de datoria noastră, crede Preşedintele -  scrie Octavian Andronic cu humor - să nu aşteptăm ca fijienii (locuitorii insulelor Fiji – n.n.) să ne atace cu avioane deturnate Casa Poprului sau Palatul Cotroceni, ci să-i buimăcim preventiv la ei acasă”. Cât despre “alegerile anticipate” cauzate de “proasta guvernare” suntem ori în domeniul iresponsabilităţii ori în cel al glumelor proaste: majorităţile se fac în Parlament şi de ele Preşedintele doar poate lua act, pentru a proceda în consecinţă. Supratitlul articolului dedicat intrării Preşedintelul cu ambele cizme în problematicile politicii externe şi interne dintr-o   perspectivă “interventistă” este excesiv de elegant formulat: “Exorbitantele visuri ale lui Băsescu de schimbare a Guvernului recurgând la CSAT” (cf.   “Cutremurul Traian”, 4 martie 2005).  

Cele două segmente ale teoriei politice băsesciene ilustrate mai sus merită măcar o scurtă evaluare psihologică. “Pe fond”, ca să folosesc expresia recurentă din intervenţiile publice ale unuia dintre foştii directori ai S.I.E., generalul locotenent Ioan Talpeş, ambele “luări de poziţie” prezidenţiale din respectiva şedinţă a CSAT sunt expresia unui sindrom al atotputerniciei contaminat de  megalomanie.  Derularea evenimentelor din 2005 a pus în evidenţă că ceea ce se părea a fi o excitaţie pasageră a unui personaj imprevizibil era,“pe fond”, o boală cronică. A cărei simp-tomatologie este pusă în evidenţă în carte fără ostentaţie sau polemici răuvoitoare. Îmi face plăcere să subliniez că Octavian Andronic nu a depăşit nicicând în activitatea sa jurnalistică limitele deontologice ale limbajului jurnalistic, chiar atunci când a fost vorba de fapte ce au excedat cu mult limitele bunului simţ.  Din respect pentru instituţia pe care Traian Băsescu a reprezentat-o în 2005 (şi pe care încă o mai reprezintă), autorul a tratat cu eleganţă şi civilizat fiecare exploit al noului aspirant la condiţia de “cel mai iubit dintre pământeni”. În ce priveşte interventismul cezarist, Preşedintele nu şi-a deziluzionat nicicând admiratorii. Nici nu a avut răgaz Guvernul format de Călin Popescu-Tăriceanu să se dezmeticească din împlinirea visului feeric al unei instalări neaşteptate la “Palatul din Vale” că vajnicul nostru Preşedinte, intuind slăbiciunile inerente ale Alianţei DA, atârnată în Parlament de un fir de aţă de care puteau trage, prin Regulament, doi preşedinţi exprimaţi de PSD  - la Cameră (Adrian Năstase) şi la Senat (Nicolae Văcăroiu) - , a dezlănţuit o campanie de critică împotriva prestaţiei politice a Guvernului, prestaţie care nici măcar nu putea fi evaluată în câteva săptămâni. S-a recurs, cu efecte devastatoare pentru stabilitatea construcţiei politice alternative, pe care chiar Preşedintele pretindea că o întruchipează  (sintetizând-o în atotcuprinzătoarea noţiune de filosofie social-economică “hoţii! –n.n.), la discreditarea Guvernului abia format, faţă de care s-au exprimat “nemulţumiri” şi s-a “adus în discuţie varianta unui premier de rezervă pentru situaţii speciale: Theodor Stolojan”. Cu alte cuvinte, precum scrie şi Octavian Andronic, “într-un limbaj mai plastic, lui Călin Popescu   Tăriceanu i s-a arătat pisica”. Trebuie să precizăm că este vorba de o pisică neagră şi să reamintim cititorului că tehnica “arătării pisicii” a ajuns la apogeul “rafinamentului” în anii de deplină afirmare a “umanismului socialist”, promovat de Vulturul Carpaţilor cu ajutorul instrumentelor  de represiune binecunoscute. Gurile rele spun – dar noi refu- zăm să credem – că Preşedintele a aderat de tânăr la teoria spiritului benefic pentru democraţie al arătării pisicii. A posteriori nu se poate să nu fim de acord cu consideraţiile de atunci ale lui Octavian Andronic:  “Nici ambiţia lui Băsescu de a forţa anticipatele nu este o toană şi nici pisica arătată lui Tăricenu un simplu capriciu. Și probabil nu va ezita să facă “totul” pentru a-şi atinge obiectivul.” (cf. “Arătarea pisicii”, 12 martie 2005).

Participarea Preşedintelui la viaţa publică din 2005, aşa cum apare ea din perspectiva în care este pusă de articolele lui Octavian Andronic, stă sub semnul voluntarismului, imprevizibilului, asumării – în multe situaţii - unor puteri aflate în cel mai bun caz pe muchia prevederilor Constituţiei, partizanatului afişat fără jenă, dispreţului pentru părerea altora. Consecvenţa a mers, în exprimările şi faptele Preşedintelui, mână în mână cu inconsecvenţa. După ce un an întreg l-a ţinut în şuturi pe Tăriceanu, fluturându-i spectrul anticipatelor şi presând din toate părţile pentru unirea Partidului Naţional Liberal cu Partidul Democrat  – operaţie încheiată abia în 2007, prin fuzionarea acestuia din urmă cu Partidul Liberal Democrat, desprins în 2006 din PNL, în urma “luptei fracţioniste fără de principii”, de matrice comunistă, de el însuşi încurajată, recurgând la “bunele servicii” ale lui Theodor Stolojan -  declară senin la sfârşitul anului 2005 că guvernul acestuia a fost “cel mai bun guvern postrevoluţionar”. Evident nu era aşa, din moment ce, cum bine arată Cronicarul, acesta fusese “un guvern de strânsură, cu oameni neportiviţi la locuri nepotrivite, cu anonimi incapabili de vreo acţiune notabilă sau cu politicieni harnici la gură, dar moi în fapte. Un guvern care nu a reuşit să gestioneze nici una din crizele prin care a trecut. Care şi-a irosit timpul şi forţele omorând găini (aluzie la ”faptele de arme” ale ministrului    Flutur în timpul “crizei aviare” – n. n.) sau distrându-se la mare în timp ce apa lua cu totul localităţi întregi”.  (cf. “Executivul anului”, 31 decembrie 2005).

Sunt prezentate în carte, fără exces de narativism, modalităţile scandaloase de gestionare a politicii externe a României, unde megalomania la care ne-am referit iese în plin în evidenţă. Între cele două “axe” ale măreţei strategii băsesciene – “Axa Bucureşti – Londra” şi “Axa   Bucureşti -Washington” – a fost introdusă “strategia paralelă” de propulsare a lideratului regional al României în zona Mării Negre.  Efectele ei ar fi trebuit să aibă ca rezultat ştergerea tristei amintiri istorice a “lacului rusesc”. Cele două fregate ale Marinei Naţionale, aflate cândva în drum spre cimitirul marin al navelor militare britanice, cumpărate de la englezi, revopsite şi reînarmate de la zero, au fost probabil pentru neînfricatul Comandant al navei “Biruinţa” (oare pe unde o mai fi navigând şi sub ce pavilion?) garanţia surclasării capacităţii de foc a flotei ruse. Infirmând însă viziunea geopolitică optimistă a Preşedintelui României,  flota rusă, a rămas înfiptă, de curând mai stabilă ca oricând, la Sevastopol; aviaţia sa de suport a ţinut chiar să fie reprezentată în iunie 2014 în cerurile extra-constănţene de un Suhoi 24 ce a survolat de 12 ori în 90 de minute, în ape internaţionale, un distrugător al Statelor Unite, Donald Cook, aflat şi el, tot demonstrativ, în largul celui mai mare port de pe “lacul rusesc”. Cuvinte ceva mai cumpănite ne-ar feri probabil mai bine în raporturile internaţionale de “întâlniri prea apropiate”. Tot insistând pe doctrina celor două “axe” Preşedintele a cam uitat, în 2005, că “toate drumurile duc (mai nou) la Bruxelles” şi că acolo un cuvânt de spus îl au mai ales Germania şi Franţa (uneori de comun acord, dar nu foarte des, cu Marea Britanie) , ai căror conducători se pare că nu au găsit de bon-ton să le fie subapreciate public poziţiile de parteneri principali în cadrul U.E. Explicaţiile date lui Jacques Chirac de Traian Băsescu, în timpul unei primiri destul de reci la Palatul Elysée (21 noiembrie 2005), în legătură cu valorile semantice din formula definitorie  “axelor” i se par Cronicarului “lipsite de tact”, concluzia sa fiind că “preşedintele ar trebui să pună mâna pe carte şi să înveţe câte ceva din abecedarul diplomaţiei de care nu se poate lipsi la “extern”, precum la “intern”, cu atât mai mult că nici consilieri pe aceste probleme nu mai are” (cf. “Diplomaţia  originală a lui Traian Băsescu”, joi 24 noiembrie 2005). La distanţă de un deceniu de când s-au constatat gravele carenţe în asimilarea “abecedarului diplomaţiei” de către personajul cel mai important în stat, constatăm, fără stupoare, că în atitudinea acestuia în abordarea relaţiilor internaţionale nu s-a modificat mare lucru. Excesul de dezinvoltură generează aventurism; exemplară în această direcţie este  “experienţa ” Năstase!

Modificarea raportului între forţele politice configurat de alegerile parlamentare la sfârşitul lui 2004 a fost un obiectiv urmat cu stăruinţă de Preşedinte în 2005. PSD-ul a dobândit cele două funcţii principale în cele două camere într-un moment în care Alianţa DA nu era sigură că va putea avea majoritatea necesară. Este neîndoielnic faptul că în decembrie 2004 noul Preşedinte şi-a supralicitat  - nu scriem, precum se vede,  “le-a încălcat” - prerogativele recurgând la  prevederea constituţională ce îi permitea să numească un premier care nu neapărat ar fi trebuit să fie reprezentantul partidului cel mai bine plasat. Cu perseverenţa caracteristică a găsit mai apoi modalitatea de modificare a asset-ului parlamentar prin modificarea regulamentelor şi interpretarea, pro domo, a prevederilor Constituţiei. (cf.“Gherila politică”, joi 13 octombrie 2005) Abia în martie 2006 “principalul inamic”, Adrian Năstase, a “fost scos din cărţi”. Până atunci însă, pe tot parcursul anului 2005, s-a desfăşurat în parlament o luptă de uzură, fără invingători şi învinşi, pitorească şi nu rareori vulgară, definită de Octavian Andronic, pe bună dreptate,  “gherilă politică” , alimentată în subterane şi la vedere de impulsuri plecate de la Cotroceni. O gherilă complicată şi mai mult de luptele interne din partide şi apariţia de noi tabere, precum s-a întâmplat în PSD, al cărui proces de destructurare, alimentat de ambiţiile fără suport într-un electorat propriu “în teritoriu” şi fără program ale unor lideri născuţi în eprubetă i-a smuls lui Răzvan Theodorescu exclamaţia memorabilă: “Partidul a ajuns în punctul cel mai înalt al democraţiei: nimeni nu mai are nici un fel de autoritate” (cf. “Culmea democraţiei”, miercuri 19 octombrie 2005) 

Tematicile  “cursivelor” lui Octavian Andronic pătrund în nervii cei mai sensibili ai societăţii româneşti . Grijuliu se arată autorul cu problematica raporturilor între putere şi justiţie, raporturi ce au tins a reconfigura peisajul politic şi reface cartografia distribuirii “zonelor de influenţă”.  Comentând Raportul de Ţară al Comisiei Europene din octombrie 2005, în care se sugera ca justiţia din România să-şi îndrepte atenţia asupra “peştilor mari” care “zburdă prin apele tulburi ale tranziţiei” , Octavian Andronic întrezăreşte un pericol real. “Semnalul dat de Bruxelles – scrie el – pune justiţia reformată în faţa unui examen care poate avea consecinţe dramatice. Dacă procurorii se vor năpusti, în maniera campaniilor de altădată, animaţi doar de dorinţa de a găsi probele incriminatoare, cu orice preţ, ei vor pune în pericol însăşi noţiunea de justiţie, pentru că democraţia înseamnă drepturi egale şi pentru oamenii cinstiţi şi pentru infractori, până în momentul stabilirii vinovăţiei” (cf. “Liber la “vânatul mare” “, vineri 28 octombrie 2005). Nu este un secret pentru nimeni că din 2005, în urma procesului de “macoveizare”, încurajat de Preşedinte, care a intervenit, nu doar o singură dată până şi în”bucătăria internă” a CSM, unele sectoare ale magistraturii, în special procuraturile, au aplicat proceduri selective, “blindate” ideologic de “preţioasele indicaţii” venite de la Bruxelles prin “Vocea Cotrocenilor” şi viceversa. “Ce vrea Europa asta de la noi ?” se întreabă retoric Octavian Andronic într-o intervenţie a sa. “Cu siguranţă – îşi răspunde singur – nu atât ca noua Putere să umple demonstrativ puşcăriile cu reprezentanţi ai vechii Puteri, Europa vrea, cum a vrut şi până acum, ca România, prin cei care o administrează, să închidă juridic cât mai multe dintre portiţele prin care se iţeste corupţia” (cf. “Invizibila reformă a Justiţiei”, luni 12 septembrie) Din păcate, de la bun începutul emanării “recomandărilor” din Rapoartele de Ţară lucrurile nu au mers în acest sens. Au fost arestaţi cu precădere cei care “nu sunt de-ai noştri” şi printre urechile acului justiţiei s-au strecurat, după prestarea, conform practicilor feudale, unui alt “jurământ de fidelitate”, făcut către potentatul zilei, oligarhi “de viţă nouă”, dar cu moravuri deja cunoscute, cândva răsfăţaţi ai PSD şi salvaţi de guvernările acestuia de la condamnări sigure într-o ţară cu justiţie nesigură. Pe de altă parte nu sunt multe de spus în această privinţă; viaţa este oricum mai tare decât literatura, fie ea şi juridică. Nu putem renunţa la conectarea unor situaţii la înţelepciunea proverbului romanesc ce începe cu formula “peştele de la cap…”şamd: în 2005 un dosar “neglijabil”, intitulat “Flota”, era trimis la plimbare până în 2009 (cf. “Balonul de oxigen”, 13 iunie), după care i s-a pierdut urma, prin prescripţie, mi se spune.  

Dar să încercăm să închidem cercul. Anul 2005 a fost un an de glorie pentru unii,de pasiune pentru alţii şi temeri pentru ziua de mâine pentru cea mai mare parte a populaţiei. Cel mai senin personaj al anului a fost, fără îndoială, Ministrul Afacerilor Externe, Răzvan Ungureanu: el a avut timp disponibil  să reflecteze asupra suişurilor şi coborârilor vieţii, sus între nori, între o decolare şi o aterizare. Se pare că în acel an a parcurs cu avionul peste 82.000 km (cf. “Ocolul pământului cu Ungureanu”, joi 29 decembrie), echivalentul a două înconjurări ale globului pe deasupra Ecuatorului, ceea ce nici nu este mult dacă ne gândim că un personaj al lui Jules Verne  ocolea pământul în 80 de zile şi deci l-ar fi putut ocoli de două ori în 160 de zile (şi nu în 365) utilizând prevalent trenul şi corabia! De sus totul poate fi privit cu seninătate! Deasupra Chinei, privind prin hublou, se putea probabil  reflecta asupra faptului că un miliard şi jumătate de locuitori se află în anul Cocoşului, în timp ce în România, peste capetele a 20 de milioane de locuitori, domnea, în toată splendoarea sa, spectrul anului Pisicii. Prestaţia diplomatică a ministrului nu a fost prea tulburată, în 2005, de această arătare, nici dinspre partea şefului direct, nici dinspre partea relaţiilor bilaterale sau multilaterale condimentate de blândele ameninţări din septembrie al comisarului Scheele în legătură cu necesitatea unor “reforme vizibile în justiţie” (cf. “Invizibila reformă a Justiţiei”, 12 septembrie 2005). Liniştea relativă a vieţii Ministrului, devenit în timp record profesor universitar (2007), spre sfârşitul experienţiei în clădirea din Aleea Alexandru, s-a datorat şi faptului că în primele două luni ale anului 2005 Statele Unite ale Americii – principalul interlocutor în politica externă a României - au avut la Bucureşti un ambasador excelent. Care pe lângă faptul că îşi cunoştea menirea şi obligaţiile mandatului era şi o persoană de bun simţ: Jack Dyer Crouch II (acreditare 16 iulie 2004- sfârşit de mandat 28 februarie 2005). A avut puţin timp la dispoziţie ca să şteargă deplorabila “prestaţie” a predecesorului său Michael Guest: în repetate rânduri acesta îşi depăşise sfera competenţelor intrând, prin declaraţii inoportune, cu picioarele în politica internă a României. Fapt ce se va repeta după sosirea ca ambasador a “contributorului” magnat Nicolas Taubman (acreditare 5 decembrie 2005) care va deschide seria intervenţiilor făţişe şi a altor ambasadori ai “marilor puteri” prietene , capetele şi pivoţii “axelor” băsesciene. Taubman şi-a permis luxul, în anul următor (2006), sub privirile aceluiaşi Ungureanu, să intervină în problema reformulării legislaţiei penale din România, fără ca cineva să-i atragă atenţia că ţara în care-şi reprezenta guvernul este un stat suveran şi că legile le face Parlamentul în virtutea aplicării principiului suveranităţii populare conferitoare de mandat. Crouch, dimpotrivă, a evaluat corect, printre altele, în public, atât consecinţele pozitive pe termen lung ale stabilităţii macroeconomice asigurate de “fosta guvernare” (expresis verbis: cf. relatări din presă privind dezbaterea publică din 28 ianiarie 2005 dedicată “prosperităţii României”, cu participarea lui Tăriceanu), cât şi începuturile  unui amplu program de lărgire a comunicaţiilor rutiere, util în primul rând dezvoltării economice şi relaţiilor comerciale. Urmarea a fost, cum corect scria recent fostul prim ministru Adrian Năstase, suspendarea timp de doi ani a lucrărilor la Autostrada Transilvania. Dacă “noua guvernare” era atât de grijulie de soarta ţărişoarei aflată, până în decembrie 2004, pe mâna “corupţilor”, ar fi trebuit să găsească rapid o soluţie constructivă de renegociere, care oricum ar fi dus la umflarea costurilor medii pe kilometru, preţul iniţial fiind, cum promovatorul metodei arătării Pisicii ştia foarte bine, de când era “la opoziţie”, sub nivelul fezabilităţii. La sfârşitul anului 2005 după profunde ceasuri, zile, săptămâni şi luni de gândire în răzgandire a substanţei contractelor făcute de ”vechea orânduire” se construiseră doar zero kilometri de autostradă. (cf. “Programul de autostrăzi: kilometrul zero”, 24 decembrie 2005). La zece ani distanţă de acel moment de congelare a iniţiativei, bilanţul în acel sector este încă dezastruos.

Dar să revenim la “politica externă” şi la suveranitate. În anul 2004 s-a luat decizia creării de baze militare ale altor ţări (practic doar ale SUA – ca expresie a NATO) în ţara noastră. Octavian Andronic are o oarecare ezitare în a defini situaţia. Observă că “este greu de decelat” dacă aceasta “reprezintă o necesitate strategică a aliaţilor noştri şi cât la sută o recompensă pentru bună purtare”. Mă limitez să remarc faptul că nu “pentru bună purtare” se instalează, de către cine este în stare să o facă (a se citi “a o impune”) baze militare în alte ţări. În principiu, cine scrie nu ar avea nimic împotriva creării unor baze ale unei forţe militare comune a Uniunii Europene (de genul aceleia de “intervenţie rapidă”, întrevăzută platonic la orizont) pe teritoriul României sau Bulgariei sau Poloniei etc. “Cedările de suveranitate” ale României se pot face însă, după umila noastră părere, doar în favoarea unei comunităţi la care s-a aderat programatic, asumându-şi obligaţii în domeniul uniformizării procedurilor de guvernare, pe principii federative, nu unui singur partener dintr-o alianţă militară cu care, în rest, avem raporturi bilaterale definite de alte înţelegeri. Imunitatea de care se bucură militarii Statelor Unite în ţările în care acestea au baze este inacceptabilă şi în afara principiilor de drept. Este poarta spre amestecul în treburile proprii ale unei ţări şi indirect ale Marii comunităţi transnaţionale, U.E., din care facem parte. “Indiferent însă de amestec – scrie Octavian Andronic -, rezultatul este însă unul foarte concret şi pentru prima oară în istorie dispunem de o protecţie pe care o dorim şi care nu ne este impusă. Această umbrelă militară este, în acelaşi timp, o garanţie pentru posibila infuzie de capital venită din aceeaşi parte a lumii”. (cf. “Bazele americane şi nota de plată rusească”, 12 decembrie 2005).  Afirmaţia de mai sus necesită un comentariu mai aprofundat decât acela pe care îl putem face în această ocazie. Expresia “nu ne este impusă” poate fi echivalată, în condiţiile geopolitice date, cu expresia “servitute acceptată”, adică ceva de genul “servituţii de trecere” acordate unui vecin pentru a-şi cultiva grădina sau, caz posibil, pentru a ajunge, la grădina altcuiva. De când este stat unitar România se găseşte pentru prima oară în situaţia semnalată de Comentator: după câte se ştie, după 1958 chiar şi trupelor “aliate” din Pactul de la Varşovia li s-a refuzat prezenţa stabilă în România. Mi se pare, pe de altă parte, că doar printr-un generos exces de optimism “umbrela militară” poate fi considerată “o garanţie pentru posibila infuzie de capital venită din aceeaşi parte a lumii”. În afara cazului în care sunt consideraţi “investitori strategici”, adică purtători de “infuzii de capital”, şi tipi precum cei de la Noble Ventures, care au lăsat în urma lor, la Reşiţa, pârjolul şi amintirea neobrăzării unei cereri de despăgubiri după jefuirea unei mari industrii, Combinatul Siderurgic Reşiţa. Jefuire de altfel “infierată” punctual de Comentator, pentru care “respectivii investitori strategici erau nişte escroci” (cf. “Metoda ţeparilor strategici”, 2 octombrie 2005). Înainte ca unele guverne din U.E. - şi nu doar ele -  să dea lecţii de morală României, îndemnându-i guvernul să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva corupţiei, ar fi cazul să-şi ţină în frâu, chiar acasă, propriii escroci, de care oricum România nu duce lipsă. Arătându-le pisica chiar înaintea începerii călătoriei “de afaceri”.

Anul 2005 a fost pentru România un an complex şi dificil, care a marcat începutul unui deceniu al “arătării pisicii” chiar în situaţii în care politicienii îndrăgostiţi de acest patruped ar fi comis un act de decenţă şi de stimă faţă de propria ţară dacă ar fi vărsat mai puţin venin în public şi ar fi fost mai concentraţi asupra gravelor problematici create de violenta polarizare socială, accentuată de corupţie şi abuzuri, fenomene care pentru cei aflaţi la putere ar fi privit, prin excelenţă, doar partea politică adversă. În anii de după 2005, prin reechilibrarea forţelor de pe eşichierul intern şi unele semi-coabitări între Preşedinţie şi Parlament sau între acesta şi un guvern de altă culoare decât al suporterilor Preşedintelui, veninul a fost “exportat” în scopul intoxicării instituţiilor internaţionale şi acreditării ideii că justiţia poate funcţiona în România doar în sens unic, pilotat împotriva adversarului politic declarat corupt în principiu. Denigrarea “în afară” a adversarilor politici din interior nu a fost de natură să întărească autoritatea puterii şi prestigiul său, astfel încât în 2009 un fost ambasador al Statelor Unite în România (în funcţie din noiembrie 1997 până în martie 2001), persoană inteligentă şi cu umor, James C. Rosapepe, nu s-a putut abţine de a constata, într-un interviu acordat cotidianului “Jurnalul Naţional”, că “cel mai bun lucru pe care românii pot să îl facă e să îşi vorbească ţara de bine.”

Desigur, evantaiul problematic al articolelor din care este recompus segmentul 2005 din Cronologia comentată a Mileniului III este mult mai larg decât am încercat noi să-l prezentăm. Cititorul participant la istoria naţională a ultimelor decenii sau chiar doar a ultimului deceniu se regăseşte într-un cadru cunoscut, condus de pana expertă a unui interpret senin, elaborator de texte “sine ira et studio”, ale cărui relatări corespund constant realităţii şi ale cărui opinii sunt constant pragmatice. Îi lăsăm deci cititorului plăcerea de a integra singur modestele noastre consideraţii. În ce ne priveşte rămânem de părerea că tranformarea, în 2005, metodei “arătării pisicii” în principiul cardinal al activităţii politice,în defavoarea efectivului consens politic pentru realizarea reformelor  necesare după o tranziţie chiar confuză, privită din perspectiva obiectivelor de interes comun ale societăţii, a lezat încrederea unei bune părţi a cetăţenilor în unele instituţii fundamentale ale Statului, fapt reflectat în opţiunile fluide ale electoratului în ultimii ani. Ar fi fost, desigur, preferabil ca în 2005 principiul (arătării) Pisicii să nu fi avut tendinţa de a deveni practică politică şi să se fi tins spre fundamentarea etică a unui alt principiu, generos, în măsură a modifica, prin consens naţional şi participare, legile şi moravurile, în scopul concentrării energiilor ţării în jurul unor obiective împărtăşite: Principiul Speranţei.  Nu este neapărată nevoie să citeşti reflecţiile docte din cartea lui Ernst Bloch (Das Prinzip Hoffnung) pentru a-i înţelege esenţa. “Spiritele directoare” ale naţiunii, sau cei ce pretind a recita acest rol, l-ar putea identifica chiar în sfera propriei responsabilităţi, a propriei culturi, a propriei conştiinţe, dacă acestea coexistă în aceeaşi persoană şi se sprijină una pe cealaltă. Desi-gur, generalizarea unei asemenea atitudini ţine de domeniul utopiei. Un de neuitat personaj, aristocrat fascinant şi de o remarcabilă inteligenţă practică, formula în romanul Mânăstirea din Parma al lui Stendhal o frază valabilă pentru mai multe anotimpuri: “Politica nu este o luptă între bine şi rău, ci o opţiune între preferabil şi detestabil”. 

Care din cele două opţiuni au caracterizat în 2005 demersurile politice a fruntaşilor vieţii publice şi din România, atât ale acelora ce   ţineau în mână   hăţurile treburilor ţării cât şi ale opozitorilor, cititorul îşi poate confrunta părerile cu autorul Soluţiei imorale. Ale cărui păreri sunt formulate cu claritate"Grigore Arbore (Venezia, iunie 2014).

...Cuvânt  după

"Păcatul rigorii…

Am ezitat atunci când l-am “ales” pe Grigore Arbore pentru a-l solicita să-mi scrie prefaţa pentru acest volum. Am avut privilegiul de a lucra alături de el atunci când ne-am propus să scoatem din anonimatul în care băltea “Cronica Română” cu câţiva inşi care puseseră mâna pe ziar pentru a-şi proteja şi stimula afacerile. Nici cel în a cărui posesie se afla la acea oră nu era mai breaz, dar reuşea să te păcălească prin aparenţele de băiat bun cu bune intenţii, în spatele cărora se ascundea un cârnăţar fără scrupule. A fost, totuşi, un experiment de aproape un an în timpul căruia “Cronica Română” a revenit în prima divizie a presei printr-o prestaţie profesionistă şi onestă, a unor jurnalişti care simţeau că pot fi evaluaţi altfel decât până atunci. Am lucrat cu Grigore într-un tandem ce reuşea să comunice foarte bine în ciuda distanţei care ne despărţea (el aflându-se în majoritatea timpului în Italia) şi care împărtăşea, practic, aceleaşi valori. Aceleaşi valori pe care nu prea le mai împărtăşea patronul şi sfetnicul său de la Slătioara, care urmăreau cu totul alte scopuri decât stima cititorilor. Am părăsit amândoi redacţia, la scurt timp unul după altul, şi ne-am văzut de treburi păstrând însă aceeaşi relaţie de prietenie intelectuală.    

Spuneam că am ezitat în a-i cere acest serviciu. Pentru că ajunsesem să-l cunosc. Să-i înţeleg rigoarea academică care-l făcea să abordeze cu maximă seriozitate şi cel mai mărunt aspect al dialogului intelectual. Ştiam, deci, cum va trata solicitarea mea şi îmi făceam reproşuri pentru efortul pe care-l implica o asemenea lucrare. Nu m-am înşelat, Grigore s-a aplecat cu maximă atenţie asupra textului, l-a analizat în integritatea lui, a extras concluzii riguros documentate şi a rezultat acest veritabil studiu-analiză asupra momentului istoric şi a implicaţiilor sale. Sunt sigur că cei care vor dori să scrie  istoria reală a acestui timp nu vor putea face abstracţie de analiza sa, în care figurează idei originale şi judecăţi inatacabile.

Îi sunt recunoscător lui Grigore Arbore pentru modalitatea impecabilă în care a reuşit să valorizeze demersul meu publicistic" - Octavian Andronic.