Duminică, 19 Aprilie, 2020 - 20:19

Vizibil incapabil să rezolve ce promite, „președintele” și-a reluat jucăria cu „diaspora”. După ce a împrăștiat, cu „deciziile” sale ilegitime și eronate, coronavirusul 19 în țară, acum mai debitează ceva ce spune cam totul. Fără a fi întrebat, el declara că de Paști ...stă în casă și se roagă. În creștinism există, se știe, ruga la Dumnezeu, dar niciodată doar ruga, ci și fapta. Să citim evangheliile, dar și pe Karl Barth sau Rudolf Bultmann! Adică, ești creștin nu doar coborând în tine însuți, ci ocupându-te de cei din jur - mai ales că le-ai cerut votul!

Luni, 6 Aprilie, 2020 - 12:02

Că epidemiile nu sunt ceva nou, se știe. Se și spune că “de a lungul istoriei, atunci când oamenii s-au răspândit în lume, au avut însoțitor constant bolile infecțioase. Chiar în această eră modernă, epidemiile sunt aproape constante” (Mohammed Cherkaoui, The Shifting Geopolitics of Coronavirus and the Demise of Neoliberalism,19 martie 2020). Doar de la Primul Război Mondial încoace s-au înregistrat “gripa spaniolă” (1918-19), cu patruzeci de milioane de morți, “febra asiatică” (1957-58), HIV/AIDS (1981), “gripa aviară” (1997), SARS (2002-2003), EBOLA (2014-2016) și altele.

Numai că noua epidemie ar putea să fie devastatoare. Singure SUA, cu acumulările lor unice, nu exclud să înregistreze peste două sute de mii de victime. Aproape că nici un loc de pe Pământ în care trăiesc oameni nu pare ocolit. Din creștere economică lumea a fost aruncată brusc în recesiune. Sunt consecințe grele, care obligă la a regândi cam totul.

Când oamenii sunt în primejdie, gândul la Dumnezeu este între primele. Faptul este firesc. Religia a fost poate cea mai mare resursă motivatoare în istorie și este parte organică a culturii trăite de cei care suntem astăzi.  

Dumnezeu este atotputernic și, cum s-a spus nu demult, “Deus caritas est (Dumnezeu este iubire)”. Ceva s-a petrecut, însă, dincolo de lumea accesibilă nouă. Isaac Luria avea dreptate: în atotputernicia sa, Dumnezeu a lăsat lumea în seama ei și pe mâna oamenilor spre a vedea ce pot face din ea și din ei. Dumnezeu nu și-a abandonat creația, nu a întors fața, dar i-a pus pe oameni să-și construiască lumea în care vor să trăiască.

Societatea modernă, ai cărei membri mai târziu născuți suntem și noi, cei de azi, este rezultatul. Iar când ai răspunderea construcției ai multe de făcut. Dacă citim revelațiile ce au pus în mișcare cultura lumii, oamenii aveau  de respectat ființa umană a fiecăruia, de ajutat pe cel în nevoie, de făcut dreptate, de îngrijit natura, de cultivat adevărul și binele și de aspirat la o viață înțeleaptă.

Acum, odată cu pandemia coronavirusului 19, ei au de satisfăcut urgențe. Încă este redusă testarea, încât știm puțin despre mecanismele răspândirii virusului. Operăm cu descrieri făcute la Wuhan, dar dacă acel virus, cum ne spun analizele, a înregistrat mutații? “Gripa spaniolă” a omorât în Europa adulți tineri, iar în India populația flămândă – pe cine vizează nou coronavirus? Nu se cunoaște deocamdată vaccinul potrivit. Nu se știe nici măcar amploarea infecției, căci în multe țări testarea abia a început.

Cunoaștem geografia răspândirii, dar originea virusului rămâne controversată între alternative: piața fructelor de mare sau lilieci sau un laborator sau ceva în afara Chinei. Până la tranșarea cu argumente factuale a disputei, suntem cu coronavirus 19 printre oameni la o scară cu puține precedente. Calculele spun că cincizeci de milioane de oameni ar fi putut fi deja infectați.

Cred că nu sunt de ignorat câteva fapte privind originea virusului. Am în vedere condițiile vieții subtropicale, combinate cu mari concentrări de populație, de multe ori în periferii mizere ale unor metropole urbane sau în zone poluate, și cu efectele schimbării climatului, care antrenează modificări în sfera microorganismelor.

 Spre deosebire de abordările sociologizante, care ocupă în aceste săptămâni mass media, sunt de părere că doar natura sau ceva ce recompune  ori măcar influențează (de pildă, prin ionizare sau poluare) mecanisme ale naturii, pot genera, totuși, viruși biologici. Restul ține, firește, de societăți.

Impactul și transmiterea virușilor depind, desigur, de „modelul economic hegemonic” (David Harvey, Anti-Capitalist Politics in the Time of COVID 19). De fapt, sunt afectate cel mai mult astăzi țări care sunt mari “sugative” de turiști (Italia, Franța, Spania) și țările aflate în centrul schimburilor mondiale (SUA, China, Germania, Marea Britanie), care structurează azi economia lumii.

Nici o țară nu este pregătită să spitalizeze instantaneu un efectiv nelimitat de infectați, după cum nici una nu poate administra în timp scurt teste pe scară mare. Grav este, însă, că industria medicamentelor a fost prinsă pe picior greșit. Ea pare să nu fi produs suficiente antibiotice (Mike Davis, The Coronavirus Crisis Is a Monster Fueled by Capitalism, 20 martie, 2020), preferând în anii din urmă investiții mai profitabile.

Nici o țară nu a scăpat fără victime, dar Israel și Germania au făcut față mai bine situațiilor. Ele au acum procente mai joase de decedați printre infectați, având sisteme de sănătate mai bine puse la punct. În plus, ambele au înțeles deja în decembrie 2019 noutatea bolii de plămâni semnalată de medici chinezi și s-au lansat în căutarea antidotului.

Peste toate situațiile se înalță, însă, un adevăr simplu: în fața infectării nu mai este siguranță pentru o parte a societății, câtă vreme nu este siguranță pentru toți. De aceea, asigurările de sănătate cuprinzătoare (universal coverage) nu vor mai fi de ocolit, oricare ar fi disputa politică.

În acest context, s-a deschis înfruntarea epidemiilor cu ajutorul digitalizării. Scriitorul sud-corean Byung-Chul Han (vezi Beatriz Garcia, Key to Coronavirus:Why are the Western countries failing to control the pandemic?, AL DIA, Philadelphia, 22 martie 2020) explică ceea ce s-a realizat în China și Coreea de Sud, în materie de oprire a răspândirii virusului, prin „supravegherea digitală (digital surveillance)”. Aceasta preia, în orice clipă, temperatura persoanei. Civic, digitalizarea nu este aici fără inconveniente, dar preventiv contează. Aș observa că Israelul are rețeaua electronică ce permite fiecărui cetățean, oriunde se află, să facă o aplicație, încât medicii să poată lua act de starea lui.

După amânări datorate perplexității, autoritățile publice s-au repezit să îngrădească virusul. Am fost de la început de părere că țintiți trebuie să fie virusul și purtătorii lui. Erau, așadar, de instituit, de la primele semne de pericol, controale medicale fără lacune la frontiere și inspecții sanitare, dar nu de oprit toate activitățile – mai ales că unele nu extind virusul. Nu văd, de pildă, de ce voluntariatul,  medical sau de altă natură, să fie oprit, oprind de-a valma tot ce mișcă!

România avea avantajul că, nefiind “sugativă” turistică și având o populație în bună măsură vaccinată antigripal, putea să țină noul virus sub control. Numai că aici decidenții practică cea mai primitivă politică.

Mai întâi, aceștia au amânat cât au putut luarea de măsuri, fiind obsedați de “alegerile anticipate”. Nu pentru a da un orizont țării, căci evident nu sunt în stare, ci pentru a se asigura că nimeni nu-i va putea trage la răspundere în anii ce vin. Desfigurarea  prostească a democrației este mijloc de conservare de sine.

După ce au manipulat în “alegeri” și “referendumuri” butaforice cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace, alimentând-o cu falsuri și aberații, decidenții s-au simțit datori să-i preia fără control medical serios pe toți sosiții la frontieră. S-a ajuns ca peste un milion de veniți din zonele infectate să se răspândească în sate și orașe.  Iar acum, se cere “stați acasă”, după ce chiar casa a fost virusată.

În multe țări europene, guvernele au proclamat starea de neceesitate. Unii consideră că este un “răspuns disproporționat”, explicabil prin tendința de a folosi starea excepțională ca paradigmă a guvernării și prin încercarea de a profita de  epidemie pentru a se obține, în absența terorismului, mobilizarea generală (Giorgio Agamben, “The Invention of an Epidemic”, în Quodlibet, 26 februarie 2020). Alții spun că starea de necesitate se adoptă din multe rațiuni în vremea noastră (Jean-Luc Nancy, Viral Exception”, în Antinomie, 27 februarie 2020), nu numai din interese de mărire a puterii.

 Acest fapt nu scoate din discuție întrebarea privind folosirea stării de necesitate. În condițiile date, se proclamă asemenea stare spre a ataca virusul și a reduce efectivul de purtători, nu pentru ca inși fără valoare să  trișeze, dându-se drept salvatori.

Ce va veni după pandemie este dependent, înainte de orice, de ceea ce se petrece. Pe bună dreptate, Papa Francisc relansează tema  raporturilor deranjate cu natura. “Atunci când eșuăm în a recunoaște ca parte a realității valoarea unei persoane sărace, a unui embrion uman, a unei persoane cu disabilități – ca să mă refer doar la câteva exemple – este dificil de auzit plânsul naturii înseși; toate sunt conectate”. Nu va fi, așadar, viitor sigur fără o natură recunoscută și valorificată în ceea ce are.

Este adevărat că autoritățile publice din multe locuri s-au compromis. Cum se vede la noi, obsesia “alegerilor anticipate”, acum a “alegerilor” care să legitimeze “guvernul meu”, întunecă și așa anacronica optică a decidenților. Iar obsesia “omului meu”, în locul persoanelor competente  – la nivelul guvernării, dar și la Suceava, Arad și în alte locuri din țară – duce confuzia valorilor, ce se cultivă sistematic în România  deceniilor din urmă, la urmări tragice. Este destul să intri în detaliile “cazului Suceava” – cu numiri în funcții ale unora care, precum zic bucovinenii,  nici de “căprari” nu-s buni, cu aducerea, cu autobuze și avioane, de emigrați, tot din nevoi “electorale” – pentru a-ți da seama de iresponsabilitatea la care s-a ajuns.

Are loc, într-adevăr, „prăbușirea autorității publice, mai mult decât un derapaj totalitar dramatic” (Roberto Esposito, “Cured to a Bitter End”, în Antinomie, 28 februarie 2020). S-au uzat, însă, mai ales politici. Este clar că epoca neoliberalismului se apropie de sfârșit. Ea a adus libertăți mai mult ca oricând, pentru foarte mulți oameni. Nu a reușit, însă, să lege de libertăți – de altfel, nici nu a încercat – răspunderi și un sens reflectat al vieții. Nedreptățile s-au extins, decalajele, dintre cetățeni și dintre țări, s-au adâncit, ostilitățile între state au revenit, iar viața oamenilor se consumă în lupta pentru supraviețuire sau putere.

Unii pledează deja pentru luarea sub control a sistemelor de sănătate. Schimbările ce vin vor trebui să fie, însă, mai largi, dacă va fi curajul schimbării.

Sunt cel puțin trei învățături din care se cuvin trase consecințe: natura poate fi la fel de puternică ca orice armă; necunoașterea noastră, ca oameni, este mai mare decât se crede; iar solidaritatea umană trebuie să treacă dincolo de culturi și regimuri. Moderația în gânduri și fapte devine astfel imperativă!

Ar fi cazul ca, mai ales în țările din liniile secundare, cercetarea științifică inovativă să scoată de pe scenă cantitatea enormă a verbiajului gol. Este din nou limpede că academismul  gonflat și sterp este opusul valorii, nicidecum confirmarea ei. Ideea nouă, soluția salutară s-ar cuveni să redevină criteriul valorii profesionale.

Este clar că vin schimbări majore ale activităților. „Munca la domiciliu”, sprijinită și de revoluția continuă din electronică, capătă o nouă pondere, iar reorganizarea activităților dincoace de “societatea masificată” se impune. Și una și alta antrenează schimbări în lanț.

Tot atât de clare sunt solicitările globale. „Corectura globalizării”, angajată de Statele Unite ale Americii în ultimii ani, și recunoașterea identităților naționale și a rolului statului național – care nu este nicidecum „etnostatul”, dar se află la distanță de un cosmopolitism paralizant – vor trebui reasumate. Este din nou limpede că mobilizarea națională nu se opune automat libertăților civile.

Lumea va arăta altfel în urma pandemiei. Dar încă este prea devreme pentru anticipări stricte. Influenți strategi le emit, totuși.

Stephen Walt, de la Harvard University, scrie că, “pe scurt, Covid 19 va crea o lume mai puțin deschisă, mai puțin prosperă și mai puțin liberă” ( “How the World Will Look After Coronavirus Pandemic”, Foreign Policy, March, 20, 2020). Da, așa va fi, dacă nu se va învăța destul din experiența ultimilor cincizeci de ani!

ȘI eu cred că schimbări în viziunea asupra relațiilor internaționale, la care se referă deja mulți, sunt indispensabile. O spun, de altfel, și strategi americani, și cei chinezi, și cei ruși, și cei germani. Printre alternative, există însă și astăzi aceea a ieșirii din exclusivismul confruntării, spre limanul cooperării.

Mereu realistul Robert D. Kaplan întrevede revenirea la scindările globale. El scrie că “ceea ce ne așteaptă va fi o interacțiune a ideologiilor și a naturii înseși” (“The Neomalthusian World of the Coronavirus”, în The National Interest, February, 28, 2020), care va diviza lumea.  Numai că și aici este vorba de o eventualitate. De una concurată, totuși, de altele!

Sunt de părere că lumea rămâne sub impactul “geometriei variabile a supraputerilor” (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Oricât de contorsionată este situația momentană, nu apar semne ale schimbării acestei “geometrii”. Îți dai seama de acest fapt examinând dependențele reciproce dintre supraputeri, puteri și țări în general.

Spus simplu, ca umanitate suntem, cel puțin în raporturile cu natura, în aceeași barcă. O schimbare, forțată din orice direcție, ar duce în acest moment, după părerea mea, tocmai la “anarhia” pe care Robert D.  Kaplan o anticipează, nu fără groază.

Byung- Chul Han exprimă optica modernității asiatice când susține că urmează „crahul” civilizației europene. „Crahul putea să vină și fără virus. Probabil că virusul este doar preludiul la un crah mult mai mare”.  Europenii mai vorbesc de „dușmanul invizibil (invisible enemy)”, căci nu s-ar fi eliberat de limbajul războiului rece, dar „provocarea” la schimbare este, pentru bătrânul continent, mult mai mare. Să sperăm că după virus vine o „revoluție umană (human revolution)”, conchide Byung-Chul Han, care va înlocui  o societate „destructivă”, fără a recurge la „poliție digitală”. Nu virusul va face acea „revoluție”, ci „oamenii cu rațiune”.

În orice caz, ce vine este dependent de ceea ce oamenii vor fi în stare să gândească după o răvășire fără precedent. Eu sunt de părere că nu va fi „crah”, dar va fi nevoie de o reorganizare din temelii a actualei Uniuni Europene. Altfel, aceasta devine istorie. Căci nu are cum să dureze ceea ce s-a înstrăinat de meritocrație, de democrație, de inovație și de preocuparea pentru cetățeanul simplu.

Probabil nu prea târziu sunt de tras concluzii observând ce s-a făcut din proiectele de democratizare și de unificare europeană ale cotiturii benefice din jurul lui 1990. Și stabilind cu acuratețe cum și de către cine s-a fracturat democratizarea, încât au proliferat, în unele țări, regimuri  anacronice și decidenți incapabili, iar Uniunea Europeană a fost adusă în paralizia din primăvara lui 2020.

De curajul de a privi realitățile în față și de a schimba abordări, organizări, politici, decidenți depinde, în fond, ceea ce vine. Iar la noi, unde amatorismul dă astăzi tonul, va fi nevoie de schimbare cu atât mai mare!

"http://www.andreimarga.eu"

Luni, 2 Martie, 2020 - 21:21

Nu ne place să recunoaștem, dar în România de azi se lărgește degradarea. Cad reguli, dispar evaluări serioase, coboară nivelul cultural, scade morala. Nu numai în justiție! Este o degradare a dezbaterii publice, a instituțiilor, a pregătirii, a sănătății, a performanțelor sportive, a motivației. În justiție, însă, indiciile sunt multe.

Nu vezi la cei care se bat cu pumnul în piept cât o apără vreo preocupare pentru dreptate, dar este obsesie desființarea secției de examinare a abuzurilor magistraților. Nu vezi preocupare pentru independența judecării, adică pentru pregătire juridică serioasă și integritate, dar vezi grija ca numirea procurorilor și judecătorilor nu cumva să iasă de sub controlul unei persoane. În nici o altă țară europeană nu se practică asemenea primitivism, în care o persoană să numească judecători!  Nu vezi grija de a aduce vârfuri profesionale la conducerea justiției, dar vezi căutarea de manevrabili. Nu vezi grijă pentru echitate, dar vezi condamnări cu închisoare în cauze în care în celelalte țări sunt recuperări de daune. Poți constata condamnări politice. Nu vezi grijă pentru legalitate, când tocmai „președintele” încalcă legi. Nu este nici o comparație cu ce fac alte țări în justiție, ci se preiau ca ordine opinii ale unor străini dezinformați. Vezi,ca la nimeni, desemnarea primului ministru după gust personal, ca și cum ar fi proprietate privată.

       Lipsa pregătirii juridice nu ia neapărat aspectul necunoașterii legilor. Sunt destui cațavenci, farfuridi și brânzovenești cu titluri gonflate, care învârt pe degete legi prost formulate și proceduri anapoda și driblează printre actorii politici.

        Aspectul cel mai îngrijorător al pregătirii juridice este absența conștiinței valorilor – în fond a conștiinței juridice. Câți juriști gândesc cu mintea proprie? Câți magistrați au „neliniști etice”, de care vorbea judecătorul suprem al Germaniei?  Câți au „îndoieli”, cum cerea același judecător al Italiei? Câți apără dreptatea cu orice risc?

         România trăiește azi, ne place sau nu să o spunem, cea mai urâtă perioadă din istoria postdecembristă. Nu numai că se încalcă, dar, mai nou, nici nu se mai pricepe Constituția. S-a proclamat stat de drept democratic, dar din el nu a mai rămas decât disciplina impusă de forțe oculte. Altădată liberalii erau ceva mai cultivați; cei de acum sunt străini de cultura civică. Libertățile le folosesc pentru abuzuri, „justiția” pentru meschinării, relațiile externe pentru excursii. Destul să fii un pic mai exigent - cad aproape toți cei vizibili la o evaluare.

    Această situație este târâtă mai departe, cu costuri enorme, pe care le plătesc mai ales sărmanii care, ca de obicei, suportă pagubele nepriceperii. Incapacitatea este atât de mare încât de șase ani nu s-a proiectat ceva de interes public, ci se caută „guvernul meu”. Iar când se găsește așa ceva, încălcând în prealabil orice legitimare, nu iese nimic, cum s-a văzut și în 2020, după ce 2016 a fost o lecție usturătoare. Sărăcia de idei este vizibilă la cel care numește, dar  și la cei numiți, care nu s-au arătat nici ei capabili de ceva în interes public.

Nu se rezolvă durabil nici o problemă majoră.   Se observă, însă, tot mai bine, fie și retroactiv, că de fapt nici o alegere, nici în 2014, nici în 2019 nu a fost curată. La început s-a recurs la mobilizarea isterică a celor din diaspora, apoi s-a trecut la trucuri descalificante. Democrația propriu-zisă, curată a rămas un pod prea îndepărtat!

Iar acum, cu jubilații infantile - de felul „alegerilor europarlamentare”, cu numărătoare militarizată a voturilor, de gen „referendum”, pe întrebări pe care nici „președintele” nu le-a putut explica, și „alegeri prezidențiale”, cu lichidarea ocultă din timp a rivalilor – nu  au cum să se depășească dificultățile. După cum acuzarea, tot caragialescă,  de „antieuropenism” din partea cuiva care nu au emis vreo idee proprie despre Europa, în vreme România nu a avut până în clipa de față un curent antieuropean, este, de asemenea, o vorbă în vânt.

  În prea mare măsură onestitatea, adevărul și răspunderea au fost călcate în picioare. Din nepricepere și rea credință nu are cum să iasă ceva. Legitimarea cu „alegerea prezidențială” merge la cei care se lasă duși cu vorbe, dar nu ține la minți mature, căci două treimi din electorat nu l-au votat pe ins, iar cei care l-au votat nu i-au dat mandatul pe care îl pretinde. Într-o bună zi – care se apropie, totuși – faptele vor trebui luate în seamă, căci nimic fals sau nedrept nu ține la nesfârșit.

 Starea justiției din România are, totuși, o istorie. Ea nu a fost strălucită  nici înainte. Măsluirea judecării, pregătirea improvizată a juriștilor, judecători și procurori manevrați politic, legi prost formulate, adesea „originale”, nu au lipsit. Dar a fost încrederea, poate mai mult speranța, că se face un nou început în 1989. S-a adoptat o Constituție, ce părea suficientă ca punct de plecare.

   Numai că lucrurile s-au stricat, iar speranțele lui 1989 s-au răcit în România de la un moment dat. Momentul, oricum am lua-o, îl formează 2004 și anii care au urmat.

   Din nefericire, nu avem în România istorii demne de încredere. Nu s-a scris nici măcar istoria, bazată pe arhive, a unui secol, la Centenarul țării. De aceea, se și controversează încă, fără perspectiva dezlegărilor convingătoare, ori de câte ori se pun întrebări de felul: cum se explică derapajul anilor treizeci, după ce România îmbrățișase idealul „democrației curate”, enunțat la Alba Iulia în 1918? care a fost de fapt rolul generalului Antonescu?  ce s-a întâmplat sub ocupația sovietică? ce s-a petrecut după ce au plecat trupele sovietice? cum au evoluat lucrurile sub Gheorghiu Dej și apoi sub Ceaușescu? cum s-a produs răsturnarea dictaturii și comunismului? Necercetându-se arhivele de către istorici de la fața locului, istoria se scrie de alți cunoscători.

     Nu s-a scris istoria nici relativ la ceea ce s-a petrecut după 1989. Destui oameni cu capul pe umeri au perceput însă cotitura nefastă din 2004 încoace.

   Nu avem istorie scrisă, dar avem relatări de încredere. Pentru o temă ca desfigurarea justiției, care se petrece din 2005 până astăzi, avem monumentala carte a lui Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (Editura Rao, București, 2017). Ea oferă o „istorie mare, politică și intelectuală la modul cel mai serios” (Paul Cernat), o „epopee a unei stupefacții, o amplă dramă a discernământului critic în acțiune publică” (Al.Cistelecan) și, în fond, „o imensă fișă de observație clinică” (Dorin Tudoran), cum spun prefațatorii și postfațatorul cărții.

 Folosesc această cronică a evenimentelor nu înainte de a-i aduce un omagiu autorului pentru reconstituirea sa lucidă, exactă, care rămâne principala redare a cea ce s-a petrecut. Până vor apărea, în sfârșit, cărțile de istorie!

  Aș spune de la început că există în România actuală oameni pe care îi susțin profesionalismul, cultura compactă, consecvența și demnitatea manifestărilor lor publice, înainte de orice. Unul dintre ei este Radu Călin Cristea.  

       Talent recunoscut al “optzecismului”, cu o pregătire dobândită la Universitatea din București, Radu Călin Cristea era pregătit spre examinarea dilemelor din jur într-o optică proprie. Cu o percepție mereu proaspătă a evenimentelor, el și-a dat seama repede de noutatea istorică a proceselor ce se angajează în Europa anilor optzeci-nouăzeci. Practicând o examinare precisă și onestă a evenimentelor, el a devenit unul dintre ziariștii de frunte după 1989, fiind, pe rând, primul corespondent bucureștean al “Europei Libere”, apoi titular de emisiune al acesteia la Praga, director interimar al TVR (2012) și altele.

Este de subliniat că Radu Călin Cristea a venit în jurnalistică cu o excelentă pregătire filologică și pentru cercetare și cu tropismul spre informare completă asupra subiectelor, din perspective variate. Fiecare dintre acestea au rămas rarități la noi. El a fost selectat pentru roluri publice în baza valorii, nu invers, cum s-au petrecut lucrurile cu mulți, a căror valoare s-a epuizat odată cu funcția pe care au prins-o. Până și cei de altă opinie subliniază valoarea intelectualului Radu Călin Cristea. Nimeni de bună credință nu a pus-o la îndoială vreodată.

Radu Călin Cristea are această capacitate deloc frecventă de a nu trebui să-și dea aere de imparțialitate spre a fi echitabil – el este obiectiv, căci gândește situațiile cu toate datele în față, până la capăt. El perseverează în ținuta polemică fără a o rupe de datele rareori liniare ale subiectului și se informează complet în subiect, fără a aluneca în abstinențe lașe, atât de răspândite. El are mereu ascendentul luând în serios libertățile și răspunderile, inclusiv răspunderile celor care își asumă roluri publice, pe care democrația le presupune.

 Modalitatea aleasă – combinarea redării cu fidelitate a faptelor cu semnificarea lor precisă și riguroasă în contexte largi și întrevederea consecințelor – a dus la o analiză de referință pe care nici cei implicați nu au putut-o contesta. Radu Călin Cristea a căutat mereu să descrie, să explice și să înțeleagă acțiunile contemporanilor înainte de a se pronunța asupra lor. Acestea fac din scrisul său una dintre mărturiile de cea mai mare încredere ale epocii. Anvergura sa jurnalistică îi permite să concureze romanul și reconstituirea istorică, cărora le-a și luat-o înainte în multe privințe. Jurnalistica nu înlocuiește nicăieri istoria calificată, dar la Radu Călin Cristea este, până una-alta, mai elocventă decât aceasta.

Cartea sa Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale (2017) este un document reprezentativ pentru orice istorie pe care viitorul o va consacra perioadei.  Ce ne spune ea în privința cotiturii pe care a făcut-o justiția română după 2004?

Șirul de observații ale autorului cu privire la schimbarea din justiție pleacă pe bună dreptate de la observația că în România persoane neadecvate au urcat în funcții de majoră importanță și au izbutit să adune în sprijin, fără să propună ceva în interes public, forțe ce s-au dovedit dăunătoare democrației. Destul de devreme s-a ajuns, după 2004,  ca  ideile „politice” ale unei persoane  să subordoneze coaliția care a adus-o la putere și, mai mult,  ca acea persoană să „joace pe degete Guvernul și Parlamentul. Președintele strică astfel spiritul ireductibil al democrației, unde cele trei mari puteri își duc veacul între hotare constituțional demarcate, pe care șeful statului ori nu le înțelege, ori refuză să le accepte. <Chezaro-crăismul> prezidențial nu miroase a bine. Pentru nasurile mai pretențioase a început chiar să duhnească” (p.50). Când mai mulți oameni și-au dat seama de derapaj, era tot mai dificil de schimbat cursul.

A fost și o caracteristică „dedublare după instalarea la Cotroceni” (p.54). De pildă, documentele Wikileaks denotă, pe observațiile ambasadei SUA, că regimul proclama independența justiției, dar făcea aranjamente pentru controlul de sus al sentințelor (p.82). Oricum, mulți au cedat aparențelor. Unii din buna credință ce alimentează speranța că nu poate veni ceva rău, alții din naivitate, iar mulți din interesul meschin de a intra în grațiile celui care decide.  Prea puțini au observat că „nu s-au păstrat urme ale tentației lui Traian Băsescu de însușire a unei minimale culturi umaniste” (p.71), încât în România se înainta pe tăcute spre un regim ca la nimeni.

Dinspre regim s-a reușit, făcând cadouri în dreapta și în stânga, a coloniza instituțiile cu o abordare care era, totuși, a unei persoane preocupată nu de chestiuni de interes public, cum avea să se vadă în rezultate, ci de întărirea puterii personale. Nu numai prezentul, ci și trecutul trebuia manipulat. „Foarte grav mi se pare că majoritatea din CNSAS afiliată președintelui înclină periculos balanța deciziilor, astfel că apar rezoluții ale Consiliului luate în spiritul unor proiecte de lege aflate încă, în diferite faze în dezbaterea Parlamentului”, notează Radu Călin Cristea (I, p.58). În locul lămuririi competente, fără resturi a trecutului, ca în orice altă țară, în România instrumentarea de dosare a devenit mijlocul luptei politice. Țara s-a lăsat pradă impostorilor, care au procedat în voie.

A venit curând lovitura pentru justiție. „Băgând lama buldozerului în justiție, schimbând la grămadă legi și magistrați, Băsescu și-a câștigat o anume reputație de reformist al sistemului judiciar. Sezizați, anumiți ambasadori iau decizia – o iau pe cea mai simplă, fără a gândi consecințele. Pe scurt Taubman pariază pe un singur om în locul unei alternative incerte” (p.67). Apoi cunoscutul ambasador a pus în mișcare procurorii șefi ai momentului  și „a inaugurat amestecul politicienilor în justiție” (p.67). România a fost confundată cu Burkina Faso  - democrația ei, inevitabil în creștere, fiind luată ca teren de intervenție.

 Iar șefii serviciilor secrete din România au început să se ocupe de dosarele judecătorilor nesiguri. Aspazia Cojocaru (p.69) avea să devină simbolul profilului jalnic al judecătorului carpatic. Aparențele țin până la primul șantaj! Iar un jurist cu pregătire elementară, precum Zegreanu (p.93), a ajuns să decidă soarta țării. Prestigiul occidental al justiției s-a folosit denaturat pentru a face din acesta un semizeu (p.97) într-o democrație de mucava.

Cercul derapajului justiției s-a închis odată cu comandarea de articole în afara țării pentru a exercita presiune înăuntru (p.105). România a ajuns în situația, fără seamăn printre țările regiunii, de a plăti din greu în afară, pentru articole și declarații, și mai ales de a se lăsa manipulată de tot felul de forțe. „Redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei într-o capitulare exuberantă” (p.109).

 Ca de obicei, la involuție au participat intelectuali. „Mi se pare că niciodată după căderea comunismului nu s-a umflat atâta vid între stratul intelighenței și cel al maselor. După cum nu-mi amintesc ca intelectuali cu bosă ai postcomunismului românesc să fi debitat atâtea monumentale trăsnăi precum... unele dintre mințile așa-zis luminate” (p.111).

Peste toate, s-a ajuns la o încoronare fără echivalent printre țări. „România a devenit țara europeană cu cei mai mulți generali, cu cele mai multe servicii secrete și cu agenți care i-ar surclasa numeric pe cei din FBI și MI-5... la administrația prezidențială plouă abundent și pe toată durata anului. Plouă cu întreg nomenclatorul de grade și decorații aflate la îndemâna șefului statului” (p.87).  Democrația ei a intrat sub această condiționare mai mult sau mai puțin fățișă.

Aș mai adăuga analizei lui Radu Călin Cristea că asistentul american Philip Gordon putea emite ce-i trecea prin minte despre referendumul din 2012, după ce de la aeroport la Cotroceni l-au  acompaniat tot felul de sfătuitori. Dar, trebuie să o spunem, nici ministrul de externe, nici primul ministru, nici președintele interimar, de atunci, nu au reacționat. Iar în lipsa reacției, ca de obicei, pe lume se impun falsuri.

În acest context insalubru, pe lângă ceea ce am spus și scris câțiva atunci, revoltat pe bună dreptate de falsificările grosolane ce aveau ca obiect situația din România, fostul președinte Emil Constantinescu a deschis o fereastră pentru aer curat intervenind cu o cunoscută scrisoare către liderii europeni ai orei. El a pledat în favoarea considerării echitabile, condusă de căutarea adevărului, în privința încheierii unui regim funest (p.99). Numai că s-a reușit închiderea repede a acelei ferestre. Oportunisme ce au dus la smulgerea unei ciorne din mâna lui Barroso, spre a justifica lașitățile guvernului de atunci, au închis un dosar plin de falsificări, poate până astăzi.

Radu Călin Cristea observă că în aceste condiții „puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei printr-o capitulare exuberantă. ... Letală armă albă pentru zile negre, justiția a recrutat, dacă l-aș parafraza pe Eminescu, copii de suflet ai lui Băsescu și spahii” (p.109). S-a ajuns astfel la „o putere a unui regim de natură de absolutistă drapată într-un veșmânt democratic”. (p.109). Cum ar spune Thomas Piketty, la „o autocrație postdemocratică”!

Cu specificarea, desigur, că în unele țări autocrații au venit, totuși. după ceva realizări, ca relansarea economică, restabilirea dezvoltării, apărarea independenței. La noi, nefiind realizări, s-a apucat vârtos măciuca justiției și serviciilor secrete.

„Regimul Băsescu va rămâne în istoria politică a României, deceniul urii și al conflictului” (p.199). Din păcate, lucrurile nu s-au oprit la acel regim. Ceea ce în 2005 era o cotitură în raport cu normalitatea, a devenit după 2016 normalitatea de zi cu zi. Regimul actual din România duce înainte rătăcirile, doar că vrea să le dea polei cu alegeri și referendumuri grotești, cu noua Securitate și „justiția” instrumentată.

 Atunci, în 2005, comunismul a fost înlocuit cu Securitatea (p. 87). Acum până și apropiații “președintelui” spun că de pe umerii decidenților sar firicele din stele. Iar ziariști observau că membrii guvernului de curând demis trecuseră pe la „academiile” serviciilor secrete. România actuală a ajuns cel mai securist stat al perioadei postdecembriste.

Reconstituind calea pe care justiția din România a fost aservită, nu pot să nu îmi amintesc  de „hoții statului” din cartea  pe care fostul șef al Statului Major american interarme, amiralul Mike Mullen, o recomanda drept „miez al strategiei SUA și al relațiilor și angajamentelor acestora”. Într-o analiză fără menajamente, evident autorizată, autoarea (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) cere să nu ne închipuim că ceea ce numim corupție este doar în țări din Asia și Africa, undeva mai jos de vârfurile politice (p.205).Alunecarea statului în mâinile rețelelor private este chiar de sus (p.211). „Corupția sistemică”, care are ca actori decidenții regimurilor, a proliferat chiar sub umbrela celor mai mari puteri și nu mai poate fi ignorată. Ea afectează nu atât clicile ce luptă pentru putere, ci mulțimea oamenilor simpli care-și duc cum pot viața de zi cu zi și plătesc la urma urmelor costurile.“Prezența americană”, continuă autoarea, nu vrea să fie substitut pentru autoritățile țării respective, nu trebuie să fie și nu este (p.196). Acele autorități au de dat  seama poporului lor de ceea ce fac sau nu fac, iar acest popor și nu altcineva are dreptul să le judece. Aceasta face justiția care este veritabilă.

 

Luni, 17 Februarie, 2020 - 12:10

Nu demult, directoarea unei edituri tot mai cunoscute mi-a atras atenția asupra volumului Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei (Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2019).Pot spune, după citire, că inteligența face din această carte un adevărat eveniment, și nu numai pentru cei care degustă specia reportajului. Nu doar pentru cei interesați de biografii și autobiografii!

Este, cred eu, o carte reprezentativă a experiențelor unor congeneri cu dizabilități. Ea poate fi punctul de plecare al unei reflecții asupra a ceea ce înseamnă a fi uman în România actuală!

Primul gând care mi-a venit în minte a fost maxima lui Terențiu – sunt om și nimic din ce este uman nu mi-e străin. Numai că aceasta este de obicei înțeleasă mai mult ca afirmare a tuturor simțurilor în realitatea vieții. Adică, oarecum egotist. Dar când unul dintre simțuri – văzul, auzul, de pildă –  sau însăși posibilitatea mișcării lipsește? Dar când este vorba nu de a profita doar tu însuți de oportunitățile din lume, ci de a considera ce poate face celălalt?

Sunt de părere că ar trebui să luăm maxima și ca îndemn la solidarizare cu cei lipsiți fatal de acele simțuri sau de posibilitatea de mișcare. În general, cu cei  împiedicați să folosească ofertele lumii. Să o luăm, adică, înțelegând, cum însăși Biblia îndeamnă, că Dumnezeu cere ca din necazuri oamenii să învețe să se sprijine unul pe altul. Mai concret, asumându-ne că „privirea pe care o îndrept spre celălalt decide asupra umanității mele.... Celălalt este custodele demnității mele” (Joseph Ratzinger, Benedict al XI-lea, Scrieri alese, Apostrof-EFES, Cluj-Napoca, 2011, p.177).  Cu privirea plină de solidaritate începe de fapt umanitatea.

Ceea ce mi-a trecut apoi prin minte a fost o întrebare. Cât de mare este disponibilitatea în România actuală de a-l socoti pe cel în suferință un om asemenea ție și, la nevoie, de a-l sprijini?

Nu discut aici cultivarea sistematică a urii în România zilelor noastre sub tot felul de parole rudimentare („penali”, „autori de eșecuri”, „inși ce trebuie arestați”, poate chiar „să dispară”), care epuizează vocabulare evident sărace. Nu discut nici gesturile deloc creștine, de atacare a unor concetățeni care, fiind după gratii, nu pot răspunde. Nu discut aici despre lauda unora cu loviturile pe care le dau altora, crezând primitiv că „așa se face politica”.

Mă gândesc, cu această întrebare, la disponibilitatea de a contribui la crearea unui mediu social încât cel cu dizabilități să se poată simți om ca oricare altul. Nu este o întrebare nouă, dar nici una care să se fi învechit. Mai curând, una presantă în România actuală.

Spre lauda ei, Liliana Moldovan reunește în Reportajele bucuriei evocări și fragmente literare sau autobiografice datorate unor persoane cu dizabilități. Ea le pune în circulație cu speranța că, într-o zi, și societatea României va ajunge la primatul „culturii”, încât asemenea persoane să nu mai trebuiască să înfrunte „săgețile prejudecăților, disprețul oamenilor și dezinteresul oficialităților”. Ea mizează cu optimism pe deviza că „nici un obstacol nu rezistă în fața unei atitudini de învingător”.

Fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan ilustrează această deviză. Argumentarea ei insistentă este aceea că, în pofida dificultăților create de paralizii, de distrofii musculare, de absența vederii, de accidente de circulație sau de alte maladii sau accidente, s-au înregistrat nenumărate reușite profesionale și creative. Uneori, în pofida abandonării din partea celor apropiați sau a sărăciei lucii a familiilor! Mulți oameni s-au ridicat mai mult decât eroic deasupra piedicilor puse de natură și de societate – profesional, civic, moral, artistic. Cineva a devenit poet, altul activist social, altul dascăl, altul plastician, altul lucrător manual, altul concurent sportiv, pe o paletă de posibilități mereu deschisă. Liliana Moldovan redă o bogăție remarcabilă de experiențe susținute de convingerile profunde ale intervievaților ei: „noi toți avem abilități, doar să căutăm să le găsim și exploatăm”, iar, peste toate, „nici o boală nu poate pune limite sufletului”.

Aproape fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan lasă în urmă un apel sau măcar un mesaj. O poetă fixată definitiv în scaun spune că „poeziile mele poartă în ele nemulțumiri, frământări, strigăte de disperare și de ajutor” (p.17). Alt interlocutor vorbește de nevoia unei „societăți mai maleabile pentru fiecare dintre noi” (p.27) în România. Altul solicită „un program de vorbire pentru limba română pentru nevăzători” (p.32). Cineva pledează pentru evitarea tendinței actuale de a trece persoanele cu dizabilități în categoria celor cu „handicap intelectual”. Mai mulți cer „infrastructură prietenoasă, atitudine socială bazată pe acceptare și respect” (p.69). Unii remarcă faptul că, în alte țări, se realizează „egalitatea” dintre oameni, indiferent de abilități și dizabilități, și că „cetățenii din străinătate sunt obișnuiți să vadă persoane cu dizabilități, le primesc în preajma lor, nu le simți privirile insistente, așa cum se întâmplă la noi în țară” (p.70). După ce consemnează diferențele dintre atitudinile oamenilor și faptul că sunt și oameni admirabili, un portretizat conchide: „iar pentru ceilalți nutrim speranța că vreo scânteie va aprinde în ei focul sacru care îi va curăța de zgură și vor deveni și ei frumoși” (p.109).

Cartea Reportajele bucuriei va fi analizată, desigur, ca gen literar sau ca literatură a unor oameni care înfruntă dificultăți aparte. Marea ei performanță o consider, însă, aducerea cu perspicacitate în avanscena discuției publice a felului în care ne raportăm, ca oameni, ca cetățeni și, desigur, ca societate, la aceia dintre noi care sunt marcați de dizabilități.

Cum bine remarca o intervievată din volum, „nu așteptăm milă (urăsc acest cuvânt), avem nevoie doar de respect” (p.73). Respectul, în toate înțelesurile sale, este chestiunea mereu la ordinea zilei, încât  se cuvine pusă din nou întrebarea: cum ne raportăm la congenerii noștri cu dizabilități?

În cartea Reportajele bucuriei ajung să fie ascultați o parte destul de mică dintre cei cu dizabilități. În România actuală sunt însă nenumărați aceia care pot spune foarte multe despre ei și lumea din jurul lor și au de făcut apeluri și de transmis mesaje. După cum sunt, de asemenea, nenumărați cei loviți în datele naturale ale vieții lor – de la paralizia lor socială cauzată de sărăcie (în definitiv, România este și țara europeană cu cel mai mare abandon școlar în ultimii ani!), trecând prin victimizarea creată de abuzuri și nedreptăți, la frusta comercializare de ființe umane, inclusiv pentru organe, în care țara a atins recorduri în anii din urmă.

Nu în acest cadru de semnalare a unei cărți mai mult decât inteligente, oportune și plină de răspundere, care este volumul Reportajele bucuriei, al Lilianei Moldovan, voi desfășura răspunsul la întrebare. Nici nu voi relua încă o dată ceea ce am spus cu alte ocazii, în răspunderile publice pe care le-am exercitat. Câteva întrebări nu vreau, însă, să le amân. Ele țin, de altfel, de ceea ce se petrece în stricta actualitate.

Vedem bine că în România  actuală veniturile unor inși au fost mult mai mari decât în țări dezvoltate. Rapiditatea acumulării de bogăție pe căi străine legilor nu are echivalent în Europa. Câți nu și-au construit vile, de pildă, în Franța, pe când rar un francez poate face asta în aceeași porțiune de timp? Câți nu și-au însușit comisioane din vânzări de active ale statului sau semnând comenzi oneroase în numele acestuia? Câți nu au pus mâna pe bunuri pe care le-au valorificat la urmă în afara țării? Iar acum alți „hoți ai statului (thieves of state)”, ca să preiau expresia unei ziariste americane  (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015), vor stoarcerea și a ceea ce a mai rămas din rețeaua sănătății, după ce aceea a educației a fost făcută praf în ultima decadă și jumătate, justiția, câtă era, este vraiște, iar instituțiile se degradează pe zi ce trece.

Nu ar fi cazul unei recalculări a bogățiilor în raport cu veniturile legale plauzibile, aidoma celei pe care o fac, la nevoie, și cele mai liberalizate, mai democratizate și mai evoluate țări? O recalculare care să ducă la îndreptarea de resurse spre susținerea oamenilor cu nevoi speciale, începând cu cei cu dizabilități?

Vedem bine că preocuparea majoră pentru bugetul României a „președintelui” a fost să asigure buget cât mai mare pentru serviciile secrete și  Cotroceni. Situația este deja grotescă – România are mai mulți generali decât armata americană, serviciile secrete au buget mai mare decât cel al serviciilor omoloage din Franța, iar la Cotroceni stă proțăpit un aparat sterp, care nu propune ceva în interes general, dar împiedică acum democratizarea.

Nu ar fi timpul unei vaste reconsiderări a orientărilor României spre a smulge din sărăcie milioanele de oameni care mai sunt pradă acesteia? Și a scoate din precaritate zecile de mii de oameni cu dizabilități?

Vedem bine cât de mare este preocuparea pentru cadouri – posturi gras remunerate unor neisprăviți, privilegii la fixarea în instituții ale statului a odraslelor unor inși care au devalizat bănci și bugete publice sau au fraudat posturi în instituții. Mai mult ca oricând în istoria modernă, țara s-a umplut în funcții mănoase de protejați și manevrabili, încât devii aproape ridicol să mai amintești ce spunea Spiru Haret: „concursuri ca la noi nu sunt la nimeni!”, sau ceea ce acuza Constantin Brâncuși: „este plin de isteți care generează marfă proastă (camelotă)”.

Nu ar fi cazul îndreptării spre oameni, în locul irosirii resurselor cu neisprăviți și protejați? Nu ar fi cazul unei preocupări față de mulțimea celor care sunt în suferință și au nevoie de un sprijin concret în societate?

Vedem bine cât de agitată este preocuparea de a da cât mai multe locuri în Parlament diasporei. Nu din grijă pentru soarta acesteia, care oricum se decide în țara respectivă, și nici de dragul diasporei! Ci pentru că aceasta, trăind mai departe de țară, este mai ușor manipulabilă.

Nu ar fi cazul unei preocupări pentru persoanele cu dizabilități, încât acestea să dobândească o minimă reprezentare parlamentară și să-și poată exprima evaluările și aspirațiile? Mai ales că este vorba de persoane care trăiesc la fața locului.

Vedem bine că scena publică din România actuală este dominată de împărțirea tot mai vulgară de funcții la tot felul de neisprăviți, nu de rezolvări de probleme. „Președintele” spune că ”își dorește” neapărat  „alegeri anticipate”, „guvernul meu”. Poate și „parlamentul meu” și altele „ale mele”! Dacă Securitatea continuă să renască, iar „justiția politică” perseverează în abuzuri, probabil că le va avea. Numai că din asemenea malversațiuni nu iese nimic bun pentru cetățeni. Din lipsă de idei și de cultură  nu are cum să iasă. Doar că presantele chestiuni ale dezvoltării României se amână iarăși pentru altădată.

 Nu ar fi cazul unei cotituri a României spre găsirea de rezolvări la problemele ei trenante și, de ce nu, la dificultățile pe care și le creează acum zi de zi, din nepriceperea și nepăsarea decidenților? Nu ar fi timpul revenirii la explorarea căilor dezvoltării?

Luni, 10 Februarie, 2020 - 09:58

Zilele trecute, președintele unui important partid din România declara că are două vești. Prima este bună – actualul „președinte” nu va mai putea candida, a doua este rea – actualul „președinte” mai stă patru ani. În contextul „alegerilor  prezidențiale”, un respectabil senator se întreba cum de unii pot vota cu cineva care cinci ani nu a făcut nimic, care nu a fost în stare să poarte o dezbatere publică și care nu a promis nimănui ceva.

Într-adevăr, nimic nu a ieșit în ultimii, deja, șase ani.

Cum se vede bine pe ceea ce se petrece în clipa de față, performanță economică nu intră în discuție. Acum se mută accentul de pe motorul consumului intern, folosit în ultimii trei ani,  pe stimularea companiilor. Nu se va rezolva nimic, nici pentru muncă nici pentru capital, doar că se întrerupe dezvoltarea!

Performanță instituțională? Trebuie cunoștințe pentru așa ceva. Deocamdată, s-a dezvoltat cel mai securist stat după 1989.

Performanță socială nu are de unde să iasă. Noroc cu social-democrații care au guvernat până mai ieri, care au ameliorat veniturile populației, înviorând, în același timp, economia.

Performanța politică nici atât, căci țara este mai scindată ca oricând după 1989. Iar emigrarea cetățenilor proprii în condiții de pace și comerțul cu ființe umane face din România campioană.

Performanță culturală nicicum. Degradarea ia forma creșterii confuziei valorilor și a aducerii nepregătiților la decizii. În fiecare zi se reproșează ceva cuiva, dar lipsesc, la decidenți, ideile construcției.

Performanța europeană este aproape de zero. Vătafii de azi nici măcar nu cunosc problemele actuale al Uniunii Europene, de cum să le și înțeleagă!

Performanța pregătirii viitorului este la fel. Nu se vede capacitatea de a concepe vreun program. Se imită, eventual, programe vechi.

Performanța morală? Atunci când nu restitui bani necuveniți, după ce te lauzi că te-ai opus la grațiere și amnistie chiar la sărbătoarea Centenarului statului, după ce ai insistat ca rivalii să fie arestați, după ce încalci orice meritocrație, unde să fie morală?

Trei lucruri i-au ieșit, însă, actualului navetist la Cotroceni: amatorismul, politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii. Se dau funcții unor neisprăviți, iar aceștia se agită spre a stârni iluzii. Se încalcă legitimarea violând alianțe votate de cetățeni în alegeri parlamentare. Se organizează „alegeri” cu numărătoare militarizată a voturilor, suprapuse cu „referendumuri” ce nu spun nimic. Se împiedică orice dezbatere de interes public. Se întrețin mai mulți generali decât în armata americană și se dau bugete la servicii secrete mai mari decât în Franța. Toate în slujba excursiilor, din care ies poze!

Să presupunem că i se dă aceluia toată puterea: se fac „alegeri” anticipate, se face „Guvernul meu”, ba și „Parlamentul meu”, pe lângă noua Securitate și justiția aservită. Și atunci, ce?

Nu au de unde să fie idei mai multe, iar soluții de dezvoltare, nici atât. Doar că România se condamnă singură, în vreme ce alte țări iau avans!

De la un timp, nici nu mai contează însă ce nu face sau face respectivul. Nefiind vreun gând înalt și curat, proliferează, ca nicăieri în Europa,  prostul gust, câștigurile fără merit, lovitura pe la spate și alte maladii. Într-o țară care are nevoie de altceva!

Unii cred că așa „se face politica”. Nici vorbă – nimeni în țări respectabile nu o practică în acest fel. Alții cred că așa se ajunge la democrație – or, la democrație nu se ajunge decât cu democrație. Alții își spun că cine poate, își întărește puterea – dar aceasta amintește de pagini sinistre ale istoriei. Alții că personajul fost „ales” – de acord, dar două treimi din electoratul României actuale nu l-au ales.

Situația în care se află acum România ne spune mult și despre ceea ce se petrece când, deși există Constituție, nu este cultură constituțională, iar constituționalismul este fictiv. Ca oriunde, acestea rămân cheia.

Am recitit recent analize juridice și istorice asupra constituționalismului de după 1989. Nu am găsit decât puține observații directe la situația din România, aproape toate, însă, critice.

Joi, 2 Ianuarie, 2020 - 13:02

Nu este analiză a vieții internaționale și concepere a politicii externe care să nu considere China drept actor de prim plan al lumii de azi. Simptomatic, chiar politica externă a SUA a luat cu un deceniu în urmă Asia ca „pivot”, iar analiști care contează în decizii (de pildă, Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, Random House, New York, 2018) văd viața internațională în dependență de China. În multe țări este la fel.

Oferta chineză de finanțare de investiții în Europa Centrală, din 2013 încoace, a fost fructificată de Polonia, Ungaria, Cehia, Croația și alte țări. Doar țări în care decidenții nu cunosc situația lumii, nici scopul politicii externe, nu o iau în seamă.

Cu politica ei externă de excursii, România zilelor noastre este, din nefericire, printre ele. Din când în când, „președintele” își acuză  rivalii că ar vrea să ducă țara spre China. Să trecem peste faptul că nimeni nu vrea să scoată România din cursul ei prooccidental și proeuropean!  “Președintele“ vorbește ca și cum ar fi de ocară să ai relații cu China.

Sunt pe puțin  trei confuzii grosolane în această vorbire. Ele costă.

Este, mai întâi, confuzia între culoare politică și realitate. „Președintele” nu înțelege că mai presus de politică este viața oamenilor, iar înainte ca oamenii să fie de o culoare sau alta, contează adevărul. A și declarat, de altfel, „disprețul” pentru opinii rivale. El nu pricepe că proștii și prostia nu sunt împărțite pe lume după culoare politică.

Este, apoi, confuzia între opțiunea politică și politica de stat. Poți avea o opțiune politică, dar relațiile dintre state nu se construiesc obligatoriu ca relații de culori politice. Atunci când s-au construit în acest fel, în anii treizeci sau cincizeci, nu a fost bine.

Este, în fine, confuzia între ce pricepi și evoluția lumii. Nu se înțelege că istoria este deschisă. Ca ființe libere, putem accepta o politică sau alta, putem avea o opinie despre orice. Dar nimeni nu devine mai liberal rămânând opac la schimbarea lumii.

Cu asemenea confuzii, pierderile României se înmulțesc. De pildă, când se va ieși din actuala jubilație, grotescă și cam rurală, din jurul „președintelui”, se va constata că pe harta proiectului operațional al „Noului Drum al Mătăsii”, de la Beijing spre Atlantic, publicată în diferite țări, România nu este sau este minimal, ca țară limitrofă cu Marea Neagră.

Cum se știe deja, China a pus în joc, de peste un deceniu, cel mai mare proiect de infrastructură și cooperare pentru dezvoltare, chiar pe soclul unei tradiții istorice (cum argumentează insistent britanicul Peter Frankopan, The Silk Roads. A New History of the World, Bloomsbury, Oxford, 2015). Este vorba de „Noul Drum al Mătăsii”, la care China contribuie cu o mie de miliarde de dolari. Proiectul prevede, între altele, rețele de transport și construcții de la Beijing la Hamburg, Rotterdam, Londra, Lyon, Madrid, Veneția și alte centre. Realizarea lui, care implică optzeci de state,  a făcut deja pași importanți (ca exemplu, deja peste 6000 de trenuri expres, de câte o jumătate de kilometru, au parcurs ruta!). Magistrala spre Europa a „Noului Drum al Mătăsii” trece, cu un traseu, prin Pakistan, Iran, Turcia, spre Sofia, Belgrad, Budapesta, Praga, Varșovia și, desigur, cu alt traseu, prin nord,  dincolo de România, spre a înainta, prin Germania, spre Franța, Anglia și Spania. O altă magistrală (aflată în pregătire) ar urma drumul mai scurt din China spre Marea Britanie, peste Polul Nord.

Marţi, 31 Decembrie, 2019 - 16:22

 

E firesc ca în preajma sărbătorilor să ne bucurăm. Dar e la fel de firesc să ne întrebăm cum se răsfrânge în jur ceea ce sărbătorim – nașterea lui Isus Cristos și pragului pe care l-a creat în istoria omenirii – și să reflectăm la ce ar putea fi viața fiecăruia.

Răspunsul, în peisajul ce ne înconjoară, nu este consolator. La o simplă privire, chiar cei care se filmează pentru televiziune când merg la Biserică par străini de etica iubirii și dreptatea raportată la Dumnezeu.

Luni, 9 Decembrie, 2019 - 18:30

Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu, desigur, și plin de costuri.

În ultimele trei decenii, oricum s-ar privi lucrurile, România s-a modernizat, democratizat și europenizat, atât cât se vede. Acum, însă, pretind că istoria începe cu ei inși care, de la “președinte” în jos, nu pot invoca o contribuție proprie la aceste procese. Nu au reformat vreo instituție, nu au procurat vreun avantaj în interes public, nu au creat vreun prag! Mai curând, se poate spune contrarul – că irosirea de oportunități i-a însoțit! “Președintele” a și spus cam totul când s-a socotit simplu politruc. Pe bună dreptate, un pătrunzător senator UDMR mărturisea la televiziune că mulți concetățeni nu înțeleg cum unii oameni au votat un candidat care nu a dat seama de primul mandat și nu le-a spus nimic!

Pretenții de nou început le lansează de obicei ignoranții și impostorii. Desigur, este mereu imaginabil un nou început în istorie, doar că, în practică, iese pe dos. Miloșevici și Chavez sunt exemple recente, după ce alții au inițiat linia pentru ultimul secol. Eșecurile antrenează însă milioane de nevinovați în suferințe, drame și tragedii!

Strategia integrării democratice a cetățenilor – care include recunoașterea demnității fiecărei persoane, meritocrația și formarea voinței politice prin dezbatere publică – a dat oriunde rezultate incomparabile cu cele ale strategiei “războiului meu” și segregării. Crearea Statelor Unite, exemplara refacere postbelică a Germaniei, tranziția spre societăți deschise în Europa Centrală sunt dovezi impunătoare. În fapt, nu ești mai bun liberal urându-i pe alții și lovindu-i cu indiferent care mijloc. Dimpotrivă!

Stat nu înseamnă “lupta” cuiva, nici scoaterea din țară a celuilalt, nici “victorie” în disprețul civilizației. Spinoza a atras atenția că “scopul ultim al statului nu este dominația”, ci „dimpotrivă, a elibera individul de teamă, pentru a trăi atât cât este posibil în siguranță” (citez aici din Atila Ozer, L’EtatTextes choisis, Flammarion, Paris, 1998, p.105). Montesquieu amintea că “un om ale cărui cinci simțuri îi spun fără încetare că el este totul, și că alții nu sunt nimic, este, în mod natural, leneș, ignorant și lacom” (p.69). Nietzsche a avertizat că incapacitatea de a dezbate public chestiuni de interes general distruge statul.

Tocmai ca urmare a neînțelegerii statului se trăiește în acești ani  în România o degradare pe care o constată oricine rămâne lucid.  Structurarea “bananieră” a economiei, încălcarea dezinvoltă a Constituției , stat mai securist decât oricând, tembela confuzie a valorilor, politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii, lăcomia și fuga de dezbatere publică au devenit embleme. În cele mai multe țări, se controversează, dar se inovează susținut. România își pierde timpul cu inși depășiți de funcții și își reduce de la o zi la alta atuurile. Într-o perioadă plină de oportunități, ea a ajuns să se repete în neputință.

Se poate declara un nou început, dar nu l-au dat niciodată nici amatorismul, nici incultura, nici reaua credință. De aceea, se ridică întrebarea: spre ce împing decidenții actuali statul român?

Diviziunea clasică – dictatură, democrație, oligarhie – nu mai funcționează în România anilor pe care-i trăim, căci s-a apucat vizibil pe o altă cale, tot perdantă. Aceasta este calea unui autoritarism incult și a unei birocrații necompetente și rapace, care își află tot mai puține înrudiri istorice. În diviziunea clasică, decidenții știau ce fac. La noi, în ultimii ani, s-a atins un nivel atât de rudimentar al înțelegerii statului    încât se iese din diviziunea clasică.

Nici ceea ce au făcut până acum, nici pregătirea, nici cultura, nici simțul dreptății și integritatea, nu-i recomandă pe cei ajunși azi la decizii pentru un nou început. Iată doar câteva probe.

Dacă tot se vorbește de istorie, atunci de ce a fost pulverizat Centenarul din 2019? Nimic durabil nu a rămas în urmă, nimic memorabil din partea “președintelui”, afară de atacarea “penalilor” și clamarea “asaltului contra justiției”. În situația în care atacatorul nu este mai puțin penal decât “penalii” și în care nu a putut prezenta nici un argument factual al “asaltului”! „Justiția” carpatică a și rămas una dintre cele mai injuste de pe continent, de care orice țară și-a ferit cetățenii cu orice preț.

Tot mai clar, “justiția” este privită de “președinte” prin interese, de fapt, personale. Acestea nu au legătură cu interesul public al românilor de a vedea că și în țara lor justiția este demnă de încredere și nu servitoarea cuiva. Nici nu pare ca “președintelui” să-i fie clară distincția între interesul personal, interesul unui grup ce-i agreează aberațiile și se dă drept public, și interesul public.

Servirea persoanei pare să fie în statul român de azi criteriu de evaluare. Altfel, nu s-ar fi făcut din ordinele de stat ale țării, precum recent, premii pentru dărâmarea unui guvern, organizarea unei false “dezbateri”, scrierea unui “proiect” etc. Cineva din afara țării îmi atrăgea atenția că sunt puține personalități reale, cu contribuții venind din propriile puteri, în lista „prezidențială”, prin care ordinele de stat se degradează perceptibil la rang de tinichele pentru servicii benigne.

Un “păcat originar” se leagă, din capul locului, de “președinte” și de parașutații săi în funcții. Este vorba de încălcarea legitimității în răsturnarea cu mijloace oculte a majorității votate la alegerile parlamentare din 2016, pentru a instala, în cele din urmă, ceva de uz personal – “guvernul meu” de azi. Numai că, fără legitimare, cum știm bine de la Max Weber încoace, nu există stat la propriu. În Europa actuală se cunoaște acest adevăr, încât asemenea meschinării nu se practică.

În plus, potrivit tuturor indiciilor, după 2016 nu a mai fost nimic curat în materie electorală. Nici alegerile europarlamentare, amputate de orice discuție publică, dar cu numărătoare controlată a voturilor, nici referendumul insignifiant, lipit șmecherește de alegeri, nici alegerile prezidențiale, cu prefabricări și diabolizări străine de civism nu țin de demnitate și de democrație! Să nu mai fie posibile alegeri curate în România actuală?

La aceste situații se adaugă necunoașterea de către “președinte” a unor noțiuni simple. Faptul că citește pompos banalități și că a refuzat obstinat orice dezbatere electorală atestă, dincolo de pretexte, că nu face față unei dezbateri propriu-zise.

Marţi, 26 Noiembrie, 2019 - 12:18

 

Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor.

S-a articulat chiar o interpretare. Vor avea de suferit, afirmau cei care au conceput la origine tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă, țările care se lasă în seama trecutului și nu fac democratizare la lumina zilei (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions About Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986, p.65). La rândul meu, în prelegeri susținute la München și Viena (vezi A. Marga, Die kulturelle Wende..., Cluj University Press, 2004, pp. 497-526), am argumentat că, în absența culturii, progresele în economie și democratizare vor fi împiedicate.

Confruntarea electorală este, oriunde, un indiciu concludent al nivelului cultural, al culturii civice și politice în primul rând. Așadar, putem să privim campania electorală din 2019 conduși de întrebarea: câtă cultură au etalat actorii?

Asemenea întrebări sunt de pus fără ezitare de fiecare dată după alegeri prezidențiale. Mai ales în România, unde  – prin efectul cumulat al încălcării Constituției, al tradiției de slabă informare a cetățenilor și al supraviețuirii „statului paralel” – în funcția de președinte sunt concentrate puteri mai mari decât oriunde în Europa. Desigur, în dauna unei democrații sănătoase!

În România, ne place să o spunem sau nu, societatea se pune imprudent la dispoziția unei persoane, ca în nici o altă țară civilizată de azi. Faptul devine grav atunci când în această funcție ajung inși care nu pot convinge populația cu merite, valoare personală și proiect, căci acestea lipsesc. Iar în absența acestora, funcția se exercită în forma unui autoritarism rural, abuzându-se de cadrul legal și subordonând serviciile secrete și justiția.

Desigur, în 22 decembrie 1989, și România a proclamat, ca respect suprem de sine, voința politică de întruchipare a democrației – o democrație pluralistă, în care fiecare cetățean să-și regăsească aspirația de a-și construi viața conform vederilor sale. Nu s-a ajuns chiar la „democrația curată” de care s-a vorbit în 1918, dar se țintea măcar o democrație în care să nu se mai repete concentrarea de putere în mâinile vreunui păcătos incapabil și samavolnic, care a fost atât de păguboasă în trecutul României.

De obicei, atunci când se examinează ce a rezultat din campanii electorale, preocupă distribuții de voturi. Numai că distribuțiile nu spun cum s-a ajuns la ele, nici dacă societatea își regăsește nevoile în ele și nici ce viitor se prefigurează. Scorurile electorale, oricare ar fi, pot fi divergente cu aspirațiile societății. Mai ales atunci când votul este extins la persoane care nu trăiesc în țară și, prin forța lucrurilor, pot fi mai ușor dezinformate! De aceea, la întrebarea privind rezultatele alegerilor, trebuie adăugată întrebarea „cum au fost ele posibile?”.

Întrebarea „cum a fost posibil?” angajează chestionarea culturii competitorilor. Aici nu este vorba, cum minți sărace se grăbesc să susțină, de a lua partea unuia sau altuia dintre aceștia. Ca cetățeni, putem gândi mult mai profund decât vulgarul sau-sau. Aici este vorba de adevăr – de adevărul care precede sau-sau-l. Sau ar trebui să le preceadă!

Cu excepția câtorva articole, de care se și abuzează, Constituția actualei Românii este una liberală și democratică. Baza ei normativă o formează doctrina libertăților și drepturilor individuale, mai larg spus, liberalismul democratic inspirat de tradiția democrațiilor occidentale. De aceea, și Constituția României pretinde, înainte de orice, legitimarea democratică a acțiunilor.

Prima mea observație este aceea că legitimarea ca parte a democrației nu s-a mai discutat. Nici un partid nu a tematizat-o. Mai mult, pe parcursul pregătirii momentului electoral, s-a produs cea mai brutală încălcare a legitimării după 1989: președintele, asistat de noua Securitate (până și unul dintre cei mai vechi liberali era îngrijorat deunăzi de amploarea poliției politice în regimul actual!) și sub amenințarea „justiției” instrumentalizate, a înlocuit majoritatea votată de cetățeni la alegeri parlamentare cu „guvernul meu” – un guvern de extracție vizibil dubioasă. Iar mai nou, oamenii președintelui au pus singura sa „realizare în cinci ani de mandat” în seama a ceea ce a dorit „partidul popular european”!

Nu discutăm acum evidentele încălcări ale legii. Dacă procuratura ar acționa  imparțial, cum îi cere Constituția, ea ar reacționa, ca în orice altă țară europeană. În România actuală ceva normal nu pare însă posibil! În nici o democrație europeană nu s-a ajuns la grotescul „guvernului personal”, în dauna guvernului pe care țara și-l dă prin alegeri parlamentare, și la răsturnarea de majorități parlamentare în funcție de dorințe din afara țării respective.

A doua observație este penuria de propuneri adresate cetățenilor  în competiția electorală. Adevărul este că, după programul usl din 2012 și cel al psd din 2016, nu s-a mai lucrat la programe propriu-zise, încât alegătorul să știe între ce alege. Se pare că nu mai există nici competența necesară. S-a vorbit de „proiecte” mai curând insipide și ofensatoare, gen „România normală” sau „România educată”, care vor fi scrise poate, de alții, undeva, cândva.

Viclenia este rudimentară – se știe că unde nu este program pus în circulație, nu poate fi nici tragere la răspundere. Nicicând după 1989 nu a avut loc o asemenea înșelare a electoratului cu vorbe goale.

Degradările de acest fel sunt și efectul descompunerii liberalismului, la care asistăm de câțiva ani. Deveniți „populari” peste noapte, ca nicăieri,  „liberalii” nu mai apără libertățile și drepturile, ci se preocupă de încarcerarea rivalilor. Democrația îi interesează mai puțin decât slujirea unui conducător de ocazie, inclusiv în aberații. Liberalismul carpatic a devenit cam securist.

După ce, în 2000, au  trădat Convenția Democratică și au generat daune democratizării,  „liberalii” carpatici își trec în cont două contribuții la instalarea de regimuri anacronice. Ei au pus umărul la instalarea, în 2004, a unui regim pe care aveau să-l considere „dictatură provincială”, iar acum, în anul de grație 2019, pavează calea unui autoritarism butaforic, dar periculos prin inepțiile anunțate: „conducerea” din afară a guvernului, „controlarea” parlamentului, „eliminarea” de partide, „promisiunea” de a împiedica existența unor partide ce i-ar reprezenta pe alegători,  consolidarea desemnărilor personale. Inepții evident opuse liberalismului democratic al Constituției!

A treia observație pe care o fac se referă la conceperea politicii. În România, în ultimii cinci ani, s-a pierdut înțelegerea politicii ca promovare a interesului public. Politica matură a fost înlocuită cu preocuparea de a obține voturi cu orice mijloc, fie și prin falsificări, numărătoare militarizată și reluarea proceselor politice. Preocupă infim mărimea sărăciei, anvergura suferințelor, respectarea Constituției și alte teme grave in România de azi! Obsesia este să se facă referendumuri de doi bani, manipulări ale populației și alegeri de bâlci pentru a strânge prostește un șurub depășit de istorie. O combinație de „acțiune directă” și antagonizare a oamenilor, de George Sorel și Carl Schmitt, altfel spus, de tradiții murdare, a fost luată la Cotroceni drept politică. Caragiale, dar și literatura absurdului ce l-au urmat au fost trimiși la muzeu!

A patra observație se referă la furtul startului și la furtul ulterior. Unii  candidați au respectat legea, dar tocmai cel care trebuia să dea exemplu a aruncat-o peste bord. De trei ani, de la înfrângerea din singurele alegeri din mileniul actual necontestate, cele din 2016, președintele a făcut doar campanie electorală, evident ilegal. Nu a exprimat vreo propunere – pesemne nu are. Gesturile sale sunt de un primitivism fără egal în spațiul european: refuzul numirii de miniștri, păstrarea de demnitari nelegitimi și obstrucționarea meschină, ca nu cumva rivalii să-și aplice programul! „Lupta” sa nici nu era de fapt cu vreun partid, ci cu Constituția, democrația și lumea civilizată! Dacă citim rezoluțiile Curții Constituționale, care, ca în orice stat, s-a exprimat pe temeiuri de drept, avem tabloul unei situații dezolante, roase de incultură.

A cincea observație se referă la refuzul dezbaterii publice. Cu orice pretext, decidenții de astăzi au evitat ceea ce constituie oxigenul regimurilor democratice – dezbaterea argumentativă, publică, a chestiunilor de interes public. Este de presupus că președintele a refuzat dezbaterea căci nu face față unei dezbateri propriu-zise.

În schimb, sub incitările acestuia, s-a recurs din timp la ideea lui Carl Schmitt de stârnire a unei „mișcări”, aparent preocupată de societate, dar inaptă de o argumentare rațională, care a ocupat ecranul. Această mișcare a fost socotită sursă de drept și a făcut imposibilă dezbaterea publică a oamenilor maturi. Pe de altă parte, rețelele electronice de socializare s-au folosit avan în România actuală nu ca oportunitate a extinderii dezbaterii în interes public, ci ca mijloc de a o fractura și bloca.

A șasea mea observație este revenirea la teme și tehnici ale anilor treizeci ca niciodată în perioada postbelică. Am semnalat fenomenul mai de mult (vezi A. Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Între timp, el s-a extins. „Distrugerea” social-democrației,  încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare, dosariada, efortul de câștigare de alegeri nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări, desconsiderarea religiei, exaltarea statul de drept în dauna drepturilor, înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”, invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală sunt doar câteva ilustrări.

Cantitatea de minciună în societate a sporit în ultimii cinci ani mai mult ca altădată. Pretind „salvarea statului de drept” tocmai cei care l-au torpilat – iar probele sunt la îndemână. Revendică „salvarea prestigiului țării” tocmai aceia care l-au erodat cel mai mult – vorbind chiar de „incapacitatea” acesteia. Se pretind merite care nu există, dar nu se văd fapte care țin de ceea ce juriștii americani numesc „președinția africană”.

„Diversiunea etnică” de cu ani în urmă nu a mai existat în recenta campanie electorală. Pe bună dreptate, nu etnia a contat, ci faptele persoanelor. Publicații de prim plan din Europa au vorbit de  „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „lipsă de idei în politica externă”. Unii consilieri mărturiseau că nu se pricepe Constituția sau, cum a fost cazul comerțului cu tinere, nu se iau în seamă rapoartele.

În orice caz, cetățenii și-au dat seama că prostia și reaua credință nu sunt împărțite etnic pe pământ.  Nu etnia cuiva a fost vreun moment în discuție. În discuție au intrat nepriceperea și ilegalitățile din România actuală, care, din nefericire, sunt singulare în Europa.

Bunăoară, se declară acum răspicat nu celebrarea, ci confiscarea revoluției prin care au fost înlăturate, în 1989, regimul Ceaușescu și puterea partidului comunist. După ce tocmai procurorul general „al casei” îi acuză oficial pe revoluționari de încălcarea legii! Cu aceeași impostură, pretind „apartenență la Europa” inși care distrug valorile europene ale pluralismului și dreptății. Simpli politruci, care încalcă drepturi și libertăți democratice, se dau acum „democrați”, ca și cum democrația este o cârpă bună la orice.

A șaptea mea observație privește desfigurarea instituțiilor. Nici o instituție majoră (procuratura, serviciile secrete, universitatea, parlamentul etc.) nu mai funcționează astăzi conform sensului prevăzut în Constituție. Meritocrația, câtă a fost, a fost lichidată, în favoarea cohortelor de neisprăviți aduși să decidă. Dacă cetățenii ar putea privi în datele profesionale și civice ale decidenților de acum, de la vârf până jos, s-ar îngrozi.

Nu s-a ajuns în nici o țară civilizată de azi la „mediocrație” (iau termenul precum Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2016, ca antonim al meritocrației)  atât de organizată. Flămânzi de funcții și bani, tot felul de inși care nu și-au isprăvit pregătirea și nu au vreun merit  în apărarea interesului public sunt gata de orice încălcare a legilor și a cutumelor democratice. Recordul atins la Bistrița, când s-a pus în seama voinței lui Dumnezeu promovarea candidatului, rămâne emblematic pentru incultura cu care avem de a face. Foarte probabil, trăim în acești ani cea mai gravă confuzie de valori  de după anii cincizeci.

A opta observație se referă la recursul pe șleau la mijloace oculte de eliminare a rivalilor. Pare să fie prima oară când s-a recurs  la eliminarea organizată a rivalilor de pe traseu, încât să nu mai rămână nimeni competitiv. Este o listă lungă, pe care oricine o poate reconstitui.  “Aranjamentul bate regulamentul”, spunea cu ani în urmă un ilustru ierarh de astăzi. Acum, se poate spune: „șantajul din umbră bate drepturile”.

De aceea, am spus și reafirm: se pot, cum se vede, prefabrica alegeri, se pot câștiga alegeri, dar contează și pe ce cale au fost ele câștigate. Fără pregătire, fără proiect și  fără prestigiu dobândit prin calități naturale, nu se obține încredere, iar fără încredere nimic nu iese. Unde nu-i cultură nu iese decât ceea ce a fost sau se distruge și acela.

Societatea românească de astăzi nu și-a regăsit problemele adânci și îngrijorătoare în alegerile prezidențiale recente. În nici o altă țară din Europa ultimilor ani nu s-a discutat mai puțin ce trăiesc și ce vor cetățenii. Niciodată o campanie electorală nu i-a ignorat mai fățiș. Niciodată într-o astfel de campanie nu s-a conturat mai puțin viitorul. Niciodată deținătorul funcției nu s-a opus atât de îndârjit dezbaterii.

Cei care am participat în acești treizeci de ani la democratizare, la reforme , la europenizare și, de fapt, orice om rămas de bună credință, nu putem să nu fim șocați de degradările ultimilor ani, imprimate de amatorism și lipsă de cultură. De aceea, în ceea ce mă privește, am și reacționat (vezi articolele “Revenirea la anii treizeci?”, 21 mai 2019; „La braț cu Mussolini, Hitler@ Company”, 17 noiembrie 2019) după ce am semnalat, într-o carte, că în România zilelor noastre s-a ajuns nu la reforme, ci la reperele stupide ale anilor treizeci. Convine sau nu, este responsabil ca acest adevăr al României actuale să fie spus.

Este responsabil și pentru că aproape fiecare ne dăm seama că România are deja, ca urmare a cinci ani de nepricepere și excursii, numeroase recorduri dramatice: cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace dintr-o țară a lumii, cel mai extins comerț cu ființe umane, cele mai slabe performanțe în domeniile inovării și creației, cea mai mare dorință de fugă din sistemul educației și o perceptibilă prăbușire în domeniul sportului, cea mai proastă justiție, cele mai multe și mai mari servicii secrete, cea mai plină de diletanți structură a statului, cea mai incompetentă conducere la guvern și președinție. Iar prin ceea ce a făcut sau nu a făcut, președintele este cel puțin coresponsabil.

"http://www.andreimarga.eu">

Marţi, 19 Noiembrie, 2019 - 19:09

După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țâfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, când orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vârful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată. O semnalează, har Domnului, și publicații internaționale, în care caracterizările sunt „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”. Îmi spun părerea căci în acest caz nu este politică, așa cum o înțelege lumea civilizată, nici democrația de care este nevoie pentru a fi oameni, iar Europa este cu totul altceva decât clamează limitații ei „avocați” de azi.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decât niște absolvenți oarecari (ca să rămânem eleganți!). Atât de oarecari încât un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămân în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adânci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsându-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se  afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă  creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate câmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar când nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de  inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decât Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punând întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care  îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decât el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocând o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observându-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete –  embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încât convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decât este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, când trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe când el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii  nu stau la nesfârșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încât opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărâmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mâna, spunând „nu dau mâna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată câteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stânga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni  în funcții sunt și azi , chiar  sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la  clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decât la autoritarismul  incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune,  măcar de la Goethe, trecând prin Heinrich Böll, la  Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe  că alegerile prefabricate  nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți câștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea pur propagandistică  a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decât propagandă  străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discredintează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva când președintele actual vrea câștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual  vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice?  Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă  președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați?  Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mântuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic,  șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a  grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”.  Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărâre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricât s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormântul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea  acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul  unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strângerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vânzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire.

Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin.

Duminică, 9 Iunie, 2019 - 20:08

Mai mulți cunoscuți mi-au atras atenția asupra bâlciului desfășurat  de Gabriel Liiceanu în jurul unui concurs recent de asistent universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Nu îmi face plăcere să mă exprim pe această temă, căci îmi repugnă bârfele. În plus, sunt convins că nimeni nu trebuie să se justifice în fața lui Liiceanu. Oamenii maturi cultivă argumente, nu altceva.

Subscribe to Andrei Marga