Publicat: 10 Iulie, 2020 - 10:14
Share

Trăim vremuri de grave neliniști și tulburări. Generația de astăzi are impresia că se află pe o stradă largă cu sens unic, dar înfundată. Sunt multe cauzele pentru care o astfel de percepție își tot intensifică tonalitățile. Dar și mai numeroase sunt comportamentele contemporanilor noștri pe care unii le consideră ciudate și chiar bulversante. Așa, spre exemplu, furia câtorva grupuri față de statui și monumente reprezentând personaje din trecutul mai apropiat sau îndepărtat. Ceea ce a generat o relatare extinsă în mass-media și media socială, dar și comentarii și interpretări despre fapte, personalități, fenomene istorice. Și, bineînțeles, nu puteau lipsi discursuri, reprezentări și gesturi politice care au contribuit masiv la întreținerea agitației publice, adăugându-se și completând lista frământărilor și anxietăților datorate multiplelor crize locale, regionale și globale pe care le traversăm. De unde și frecvente întrebări care au apărut în opinia publică: „Ce are acum lumea cu Istoria”?; „De ce doare trecutul și de unde această furie”?; „Cum se explică faptul că statui și monumente istorice care au avut expunere publică timp de multe decenii sau chiar secole deranjează, irită și/sau înfurie oamenii”? Iar un răspuns simplu este greu de găsit!

Să începem cu Statele Unite ale Americii, deoarece acolo a debutat recenta „bătălie cu Istoria”. Nu voi prezenta pe larg fenomenul respectiv deoarece presa aduce zilnic informații factuale din multe localități americane, inclusiv din capitala federală. În general, tendința comentatorilor este să asocieze astfel de întâmplări cu o mișcare politică de combatere a rasismului. Dar lucrurile par a tinde să depășească obiectivul respectivei mișcări politice. Spre exemplu, deunăzi protestatarii contra statuilor au luat ca țintă statuia președintelui Abraham Lincoln, din Parcul Lincoln, în Washington D. C. Acel monument a reținut momentul istoric în care președintele american prezenta Proclamația Emancipării, prin care se abolea sclavia în S. U. A. Simbolic, monumentul redă gestul ridicării din sclavie a cetățenilor afro-americani. El a fost inaugurat în capitala federală după un deceniu de la sfârșitul tragic al președintelui Lincoln (asasinat în 1865), o replică a statuii găsindu-și locul și în Boston (1879).

Fostul congresman Jesse Jakcson Jr. nu vede vreun motiv pentru scoaterea monumentului Lincoln din parcul cu același nume, înțelegând corect semnificația lui în epocă și astăzi(în dimineața decesului său s-a spus că președintele Abraham Lincoln deja “aparținea epocilor”). Dar generațiile mai tinere pare că nu mai au sensibilitatea trăirii momentelor istorice și nici voința de a le înțelege. Comentatorii evenimentelor la care ne referim spun că generația de azi acționează conform unor impulsuri emoționale, adesea având un substrat irațional.
Și în Europa vestică a fost preluată “moda” protestatară recentă a degradării sau distrugerii unor monumente istorice. Aici s-a făcut referire la trecutul colonial și imperial al politicii unor state din Occident, dar s-au auzit trimiteri și la teme rasiale ori la aspecte actuale ale politicii imigraționiste pe care nici Uniunea Europeană nu a reușit încă să o definitiveze. Pentru starea de spirit instaurată de acest tip de proteste indicativ poate fi gestul regelui Philippe al Belgiei care a decis trimiterea unei scrisori președintelui Republicii Democrate Congo, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la obținerea independenței congoleze, prin care exprimă “regrete profunde” pentru “rănile trecutului” colonial. Câteva statui ale regelui Leopold al II-lea, care a fost pe tronul Belgiei între 1865-1909, au fost mutilate sau date jos de către protestatari, în ultimele săptămâni, iar unele inițiative civice au solicitat eliminarea lor din calea furiei publice. Regele Philippe a recunoscut faptul că nu doar în perioada lui Leopold al II-lea s-au petrecut acte de violență, cruzime, discriminare și umilire în colonia congoleză a Belgiei, ci și după aceea(1906-1960).

Iar monarhul belgian adresează congolezilor de azi o chemare la dezbatere deschisă a “istoriei comune, în spiritul adevărului și serenității”, având la bază cercetarea științifică și dialogul despre trecutul colonial, dar și gestionarea aspectelor bilaterale actuale și viitoare belgiano-congoleze. Reacția politică a partidelor democratice din Belgia a fost de asociere la o atitudine rațională pe care a propus-o și monarhul, dar a intensificat și activitatea formațiunilor radicale și extremiste din țară. Iar comentariile publice din Belgia și R. D. Congo apreciază inițiativa regală a declarării regretelor, însă cei mai mulți se întreabă dacă amintitul gest va fi urmat și de acțiuni reparatorii, care nu s-ar limita doar la un revizionism istoriografic și moral-politic. Vocile protestatare solicită mai mult decât regrete regale, așteptând ca guvernul Belgiei să propună reparații financiare, economice etc. , fiind așteptate reforme politice interne care să oprească discriminările de orice fel din societatea belgiană, să fie găsite soluții potrivite la problemele diferitelor valuri imigraționiste pe care le-a cunoscut țara în ultimele decenii.

Nici Europa Central-Răsăriteană nu a rămas în afara acestor frământări sociale și politice. Cu câțiva ani în urmă, dezbaterile s-au referit la responsabilitatea celor care au pornit Primul Război Mondial, la modul cum a fost dus războiul de către principalele Puteri beligerante și la reconfigurările de după acea conflagrație, zona central-europeană fiind tulburată mai ales de atitudinea Budapestei față de pacea postbelică și Tratatul de la Trianon. Iar în ultimele luni s-a revigorat o dispută mai veche despre inițiatorii celui de-al Doilea Război Mondial, din Rusia, Polonia și aria baltică exprimându-se nu doar opinii istorice revizioniste, ci și mesaje politice care pot fi interpretate în ton cu sensibilitatea recentă a reformulărilor geostrategice și geopolitice din regiune și chiar din spațiul european șu euro-asiatic. Guvernul Germaniei, ministrul de Externe Heiko Maas au sesizat intensitatea inflamatorie a situației de mai sus și, asociindu-și un glas istoriografic competent, cu autoritate, cel al istoricului Andreas Wirsching, au declarat că numai Germania a fost responsabilă pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și pentru Holocaust. Șeful diplomației germane a dorit și să curme o discuție pe teme istorice care avea clare tente politice conflictuale, dar și să îndemne politicienii de astăzi să învețe din lecțiile tragice ale Istoriei, să nu mai repete erori decizionale în politicile externe și internaționale care ar putea duce la stări belicoase între state și/sau grupuri politice cu interese diferite/divergente.

Iar Maas-Wirsching adresează și un apel liderilor politici ai lumii contemporane, dar mai ales celor europeni, de a fi mai degrabă preocupați “pentru o Europă puternică și unită, pentru drepturile omului ca formă universală a demnității umane, pentru cooperarea internațională legată de reguli”. Și nu putem să nu ne asociem la interogațiile următoare ale acelorași doi responsabili germani amintiți: ”Politica fără istorie este de neconceput pentru noi. Dar cum este invers? Câtă politică poate suporta istoria?”. Iar răspunsurile acelorași sunt edificatoare pentru o posibilă abordare a situației creată de protestele și furiile unor și altora față de fapte, momente, personaje, întâmplări ale istoriei:”Aceasta necesită două lucruri:disponibilitatea de a include perspectiva celorlalți în propriile noastre amintiri – durerea victimelor, precum și responsabilitatea făptuitorilor. Și curajul de a face o distincție clară între victimă și făptuitor, între mit și fapt istoric”.

Sunt convins că analiștii politici și comentatorii actualei furii a unor grupuri protestatare față de istorie vor aduce numeroase și interesante explicații, critici sau justificări. Cert este că atitudinea la care ne-am referit este de natură politică și nicidecum istoriografică. Adesea, protestatarii nici nu cunoșteau istoria factuală a obiectului/monumentului contra căruia s-au ridicat. Și nici semnificația epocii și/sau cea contemporană a monumentului istoric detestat. Ceea ce i-a îndreptat către acele gesturi protestare au fost mai degrabă interpretări ale istoriei prin care căutau răspunsuri la probleme ale prezentului și teme ale viitorului. Mesajul lor central este îndreptat către politicienii de astăzi care nu sunt considerați capabili a gestiona prezentul și cu atât mai puțin să proiecteze o evoluție a societății.

Desigur, subiectul divergențelor rasiale în Statele Unite ale Americii este parte a istoriei națiunii americane încă din sec. al XVIII-lea, iar ultimul deceniu a cunoscut fenomene sociale, culturale și rasiale cărora politicienii americani nu le-au acordat atenția cuvenită. W. H. Frey arată, într-un studiu recent, că, în decada 2010-2020, rasa alba a cunoscut un declin demografic însemnat în SUA, aceasta apropiindu-se de statutul de minoritate între rasele și etniile care constituie națiunea americană contemporană. Ceea ce înseamnă că politicile publice din S. U. A. vor trebui să acorde o atenție mai mare nevoilor și oportunităților generațiilor tinere foarte diverse rasial.
Dar nu numai demografia a creat situații noi politicienilor americani. Ei, ca și politicienii europeni sunt de acord că politica este “arta tuturor posibilităților”. Doar că aceștia au început a înțelege vechiul dicton ca o opțiune ce poate să și eșueze. Pe când cetățenii așteaptă de la politică obligativitatea de a le fi rezolvate problemele prezentului și crearea oportunităților din perioadele care urmează. Din păcate, atât în politica nord-americană cât și în cea europeană au proliferat concepții paseite care ascund lipsa determinării față de prezent și a proiectelor credibile pentru viitor.

Sloganul politic “Să facem America iarăși măreață” este o clară trimitere la rememorarea trecutului, iar populiștii și naționaliștii din statele europene au întors atenția publică spre sec. XIX și XX. Agravarea stării de spirit a cetățenilor s-a datorat și faptului că anumiți politicieni au propus o conduită așa-numită „anti-sistem”, dar a fost înfățișată doar atitudinea anti, deoarece în locul criticilor la sistemul de guvernare actual nu a fost adus ceva nou, ci s-au manifestat autocratisme, autoritarisme, radicalisme reânviate din panomplia sec. al XX-lea și chiar al XIX-lea.
La începutul anilor 90, din veacul trecut, un președinte al S. U. A. a câștigat alegerile cu sloganul „Schimbare”. Era evident pentru toată lumea că încheierea Războiului Rece trebuia să producă o schimbare profundă a politicilor interne și a Sistemului Internațional. Numai că politicienii au preferat să ia doar dividende ale păcii post-Războiul Rece în loc să susțină procese de transformare societale și, vorba lui Tony Jund, de atunci auzim mereu că „lucrurile se schimbă”, dar constatăm că „nimeni nu mai are soluții la problemele lumii”.

Generațiile post-1989 au avut o mulțime de aspirații care puteau deveni un motor puternic al schimbării(vezi și Chombart de Lauwe), dar în loc să fie prezentat un program transformaționist în care să-și găsească exprimarea și trebuințele și interesele lor, s-a proclamat “sfârșitul istoriei” și după aceea s-a susținut că numai în trecut ne vom afla viitorul. De unde enorma confuzie doctrinară a politicienilor și partidelor lor, atitudinea anti-sistem și exploziile unor mișcări socio-politice spontane care au avut doar scopul eliminării vechiului, dar nu dețineau și materialul noului. De unde sentimentul public că „lucrurile o iau razna” (Tony Jund). Ceea ce simțim și acum, asistând la acest spectacol năucitor al revărsării furiei pe monumente istorice și statui (dar cu “Mica Sirenă”, din Copenhaga, ce au avut?).

Raymond Aron a fost preocupat mult timp de relația între politică și istorie și analizele sale au certificat faptul că doctrinele și programele politice ale prezentului țin cont și de experiența istorică. Dar în acest caz se presupune că actorii politici au o înțelegere corectă a proceselor istorice, bazată pe o bună cunoaștere a faptelor și fenomenelor sociale. O percepție a istoriei doar prin sensibilitatea unei epoci poate duce la reprezentări false despre trecut și creează emoții în prezent pe care nu se pot construi proiecte sociale solide. Și, în niciun caz, istoria nu trebuie confundată cu un „câmp de trageri”, după cum avertiza Paul Veyne. A propune o prezervare sau reântoarcere în trecut înseamnă să negi schimbarea și să adopți formule reacționare care bulversează prezentul și pune bariere viitorului. Sigur, trecutul colonial al unor regiuni și state care l-au practicat a lăsat urme și traume adânci, iar aplicarea unor concepții/politici rasiale a dus la tragedii umane de neânchipuit. Toate au marcat istoria cu file negre, atât cea europeană cât și din alte zone ale lumii. Spre exemplu, istorici ai imperiilor europene și ai cuceririlor acestora au demonstrat că violenețele aplicate în ariile coloniale s-au răsfrânt și asupra felului barbar în care s-au desfășurat cele două mari conflagrații mondiale pe continentul european, cetățenii Europei sec. al XX-lea plătind costuri enorme și ireparabile pentru politicile imperial-coloniale ale înaintașilor din veacurile anterioare. Dar daca ne vom întoarce mereu în istorie pentru nemulțumirile prezentului, în mod sigur nu ne vom prezenta cum trebuie la întâlnirea cu viitorul.

Nu cred că este vreo îndoială pentru cineva că recentele proteste contra statuilor și monumentelor istorice, percepțiile și interpretările istorice adesea distonante cu realitatea faptelor istorice sunt exprimarea unor atitudini politice și sociale generate de prezentul pe care-l trăim. Faptul că evoluăm cu o viteză extraordinară spre o direcție pe care nu suntem capabili să o definim, face pe mulți oameni să se teamă nu doar de prezent, ci și de viitorul necunoscut(în timp ce semenii noștri descifrează Inteligența Artificială și noi taine ale Cosmosului, aici, pe Terra, suntem înfricoșați de neputința descoperirii unui vaccin care să ne scape de un virus ucigaș!). Și atunci firele existenței lor se ancorează în trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat. Atenți să vedem ce ne mai propune revoluția tehnologică și științifică, aproape am eliminat din învățământ și cercetare științele istorice, sociale și umaniste. Ceea ce a avut un efect devastator asupra valorilor educaționale, dar și în privința capacității noastre de proiecție socială, culturală și politică. Astfel, cetățeanul de astăzi are multiple spaime date de situația prezentă, o frică exprimată pentru că nu poate detecta porțile viitorului și o reprezentare nebuloasă despre trecut. Criza conștiinței sociale prezente este agravată de incapacitatea mediilor politice de a gestiona evoluția noastră pe o cale rațională. De unde și sublinierea nevoii de adevărat leadership-local, național, european, internațional- care să fie dedicat dezvoltării societății de azi și de mâine. Și despre care istoricii să aibă prilejul a scrie, la timpul trecut, cât mai de bine!

Eu cred că, în astfel de momente de cumpănă, avem mare nevoie, așa cum spunea cândva Nicolae Titulescu, să ne facem ordine în gândire. Dar mai întâi așteptăm aceasta de la liderii contemporani!

Topic: 

Format: