5 februarie 2023

Treizeci de secunde cu Dumitru Radu Popescu

Distribuie pe rețelele tale sociale:

prozator Dumitru Radu Popescu. Nu am avut nici o legătură de nici un fel. În toată această mare de depărtare și tăcere au fost totuși 30 de secunde de neuitat, în care mi-a vorbit de aproape.

 

Era 26 mai 1984, cînd revista Flacăra ne-a delegat pe Adrian Dohotaru și pe mine să scriem despre inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Am ajuns pe Litoral în seara de 25 mai. Cu Trabantul lui Adrian Dohotaru am ajuns pînă la vaporul pregătit pentru ziariști. „Tovarășul” și conducerea de partid și de stat împreună cu ambasadorii au urcat pe puntea primului vas, impunător, lustruit, împodobit cu drapele de partid și de stat. Al doilea, ceva mai mic, era pentru presa străină, jurnaliștii români și echipe de televiziune și de la studiourile Alexandru Sahia, aduse să imortalizeze momentul istoric.

 

Nicolae Ceaușescu se apropia de noi cu valuri de urale, scandări și aplauze. Nu știu cît erau de adevărate și cît amplificate, dar te băgau în sperieți. Puterea lui de a electriza m-a contrariat întotdeauna. La un moment dat, m-am gîndit că ar trebui să încerc să stau cu mîinile în buzunare. Mi-aș dovedi că am curaj și stăpînire de sine. În ultimul moment, cînd a trecut prin fața mea, am scos mîinile din buzunare.

 

Tovarășul și conducerea de partid și de stat au urcat pe primul vapor, așa-zisul vas prezidențial. Apoi noi, ziariștii, unul cîte unul, trebuia să ne ținem de o frînghie și să călcăm pe o scîndură pentru a ajunge pe puntea vaporului destinat presei. Cînd am dat să calc pe podișca de acces la punte, un civil mi-a pus mîna în piept și a zis scurt:

 

– Dumneata, nu!

 

Am înghețat. Nu știu de ce. Arătam ca speriat de bombe. Văzuseră poziția mea rigidă cu mîinile în buzunare? Nu figuram pe o listă? Nu știu nici azi!

 

Preț de două secunde m-am scufundat în propria-mi transpirație, ca în secunda a treia un braț să mă cuprindă părintește de după umăr și să aud o voce salvatoare:

 

– Dânsul merge cu mine!

 

Era Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, membru al CC al PCR. Nu vorbisem cu el niciodată și nici n-am făcut-o pînă prin 2010, cînd am inițiat Premiile „Constantin Brâncoveanu”. Am parcurs scîndura aceea de acces la puntea principală în fața lui Dumitru Radu Popescu, iar sus, la provă, m-a prins iarăși de după umăr și mi-a spus destul de stins:

 

– Privește cu atenție și scrie tot ce vezi! Oamenii trebuie să afle prin ce am trecut!

 

S-a depărtat și m-a lăsat singur în fața unui ospătar cu tava întinsă spre mine.

 

Era protocolul pentru ziariști, cameramani și invitați, un whisky bun, scos de la rece, însoțit de alții cu tăvi încărcate cu finger food, cu pahare de apă minerală și Pepsi-Cola.

 

Am luat o cafea și m-am rezemat de balustrada punții și i-am căutat privirea lui DR Popescu ca să-i mulțumesc. Nu i-am mai prins-o și nu ne-am mai apropiat unul de altul.

 

Privea lung și fără expresie spre malul Canalului și departe spre zare sau într-un gol de gînduri.

 

Pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră, mii de oameni ovaționau convoiul, iar dansatori în costume populare mimau o horă țopăind prin iarbă sau pe pămîntul încă proaspăt după amenajările pentru inaugurare. Vasele alunecau pe Canal prin fața corurilor și a fanfarelor, iar din loc în loc populația mobilizată local striga din răsputeri:

 

– Ceaușescu-PCR, Ceaușescu-PCR!

 

Pe puntea vasului, ziariștii străini savurau băuturile reci și priveau nepăsători, uneori cu accente de dispreț, la tot spectacolul și la peisajul care luneca pe lîngă noi.