Publicat: 17 Decembrie, 2015 - 16:50

Multe s-au mai întîmplat ieri. Evenimentul cel mai puțin spectaculos și neglijat de opinia publică, a fost – spre mirarea mea – discursul lui Iohannis din Parlament la un an de instalarea la Cotroceni, 16 decembrie 2014. M-am așteptat la o mare animație, la interesul massmedia, la agitația politicienilor (măcar a liberalilor) și a celor care îl susțin din societatea civilă. A fost prea multă liniște.

Nu fac un secret că l-am votat, că nu era să-l susțin pe adversarul meu implacabil, Ponta! Nu am votat stînga in 25 de ani niciodată. I-am votat pe liberali constant. Odată Iohannis instalat, destul de repede au venit și dezamăgirile. Are un stil impropriu unui președinte, cu mari perioade de absență. Manifestă comoditate și are plăcerea protocoalelor. Prea multe stîngăcii și bîlbiieli, scuzabile la început, dar care au persistat deranjant dincolo de ce ar fi fost normal. Citind scrisoarea de refuz a lui Liviu Antonesei de a participa la o ceremonie la Cotroceni, la invitația lui Iohannis cu acest prilej, am regăsit multe din propriile mele gînduri, rezervele mele față de un președinte care a avut un prim an submediocru.

In afară de răbufnirea de orgoliu (amenajată de 1-2 consilieri mai isteți) de după tragedia de la Club Colectiv, Iohannis nu a arătat nimic din ce ne așteptam și de care țara chiar avea mare nevoie. Indiscutabil Iohannis are alt stil decît Băsescu, opusul lui chiar. E mai civilizat, mai european, mai puțin agitat, dar și mai puțin implicat. Nici televiziunile nu prea s-au înghesuit ieri. Evenimentul programat la Parlament a fost umbrit de alte subiecte. Patronii tv au avut dreptate. Audiența a fost sensibil mai mică decit altă dată cînd apărea Iohannis pe micul ecran. S-au temut de stilul lui plicticos. Discursul a fost transmis in direct – la un an de la instalarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni din conformism. Nimeni nu a indrăznit să lipsească pentru a nu fi considerat ostil de cel mai puternic om politic din România în 2015. Toată lumea se dă bine cu puterea cum stă bine multor gazetari și patroni de media de cind se știu ei. E un reflex condiționat format așa, tot slugărind la case mari. S-a transmis și pentru că nu sunt bani pentru programe mai pretențioase. O transmisie în direct din București e ieftină, dă și o anumită glazură de quality press. Dar în rezumat – redau observația a unui realizator tv – Iohannis nu ar fi bun de prompterist la o televiziune. Prompteristul are o meserie grea, citește instant cu intonație corectă textul de pe cameră. O performanță la care Klaus Iohannis nu poate spera.

Bref, prestația de ieri a lui a fost fără viață, iar discursul spus fără convingere. A citit aproape onorabil un text scris de alții. Nu-i bai, peste tot președinții au speech-writers angajați să le scrie discursurile. Repetă apoi cîteva efecte teatrale, eventual cu un profesor de actorie. Cum să ridice semeț privirea la capătul unei fraze, cum să lase o pauza de efect, cum să facă semn cu mîna la final. După părerea mea, ca unul care de 25 de ani văd ca un profesionist asemenea discursuri, Klaus Iohannis nu a fost bine pregătit. A apărut ca un elev prins de invățătoare că nu și-a făcut lecția la citire. Are o frazare fantezistă care nu ține cont de punctuație. De exemplu se oprește în mijlocul unei propoziții deși nu e punct și continuă apoi ca și cum ar fi vorba de o nouă propoziție. Trebuie să faci un efort de ințelegere ca să afli ce vrea să spună.

Clar, Iohannis nu e un bun orator, nu convinge. Nu aici este punctul lui forte. Ar putea eventual să ia lecții de la Crin Antonescu. Dacă citea texul de 2-3 ori înainte și și-ar fi notat cu creionul roșu pasajele dificile, ar fi reușit cred să citească acel text corect, pină la capăt și fără poticneli. Ar putea incerca la fel ca alți șefi de stat să învețe textul pe dinafară și să privească în foaie numai dacă uită ceva. Iohannis nu a impresionat. Lumea din sala Parlamentului rămasă acolo din obligație și a fost cam neatentă și absentă. A aplaudat de complezență. Iohannis nu a rostit nicio frază memorabilă și era cazul cred să aibă măcar una. Discursurile rămîn in istorie prin cuvintele care nu se șterg din memorie prea ușor. Iohannis a bifat o obligație, cum face de obicei. S-a simțit și in aceea că nu am reținut nimic din ce ne-a spus ieri.